A fost cununia unor vedete. Asa ca paparazzii au umplut pana la refuz zona din jurul casei de casatorii a sectorului 3. Bodyguarzii nu i-au lasat sa intre in curte, iar ei au stat ciucure pe la colturi. Era o caldura mare, iar ei nu au avut o problema sa stea tot timpul in soare.

Cand a venit limuzina cu Maruta si Andra (vedeti prima poza) au sarit, i-au inconjurat si au inceput sa tzacane cu aparatele lor. Sute de blitzuri sareau spre cei doi. Mirii s-au vazut inconjurati de o armata de oameni cu aparate de fotografiat in mana care le-au barat practic intrarea in casa de casatorii. Bodyguarzii erau depasiti ca numar si situatie de cohorta de paparazzi.

Nu a contat ca Maruta striga: “facem poze, stam la poze. La iesire! Nu va imbulziti!”. Pentru ca au prins momentul fotografii au continuat sa faca poze intr-o veselie.

Mirii au reusit pana la urma sa intre in curte, dar nici aici nu au avut scapare. Fotografii au urcat pe un gard si iarasi s-au pus pe tzacanit din aparate… Numai in interiorul casei de casatorii (restul pozelor), cand s-a spus “Da!”, nu au avut cum sa fotografieze.

Ca sa fie haosul complet, paparazzii au reusit sa convinga bodyguarzii ca Maruta i-a invitat sa faca poze in interior si au dat navala. Rudele au fost aruncate in parti de tzunamiul de oameni cu aparate de fotografiat. “Hai si sarutul, hai si sarutul”, urla in disperare un tip mai negricios si ud de sudoare. Ca sa scape de ei, Catalin si Andra s-au sarutat scurt. N-a fost sa fie! Paparazii vroiau sa fotografieze si celelalte vedete de la nunta. Toti s-au conformat, iar langa miri au aparut CRBL, Smiley, Iulia Vantur, Marius Moga.

Chiar si asa, bodyguarzii au avut mult de lucru pana cand toti fotografii au iesit in sfarsit pe usa casei de casatorii. “Inca o poza, frate, inca una. Uite il iau doar pe Moga, sa mor eu”, se ruga cu glas mieros tipul mai negricios de un bodyguard. Pana la urma a fost scos si asta.

Morala: probabil asta este pretul platit de vedete, pentru statutul lor.

Astazi Basescu a promis ca se face o lege care va usura obtinerea cetateniei romane pentru romanii din afara Romaniei. Norocosii sunt cei cu o diploma la universitatile din Romania.

Nu ar fi prima data cand o astfel de promisiune iese pe gurita domnului presedinte. Si cred ca nu ar fi prima data cand ea nu s-ar adeveri curand. Asta daca se va adeveri vreo data. Doar nicio lege nu va convinge functionarul roman, profund birocratizat, ca trebuie s-o lese mai moale si sa dea odata cetatenie romaneasca romanilor.

Noi sa fim sanatosi si sa vedem ce va mai fi.

Una peste alta, stirea m-a bucurat, dar m-a si intristat. M-a bucurat, pentru ca cine stie, as putea fi si eu unul din fericitii care ar obtine “prin minune” cetatenia romaneasca. M-a intristat pentru ca inca nu am diploma de absolvire. Trebuie sa sustin dizertatia de masterat de la Universitatea din Bucuresti mai intai.

In poza il puteti vedea pe Antonio Banderas la brat cu o basarabeanca draguta, o buna prietena de-a mea. Poza este facuta in orasul Aspen din Statele Unite, un oras vizitat des de vedetele de la Hollywood care vin aici sa se odihneasca, dar si sa cheltuiasca bani.

Mariana, caci asa ii spune domnisoarei din poza, munceste in Aspen deja de cateva luni. Spune ca zilele trecute l-a vazut pe Banderas in timp ce iesea dintr-un magazin foarte scump. Actorul era cu doi prieteni si tocmai isi cumparasera niste tricouri. Prietena mea si-a luat inima in dinti si i-a cerut starului din “Desperado” un autograf. Sa-i citim marturia:

Cica prietenul fetei care a castigat aur la Judo in China este fotbalist. Norocul lui. Va trebui sa fuga repede ca sa scape din mainile ei. Alina Dumitru, asa ii zice fetei, pare insa fragila si emotiva. Chiar a plans de cateva ori. Dar… aparentele inseala. Ati vazut cu cata forta se lupta pe covor?

In contextul celor spuse, sa va intreb: oare daca esti prietenul unei judokane mai ai chef sa-i iesi din cuvant? De exemplu sa nu speli vesela, sa-ti lasi hainele peste tot, sa vii cu o ora mai tarziu acasa pentru ca ai stat cu baietii la o berica? Nu prea cred. Sarmanul fotbalist…

De fapt, am avut si eu o prietena judokana in copilaria mea. Aveam vreo 16 ani. Fata parea firava si nu-ti dadeai seama ca te rupe in doua in caz de necesitate. Tin minte cum odata m-a strans in brate cu atat putere de mi-au trosnit oasele si am simtit cum mi s-a taiat respiratia. Inca o data, uitandu-te la ea nu ai fi zis ca are atat forta.

Nu a tinut mult prietenia noastra, probabil ca acea “imbratisare” i-a fost fatala.

Sa incerc un exercitiu de memorie si sa-mi amintesc de copilaria mea. Am trait 6 ani si cateva luni in Uniunea Sovietica, iar pentru mine comunism nu a insemnat decat… o joaca de copil. Mai jos lucrurile pe care mi le amintesc de pe timpurile URSS (Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice). Puteti sa adaugati si voi…

Televiziunea Unionala. O singura televiziune unde rulau mai mereu aceleasi filme, in special filmele de razboi.

Desenele animate sovietice (video mai jos). “Nu pogodi”, “Cheburashka”. Le stiu pe de rost.

Sucul ori apa minerala din aparate. Cand mergeam la oras voiam sa beau apa de la aparat. Doar ca in multe cazuri nu aveau pahare. Erau de sticla si se stricau ori furau

Bicicleta Skolnik ori Sputnik. Eu am avut Skolnik, dar am vrut Sputnik pentru ca erau mai trainice.

Ala Pugaciova. Ii puteai auzi cantecele la radio, tv, casetofoane. Ma dispera.

Uniforma de scolar. Am purtat si eu uniforma un pic, dar cand era sa trec clasa a doua au scos-o spre bucuria fetelor. Puteau veni cum le trasnea prin cap la scoala si nimeni nu le trimitea acasa.

Steluta de octombrel si esarfa de pioner. Nu am fost decat octombrel, iar asta este cu un grad mai jos ca pionerul. Daca imi amintesc bine deveneai pioner prin clasa a doua. Oricum nici octombrel nu am fost prea mult. Denumirea de octombrel vine de la “Marea Revolutie din Octombrie”.

Moskvich, Lada(Jiguli), Zaporojet, Volga. Masini de masini. Eram mic si noi am avut un Moskvich. Tin minte ca vara se incalzea in el ca intr-un cuptor incins, iar iarna era un frig de crapau pietrele. Totusi mergea ca un tanc.

Rubin, Rekord, Kaskad, Alfa. Televizoarele copilariei mele. Alb negru, cu schimbatorul de canale defect. Asta am aflat-o dupa ce s-a destramat URSS, pentru ca la noi au aparut mai multe canale televiziune. In comunism nu era decat Televiziunea Unionala si cea “nationala”, asa ca nu prea foloseam schimbatorul. Apropo, ajunsesem sa schimbam canalele cu patentul.

Zilele comuniste de sarbatoare. Ziua armatei sovietice (considerata si ziua barbatului), Ziua Femeii (tot barbatii sarbatoreau), Ziua Victoriei (parade mai grandomane nu stiu sa fi vazut), Anul Nou (cu acelasi film ce a rulat ani de zile in noaptea de revelion)

Lupta impotriva betiei=cozi uriase dupa vodca. Chiar inainte de destramarea URSS, Gorbaciov, presedintele de pe atunci a inceput lupta impotriva betiei, iar viile au fost taiate cu miile de hectare. Asta de parca vinul era de vina ca oamenii beau de uscau…

Am in vedere de rusinea de a nu fi vazut vreodata “Rambo”. A rulat aseara la PRO TV si in sfarsit am avut ocazia sa urmaresc acest film. Nu ca as fi ratat nus’ce capodopera cinematografica, dar aveam o sechela, o rana pe creier. Cand a aparut, prin ‘90, tin minte ca inca eram in comunism. Cel putin exista Uniunea Sovietica. Chiar si asa multa lume vazuse deja filmul, iar prietenii mei erau incantati.

Cum nu am avut ocazia sa vad filmul am ramas numai cu dorul. Iar dorul mi-a pus in mana cartea despre Rambo. Am citit toate partile si asa am mai recuperat din handicap, cel putin stiam despre ce este vorba.

Acum sa comparam, cartea si filmul. In primul rand au fost cateva neconcordante. In carte subiectul incepe cu Rambo care intra intr-un orasel si este vara, o caldura insuportabila, iar lui Rambo ii este pofta de un hamburgher si o cola. In film, insa, este frig, iar subiectul incepe intr-un satuc unde Rambo isi cauta un camarad de razboi. Dar cea mai mare neconcordanta este faptul ca in carte, in prima parte, Rambo este practic omorat la final. Spun practic pentru ca asa lasa de inteles autorul, povestind despre multiplele rani pe care le are super-eroul si ultimile fraze din carte fiind ceva de genu’: “O ceata i se pusese pe ochi, iar Rambo isi simti corpul greu si se prabusi”.

PS: Ii spuneam unui prieten:

“-Mai, in sfarsit reusesc sa vad si eu Rambo.

-Dar tu ai vazut Terminator, Robocop, filmele astea care au facut valuri la vremea lor?

-Da, dar de exemplu Robocop nu mi-a placut, mi-am expus eu preferintele cinematografice.

-Bine, atunci nu esti pierdut de tot, a facut misto de mine prietenul.”

Stiti cum se spunea despre sex pe timpul comunismului in Uniunea Sovietica? Se zicea “in Uniunea Sovietica nu exista sex. Totusi oamenii se nasc”. Eu, insa nu sunt un pudic. Nici nu sunt un prefacut, care considera ca pe lume nu exista sex.

Sexul exista, dar acasa in pat sau, ma rog, cat de cat ferit de ochii lumii, dar nu afisat pe peretii din metroul Bucurestean. Priviti poza de mai sus si veti intelege de ce sunt ofticat.

Deci, este vorba de un panou unde se face publicitate unei reviste. Nu mai stiu denumirea revistei. De asemenea nu stiu daca publicatia este pentru barbati sau femei. Stiu doar ca acest panou este vazut zilnic de sute de copii, iar asta ma deranjeaza. Oare ce impact are asupra picilor? Oare este normala afisarea acestei poze in public?

Soseaua Pantelimon, Bucuresti, ora 9.15, un tip cu o dubita ii taie calea unui sofer ce conduce un Renault. Si nu doar ii taie calea, ci il obliga sa treaca pe trotuar unde din fericire nu era nimeni in acea secunda. In afara de mine, desigur. Daca eram un pic mai grabit mai mult ca sigur ajungeam sub roti - Renaultul s-a oprit la numai doi pasi in fata mea.

Dupa ce a vazut ca nu a lovit niciun pieton si masina ii este intreaga, soferul a derapat cu repeziciune si l-a ajuns din urma pe cel cu dubita, care oprise deja la semafor. A sarit din automobil si s-a repezit spre dubita injurand de mama focului. In imaginile filmate de mine vedeti cum dupa o discutie nu tocmai ortodoxa soferul din Renault se retrage. Ca sa se racoreasca ii arde un picior dubitei si abia apoi urca in masina.

Morala: graba strica treaba ori in Bucuresti nici pe trotuar nu esti in siguranta.

Multi bucuresteni ajung sa fie filantropi atunci cand fac curatenie prin casa. Adica, uite am o pereche de ciorapi rupti, hai s-o fac pe omul bun si sa-i daruiesc la sinistrati. Poate napastuitii si au nevoie de multe lucruri, dar nu cred ca de chiloti murdari, aspiratoare defecte, lumanari arse.

Am vizitat depozitul unde au fost puse toate donatiile si m-am umplut de nervi, dar si de exema (hainele erau mizerabile). De ce? Vedeti in stirea de mai jos.

Am avut o discutie cu o fetita de 10 ani. Micuta m-a intrebat senin:

-Da tu ai ID?

-Ce ID? nu am inteles eu in prima faza.

-La mess, a zambit fetita mirata. Cum tu n-ai id de mess?

-Am, i-am raspuns eu usurat ca am scapat de rusine, cum sa nu am?

-Dar cate persoane ai bagate in lista?

-Nu stiu, i-am spus gandindu-ma ca de fapt nu mi-am pus niciodata o asemenea intrebare si de altfel, de ce m-as fi intrebat…

-Eu am o suta, imi zise piciu de fata fara asi ascunde mandria si superioritatea fata de mine.

Mi-am dat seama ca este vorba de un fel de criteriu de departajare la ei, astia mici. Adica cine are cele mai multe persoane in lista de prieteni, automat devine lider. Cam asa era si pe vremea cand ma jucam si eu prin nisip. Doar ca atunci cel care avea cele mai multe pistoale din lemn era miezul. Pe urma s-a schimbat criteriul si cel care avea peste o sute de abtibilduri de la gumele de mestecat “Turbo” era admirat mai ceva ca un rege.

Singura diferenta este, insa ca noi nu eram dependenti de pistoale ori abtibilduri. Nu stateam cu ochii rosii de nesomn cum stau copii astia discutand la nesfarsit pe mess, nu ne izolam in fata calculatorului zile intregi. Poate daca aveam calculator pe atunci, era la fel. Fie el ICQ ori vreun alt Q, ca nici nu stiu cum se numesc toate aceste comunicari prin internet, probabil ca am fi pierdut si noi zile intregi discutand cu numerosi “prieteni” pe care de multe ori nici nu i-am fi cunoscut.

Domnul Marius Nitu de la cotidianul Gandul amintea astazi printre altele despre bloggeri. Mi s-a parut interesant ce a spus omul referindu-se la un anume tip de gazetar care:

Oare asa sunt vazuti bloggerii? De fapt, cred ca e aproape de adevar. Pentru ca atunci cand aveam internet (moarte RDS/RCS-ului, care nu vine odata la mine sa-l monteze) chiar stateam pana tarziu. In ceea ce priveste nervozitatea, nu prea stiu. Daca insa ma gandesc la Zoso.ro ori Ciutacu.ro, cred ca iarasi are dreptate.