Cu ceva timp in urma, mai exact cu vreo 5 ani, am scris un articol pe care asa si nu l-am publicat in nici un ziar, dar nici pe blog. Am dat peste el accidental ordonand lucrurile prin email. Il vedeti mai jos. Stiti, am avut senzatia ca am revenit cu masina timpului in vremurile cand aveam 20 de ani si eram anul patru la facultate. Ce vremuri… Oricum, este interesant sa-mi redescopar niste ganduri, chiar daca unele dintre ele s-au schimbat oleaca. Sorry pentru lungimea mare a articolului.
Raporturile destul de tensionate dintre România şi Republica Moldova au ţinut mult timp prima pagină a ziarelor. Dâmboviţe şi Bâcuri de cerneală au curs pe hectare de foi pentru intrebarea: relaţia Bucureşti-Chişinău încotro? Nu ştiu dacă s-a găsit vreun răspuns, dar sunt sigur că dezbaterile vor continua.
Pînă nu demult, însă, a existat o breşă în filosofia relaţiilor moldo-române. Breşa constă în faptul că ziariştii, politicienii şi analiştii din toate domeniile au uitat să includă în ecuaţie poporul. Simplii cetăţeni au fost excluşi pe nedrept din discuţiile referitor la raporturile dintre cele două state. Părerea lor nu prea conta, căci, de ce să ne complicăm cu probleme mărunte? Cu ceva timp în urmă greşeala a fost parţial refăcută (parţial – pentru că nu există ceva similar şi în Republica Moldova): un sondaj Gallup realizat în România relevă statistici mai mult decît îngrijorătoare: românii (58%) erau de acord cu introducerea vizelor pentru cetăţenii moldoveni. O altă cifră demonstrează că cetăţenii români (41%) nu prea au idee de conflictul Transnistrean. Informaţii foarte preţioase pentru a se înţelege unde s-a ajuns după mai bine de 15 ani de legături „fraterne”.
Se creează impresia că noi, cei din Republica Moldova şi cei din România, trăim în două lumi paralele, pe două continente îndepărtate şi parcă vorbim două limbi diferite. E lipsă totală de comunicare şi ca să fiu mai clar voi aduce următorul exemplu:
Eram într-o călătorie prin România. Mă aflam în trenul Sofia-Bucureşti şi am avut o discuţie interesantă cu nişte cetăţeni români. Ceasul arăta ora 12, miezul zilei. Din cauza căldurii nu puteam dormi. Era, însă, o vreme potrivită pentru discuţii. In compartiment eram cinci: un bulgar, trei români şi eu, un jurnalist din Republica Moldova, care ardea de nerăbdare să afle „Ce se mai aude prin România?”.
Doi români urcaseră încă din Bulgaria, aveau o dispoziţie bună şi glumeau pe seama vameşilor bulgari, deoarece aceştia li se păreau prea morocănoşi. Mă rog, îmi ziceam în gând, nu au avut (ne)norocul să-i vadă pe vameşii nerecunoscutei Republici Transnistrene. Dar pentru că nu sunt prea tare în psihologia vameşilor români şi bulgari, am preferat să discutăm despre ce mai cunosc românii despre Republica Moldova. Unul din români, un domn de vreo treizeci de ani, şi-a rezumat cunoştinţele sale în trei cuvinte: fete, vin şi Transnistria. Despre fete ştia că sunt frumoase, despre vin că e bun, iar despre Transnistria, doar că acolo a fost război. Cam atît.
Mai multe despre raporturile dintre Chişinău şi Bucureşti ştia un alt condrumeţ al nostru, o doamnă trecută de 50 de ani ce luase trenul de la Giurgiu şi mergea la Bucureşti. Aflând ca sunt din Republica Moldova şi-a amintit de îndată că în urmă cu vreo 10 ani, cînd noi ne aflam în ananghie energetică, România ne-a ajutat. Mai important, în această poveste, i s-a părut doamnei faptul că din cauza acestui ajutor frăţesc a suferit dumneaei. Pur şi simplu Guvernul la acea dată trebuia să mărească salariile, însă, a refuzat majorarea lor pe motiv că sursele financiare suplimentare au mers spre Republica Moldova.
Din una, din alta, am ajuns să discut cu doamna şi despre „De ce Basarabia nu s-a unit prin anii ’90 cu România?”. Părerea dumneai era, că pe atunci în Republica Moldova se trăia mai bine ca în Ţară şi deaceea „voi nu aţi dorit să fim împreună (sic!)”. Am încercat să o conving că lucrurile au fost puţin altfel, dar în zadar, dumneaei era bine (dez)informată.
Din aceste două discuţii edificatoare tragem concluzia că informaţiile despre Republica Moldova pe care le deţin cetăţenii români, datează tocmai de pe timpurile podurilor de flori sau de atunci când din cauza moldovenilor nu s-a mărit salariul românilor. Se pare că acea comunicare sau, mai bine zis, lipsa comnicării ce există la nivel oficial, între cele două state, se reflectă şi în rândul cetăţenilor.
Se creează impresia artificială că noi cei din stânga Prutului şi ei, cei din dreapta Prutului, avem drumuri diferite. Greşit domnilor! Cel puţin, eu nu cred aşa. Drumul nostru este comun şi nici o viză, nici o Uniunea, fie ea Europeană sau Sovietică, nu ne va putea despărţi pentru că suntem români. Tot în acelaşi tren cu care am venit de la Sofia la Bucureşti, o doamnă m-a întrebat: „Sunteţi român?”, am răspuns: „Da!, şi am adăugat, român din Republica Moldova”.