Ajutam pe cineva să cumpere un bilet la autobuz. Era vorba de un cetăţean moldovean care mergea din Bucureşti în oraşul italian Padova. Firma de la care cumpăram biletul se numeşte Atlassib, iar sediul companiei din Bucureşti era în sectorul 5, în gara Rahova (pentru neavizaţi şi necunoscători ai Bucureştiului - Rahova este un loc nu prea curat şi nici prea sigur chiar pentru bucureşteni, dar mite pentru un străin).

Intrăm în biroul unde se vindeau bilete pentru rutele internaţionale. La masă - o doamnă, iar într-un colţ al încăperii, lângă un calculator, stătea un tip. M-am salutat respectuos şi am lăsat omul cu care eram să-şi procure biletul. Trebuie să precizez din start, toate actele erau în regula, mai mult, cetăţeanul moldovean avea permis de şedere în Italia. Deci, totul legal, legal. Totuşi, cumărarea biletului a însemnat o corvoadă mai mare decât mi-aş fi putut închipui.

Uitaţi-vă aici, este vorba de un cetăţean străin, i se adresează femeia omului din colţul biroului. Şeful, se ridică a lehamite şi cu paşi târâşi se îndreaptă spre noi. De, ne făcea un serviciu rupându-şi din timpul preţios. Parcă ne dădea gratuit biletul, nu cu bani vărsaţi pe loc, pentru ca el, mustăciosul, să-şi ridice în continuare salariul. Se apropie şi zeflemitor întreabă: “Ce, pasport maldav’niesc?”. Eu sunt şocat de atitudine, dar înghit, aştept să văd ce zice cetăţeanul maldav’niesc. Înghite şi omul - aşteaptă să fie servit, să i se dea drăcia de bilet.

Au urmat unul după altul câteva telefoane în care nenea spunea că are o problemă şi vrea să afle dacă este legal să vândă bilet unui cetăţean maldav’niesc. Curios, l-am întrebat de ce se agită? Este problema clientului dacă nu se asigură şi nu are actele în regulă. Mi-a răspuns în doi peri: “Să plătim amenda pentru că nu aveţi toate actele?”. Ca să descarc atmosfera incerc să glumesc: “O firmă atât de mare şi cunoscută ca Atlassib nu ar avea bani pentru o amărâtă de amendă?”. Mi-a întors o privire răutăcioasă şi dispreţuitoare: “O plătesc eu, nu firma”, după care se adresează celui care cumpăra biletul: “Dar paşaportul dumneavoastră expiră în curând…”. “Da şi pentru aceasta mi-am făcut un paşaport nou“, fu răspunsul. În loc să tacă şi să-şi vadă de treabă, mustăciosul a mai tras o remarcă din puţul gândirii lui blegi: “Cum, la Voronin, mai nou se dau două paşapoarte?”

N-am mai răbdat, n-am mai putut înghiţi. Toată buna mea creştere s-a risipit în faţa acestui tâmpit, lual-ar boii în coarne. M-am dezlănţuit: “Auzi matale, la Voronin dau şi câte 5 paşapoarte, iar la al cincilea un Kalaşnikov gratuit. Ce treaba ai tu, câte şi ce paşapoarte are omul? Îţi dau banul, imi dai tichetul şi gata.” El mi-o întoarce, cu o tonalitate mai joasă de data aceasta, cică, vezi, tu, îl încurc să muncească. Prost munceşti, ne ţii de jumătate de oră şi încă nu avem biletul în mână. Nici la vamă nu durează atât, continui să-l apostrofez pe neruşinat. Vede că nu înghit orice remarcă de prost gust aşa că îmi taie macaroana spunându-mi că nu mie îmi vinde biletul, de ce mă iau de el şi că, de fapt, aşa sunt regulile? Păi am o treabă directă, omule, sunt cetăţean moldovean, iar remarcile tale mă jignesc. O fi ele, regulile acestea, dar atitudinea trebuie să fie diferită!, îi explic neghiobului, care se face că nu înţelege de unde vine supărarea mea. Şi cum prostul nu-i prost destul, dacă nu-i şi fudul, îmi zice că nu mai vorbeşte cu mine. Doar că, pornit, sunt greu de oprit. Nervii îmi erau întinşi la maximum, iar părul mi se făcuse vâlvoi: Şi nu vorbi, dar fă-ţi odată datoria!, am încheiat eu discuţia asta. Eram supărat pe mine, pentru că mă enervasem foarte tare din cauza unui nesimţit, dar şi mai supărat eram pe jegos.

PS: Bucureşti este raiul discriminaţiei. Ca să nu fii discriminat în Bucureşti trebuie să fii alb, altfel eşti numit negru, cioară; trebuie să fii bărbat, altfel eşti numită proastă care a uitat locul de la cratiţă; trebuie să fii român, altfel eşti turc, rus, franţuz prost; trebuie să ai între 20 şi 35, altfel eşti un moşneag ori un puşti tâmpit; trebuie să fii sănătos, altfel ţi se va aminti de fiecare dată de boala ta şi cel mai important - trebuie să fii din Bucureşti, altfel eşti un nimeni.

PPS: Important de precizat şi reţinut - nu toţi bucureştenii sunt la fel, nu toţi românii sunt aşa. Dar este suficient să dai de unul, doi cum a fost tipul mustăcios întâlnit de mine şi se întâmplă ca în cazul butoiul cu miere stricat doar de o linguriţă de dohot.

Dacă aţi crezut că preţurile prohibitive îi vor ţine depare pe bucureşteni de concertul Madonnei, greşiţi. S-au şi găsit cei care închiriază balcoanele blocurilor de lânga parcul unde va cânta baba. Vor scump, 300 de lei, dar credeţi-mă, vor fi mulţumiţi şi cu 50 de lei dacă ştiţi să negociaţi bine. Astăzi am vorbit cu nişte doamne care se gândesc să scoată bani din această treabă. Am şi făcut o ştire despre experienţa mea. O vedeţi mai sus. La un moment dat o “afaceristă” îmi spunea:  “dacă televiziunile vor să filmeze show-ul de la balconul meu, mai puţin de o mie de euro nu accept!” Ce visuri măreţe are doamna…

De altfel, cei care vor păzi intrările din parcul Izvor spun că nimeni nu va ajunge la concert fără să plătească. Nici gardurile nu le vor putea sări, acolo urmează să fie plasaţi bodyguarzi. Ha, românul tot, român, de ce să plătească, atunci când poate sări un gard?

După ce am revenit din Moldova la Bucureşti, după ce am rămas interzis aflând că unii din consătenii mei au trecut de la carnea de pui, la cea de câine, soarta a făcut să mănânc nişte chestii chinezeşti. Citiţi ce mi s-a întâmplat şi NU faceţi ca mine…

Eram în cel mai nou mall din oraş, amplasat în nordul Bucureştiului, în zona Băneasa. Nu doar soarta, dar şi prostia m-au dus în faţa fast-food-ului cu mâncare chinezească. În primul rând n-am văzut nici un chinez în spatele standului, doar ţigani. Acum, nu sunt rasist, dar dacă erau ţigani, vreţi să le zic norvegieni?

Mai mâncasem odată ceva chinezesc, dar foarte puţin şi mi se păru bun. Aşa că, am zis să-mi încerc norocul. O întreb pe doamna mai tuciurie cu ghiuluri portocalii ce reprezintă carnea ce se îneca într-o zeama nedefinită. Îmi zice că este vorba de carne de vită cu ciuperci, dar este un pic picantă. Cum celelalte bucate înşirate nu prea îmi inspirau încredere am comandat o porţie de vită cu ciuperci, dar un pic picantă.

Spre suprinderea mea, mâncarea a fost bună sau eram eu flămând şi gata să mănânc pietre. Cât de mult am regretat acest prânz… Aş fi vrut să dau timpul înapoi, să nu mă fi oprit la standul chinezesc. De ce nu am mai mers doi metri până la McDonalds? Asadar, ce s-a întâmplat. Am mâncat, am plecat, am vâslit un pic prin mall şi am luat-o cătinel şi sătul spre casă. Autobuzul nu era nici plin, dar nici pustiu. Numai că drumul a fost extrem de lung şi plin de gropi. Deh, Bucurestiul. După vreo cinci minute de mers ca în căruţa am simţit cum carne de vită cu ciuperci, un pic picantă s-a mişcat în stomacul meu şi a luat-o spre gură. Îmi zic, o fi de la gropi şi de la cobâlţâitul autobuzului. Peste alte zece minute am simţit că mă încălzesc, ciupercile şi carnea erau la jumătatea drumului. Încă 20 de minute au trecut, iar capul mă durea îngrozitor, totuşi încă mai speram să nu vomit. N-a fost să fie. Am simţit cum stomacul n-a apreciat alegerea mea culinară şi a expulzat toată mâncarea chinezească în punga pe care reuşisem să o pregătesc între timp.

Nu ştiu cum au reacţionat ceilalţi pasageri, căci am ţâşnit imediat din maşina. Autobuzul oprise în staţie. Acolo am golit bine stomacul care mă durea îngrozitor. Ce ruşine, ce teroare pe mine. Scuzaţi-mă pentru detaliul următor, dar în punga salvatoare erau bucăţi întregi de carne şi ciuperci. Sărmanul meu stomac nici nu s-a chinuit să le digere. Acum mă întreb, oare n-am fost şi eu pe urmele consătenilor mei? Oare vita mâncată de mine nu lătra când era vie? De unde să ştiu? Mi s-a părut mie ciudat să halesc mâncare chinezească facută de ţigani, dar nu ştiu de ce am lăsat neobservat acest detaliu. Voi ştiţi, însă acum: NU HALIŢI MÂNCARE CHINEZEASCĂ, mai ales dacă este făcută de ţigani.

Poate m-a stricat jurnalismul, poate eram pur şi simplu într-o zi proasta, dar atunci când am trecut pragul mănăstirii nu i-am simţit prezenţa. Credeam că-l voi simţi imediat ce intru pe teritoriul mănăstirii - ca în copilărie. Nu a fost să fie. L-am strigat atunci: “Doamne, Dumnezeule! Unde esti? Nu te găsesc aici”. O mare de kitsch mă înconjoara, oare te-o fi înecat această atmosferă de prost gust ce domină în mănăstire?

Da, Doamne, te-am căutat peste tot şi nu te-am găsit. Şi eram nu într-o bisericuţă micuţă de la o margine de oraş, eram într-un loc considerat sfânt de mulţi - Mănăstirea Saharna din satul Saharna, raionul Rezina. Mi-am dat seama ca acolo unde oamenii se îngrijesc mai mult de termopane şi fântâni kitschoase ca cea din poză, tu, Doamne eşti dat la o parte. M-am simţit singur şi trist printre aceste mostre de arta contemporană… moldovenească.

Să nu mă înţelegeţi greşit, voi, cititorii mei. Nu am nimic împotriva termopanelor, a dalelor de piatra aranjate frumos potrivit unui stil inventat de moldoveni numit pompos Evro Remont, adică tradus din păsăreşte româneşte Euro Reparaţie. Venind într-o mănăstire te aştepţi la un fel de ascetism monahal, simplu, făcut de mână, old fashion, dar curăţel. Dacă vreau să văd Evro Remont merg până la ghea Vasile care a venit recent din Portugalia şi şi-a renovat casa. Nu ştiu cine are ideea asta cu renovările spectaculoase cu termopane şi fântâni kitschoase, dar este proastă. Numai ascetă nu poate fi numită viaţa călugărilor în acest caz.

Priviţi cum se înalţă mândru biserica mănăstirii. Doar forma i-a rămas de pe timpurile lui Ştefan cel Mare, în rest, tencuieli, culoarea de un galben bostăniu… este ultra-modernă. În toată lumea monumentele se păstrează ca pe vremuri. Se încearcă readucerea unor timpuri apuse în istorie, omul are nevoie de o revenire, reculegere… Cel puţin aşa cred eu. Ce facem noi, insă…

Sunt creştin ortodox, născut şi crescut în această religie frumoasă, dar pe care o strică oamenii. O strică cu răutatea, invidia, bârfele, conflictele lor, iar toate acestea sub acoperişul bisericii, un loc în care aceste metehne omeneşti ar trebui înfrânte cu putere de cucernici şi doritori de sfânt. Dar de unde? Imi revin în memorie celebrele scene din faţa bisericii din satul meu unde femeile ieşeau de la slujba uitându-se chiorâş şi strigând la copiii care se jucau prin preajmă sau boscorodind în baticuri: “Ai văzut-o pe Varvara, fumeia lu Vasile? O venit la biserica. He, ştim noi de ce a venit. O fi având păcate de când bărbatul munşeşte în Portugalia. Hi-hi.”

Revenind la mănăstirea Saharna. Am pozat şi un îndrumar postat la intrare. Mi s-a părut haioasă interzicerea îmbrăcăminţii scurte sau deschise, adică, după părerea Administraţiei aceasta înseamnă fuste mini şi bluze decoltate. Femeile să comenteze regula, căci eu, de, ca bărbat… nu-mi pasă.

Credeţi că sunt respectate aceste solicitări? Le vedeţi pe femeile ce coboară dinspre mănăstire? Oare cât de mini le sunt fustele?

Şocul mare l-am avut, însă la izvorul din apropierea mănăstirii. Este vorba de un izvor cu particularităţi magice cred oamenii. “Este bun pentru tratarea bolilor” şi-au spus şi mic şi mare, sărind să facă o baie în apa rece.

Nu ar fi o problemă, dar trebuiau puse la punct lucrurile, nu credeţi? Vrei să bei apa din izvorul magic, poftim, mergi aici, vrei să faci o baie, treci în partea dreaptă. Dar aşa, unde bem apă, acolo ne şi bălăcim. Cât de frumos o fi?

Dragele şi sărmanele noastre mănăstiri. Ne mândrim cu ele, vrem să arate frumos şi bine, dar nu înţelegem că frumos şi bine înseamnă aşa cum le-au conceput românii pe timpurile lui Alexandru cel Bun sau Mircea cel Bătrân, dar nu kitschos, cum au fost refăcute de meşterii de pe vremea lui Vladimir cel Sângeros.

Să-i spunem Realitatea TV Chişinău, deocamdată, pentru că numele nu a fost ales. De ce Realitatea? Pentru că postul Realitatea TV din România intenţionează să deschidă un nou post de televiziune cu acoperire naţională în Republica Moldova.

Citez din www.hotnews.ro un pasaj dintr-o scrisoare internă adresată angajaţilor Realităţii TV de către preşedintele grupului Realitatea Caţavencu, Emil Hurezeanu:

“Concret, va anunt ca in scurt timp grupul va incepe pregatirile pentru deschiderea unui canal national de televiziune in Republica Moldova, o operatiune care va valorifica resursele din aceasta tara, dar care se bazeaza pe expertiza pe care am acumulat-o pana acum.”

Din ce se precizează în scrisoare realizăm următoarele:

- postul ar urma să aiba acoperire naţională;

- Realitatea TV Chişinău ar putea să se clădească pe scheletul unei televiziuni din Republica Moldova: o operatiune care va valorifica resursele din aceasta tara. Din ce am auzit pe la Chişinău, ar putea fi vorba de TVC 21 sau Jurnal TV. Acestea sunt însă zvonuri pe care nu am cum să le verific.

- Realitatea a dorit de ceva timp să se extindă peste Prut: o operatiune… care se bazeaza pe expertiza pe care am acumulat-o pana acum, însă abia acum s-a decis. Dacă îmi permiteţi o divagaţie proprie. Investitorii au aşteptat schimbarea situaţiei social politice din Moldova pentru a face pasul. Opoziţia se pare că a câştigat alegerile, deci cortina se ridică puţin câte puţin…

Eu nu pot decât să mă bucur şi să sper că planul va fi dus la un bun sfârşit. Republica Moldova are nevoie de televiziuni româneşti.

De Rezina ma leaga amintiri plăcute, m-am simţit foarte bine ori de câte ori am fost pe aici. Eram copil, prizonier în sat şi mă fascina viaţa la oraş. Fiind centrul raionului în perioada sovietică, dar şi după obţinerea independenţei, părinţii mei aveau drumuri dese la Rezina. Îi rugam să mă ia cu ei, mă luau şi nu era fericire mai mare pe lume. Pe atunci se venea greu la Rezina. Autobuzele erau atât de pline încât abia respirai, totuşi dacă ştiam că urmează să plec la oraş toată săptămâna eram numai un zâmbet.

Ce vedeţi în poză este Nistrul. Peste Nistru este Râbniţa, Transnistria. Adicătelea un alt stat. O să vedeţi mai jos de ce spun asta. Cele două oraşe, Rezina şi Râbniţa au fost legate unul de altul industrial, economic, social în perioada sovietică. Dacă nu era războiul, probabil cu timpul deveneau un singur oraş, cum s-a întâmplat cu Buda şi Pesta. Referitor la război. Această legătură extrem de strânsă dintre oraşe a făcut imposibil conflictul armat în acest loc al Republicii Moldova. Nu s-a tras nici un foc, iar oamenii treceau podul peste Nistru fără probleme. De exemplu, mergeau să se trateze la policlinica din Râbniţa mult mai bogată şi mai dotată. Totuşi, au existat zvonuri că în Râbniţa, pe clădirile înalte de lângă râu, au fost instalate cuiburi de mitralieră şi lunetişti. Nu ştiu dacă a fost adevărat, cert este că nici un om nu a murit, slava Domnului, în acel război dintre Moldova şi… Rusia.

Nu am fost decât o singură dată în Râbniţa, aşa că am avut o dorinţă - să mă apropii de graniţa dintre cele doua state. Am vrut să văd cum este. Prima oprire - aşa numita vamă moldovenească. Mai exact un post de poliţie unde se învârt şi nişte vameşi. Nu fac decât să oprească maşinile să le verifice şi atât. Se trece uşor prin acest post de poliţie.

Lăsăm în urmă poliţiştii moldoveni. Un steag ne flutură la despărţire. Acolo se termină Moldova, aici începe tărâmul nimănui. Este un teritoriu negru în care autorităţile moldoveneşti nu au nici iluzia că pot conta. În asemenea condiţii nu pare atât de absurdă ideea absurdă de dare în arendă a unei părţi de ţară care nici nu ne aparţine.

Intrăm pe pod: celebrul pod peste Nistru dintre Râbniţa şi Rezina, una din puţinele legături dintre oraşe. Este foarte lat, puţin circulat, iar din cauza asta pare şi mai mare. Circulaţia şi comunicaţia dintre cele doua maluri de Nistru este foarte proastă. În anii ce au urmat războiului s-au surpat una după alta toate legăturile ce făceau din cele doua localităţi oraşe surori.

Iată şi Nistrul. Iată şi clădirile înalte pe care ar fi fost instalate mitralierele. Noapte Râbniţa este un oraş plin de lumini şi strălucitor. Când eram mic credeam că acest oraş a fost făcut tocmai pentru ca cei din Rezina să aiba o privelişte frumoasă noaptea.

Dacă prin postul de vamă moldovenesc se trece ca prin unt, postul transnistrean este intransigent: “pe aici… se trece greu“. Observaţi ce coadă se face, iar asta la o circulaţie subţirică. Transnistria vrea să-i facă pe oameni să simtă că trec un hotar de ţară. Altfel cum să-i convingi că au intrat în alt stat? Nu mergem mai departe, preferăm să nu stăm la coada aceasta enormă doar pentru a vizita mica Uniune Sovietică.

Dacă cu maşina este un calvar să ajungi pe celălalt mal, pe jos se trece mult mai uşor. Priviţi şi vă minunaţi de inventivitatea acestor copii. Sunt copiii sărăciei, copiii care ştiu să se descurce. Copiii din oraşele Moldovei, mai sărace chiar decât satele Moldovei, îşi trăiesc totuşi copilaria. De altfel, ei sunt o noua generaţie care va creşte si va crede că aşa este normal să se treacă peste Nistru: aşa au prins.

Ne întoarcem spre Rezina şi trecem pe lângă penitenciarul cu risc înalt de securitate. Aici stă închis un mare bandit în lege din Moldova, în rusă vor v zacone, Micu. Cel puţin aşa ştiam eu - că stătea. O adevărată vedetă acest Micu; înger şi demon. A fost ctitor de biserici, dar a şi luat multe vieţi au spus procurorii şi au fost crezuţi de judecători, care l-au băgat pe viaţa la răcoare pe bandit.

Ce ziduri, ce constructie - o adevărată fortăreaţa închisoare. Nu are cum să fugă Micu, nu?

Drumuri proaste, maşini sovietice - imaginea după care poţi recunoaşte Republica Moldova. Este deja un cliseu.

Nu că ar fi mare sărăcie în Rezina, dar nici bogăţie nu este. Un orăşel de provincie cu mulţi moldoveni plecaţi peste graniţă. De aici şi unele maşini mai bunicele pe ici, cole.

Încetul cu încetul oraşul se transformă în sat. Cei de la parterele blocurilor îşi maresc apartamentele, îşi fac adevărate grădini, garaje, ce mai, adevărate gospodării pe lângă bloc. Un exemplu, în poză.

Nu sunt nostalgic dupa perioada sovietică, dar tot mai bine era atunci. Suntem în centrul oraşului. Un loc plin de viaţă odată, animat. Ce vedem astăzi? Linişte tristă. În timpul sovietic oraşul mustea, creştea, avea de toate. Pentru că nu s-au făcut investiţii, pentru că nimic nu se mai întâmplă în Rezina, oraşul arată mult, mult mai prost decât în acele vremuri. De altfel ca şi toată Moldova. 

Şi şoseaua ce traversează Rezina este mai mult pustie. Oare o fi semn de criză. Dacă stau să mă gândesc bine, recesiunea este un stil de viaţă pentru moldoveni. Dacă vorbim de Rezina trebuie să precizăm că vara este încă bine. În schimb iarna este frig, încălzirea centralizată a fost distrusă, iar oamenii trebuie să se încalzească la sobiţe sau aparate cu gaz, în funcţie de bugete. În aceste condiţii înţelegi nostalgia… după vremurile când era cald în casă.

Mare sărăcie în dragul şi iubitul meu sătuc Cuizauca. Este localizat în raionul Rezina primul raion de nord al Republicii Moldova. După cum v-am obişnuit urmează o călătorie cu poze. De data aceasta aflaţi chestii care pe mine m-au şocat rău. Prea romantic şi roz am început să scriu în ultimul timp au remarcat unii cititori, mai ales cititoarele blogului. Staţi să-mi vedeţi simţul acut al realităţii. Sunteţi tari de fire?

Ţin minte că eram mic prin clasa a 5-a şi trebuia să scriu o compunere despre satul meu. Printre prostiile debitate spuneam ca seamană cu un ceaun, un sat pe fundul ceaunului. De aici, din deal se înţelege de ce. Împrejmuit de dealuri satul fierbe în propriile probleme şi greutăţi. Dacă veşnicia s-ar fi născut în satul Cuizăuca, satul în care m-am născut şi eu, cred că încă mai copilărea pe ulicioarele prăfuite. Şi asta pentru că nu s-a schimbat nimic de la Ştefan cel Mare încoace, doar că au apărut maşini, antene parabolice, televizoare, frigidere şi, foarte important, telefoanele mobile. Altfel, oamenii se nasc, mor, îşi continuă neclintiţi ciclul natural al vieţii: iarna în adormire şi beţii, primăvara, vara, toamna la munci pe câmp…

Acum caţiva ani, aici a locuit un profesor. Şi avea casă frumoasă, şi gospodăria parcă îi sporea, numai că a murit, cu el a murit şi gospodăria. Feciorii i-au plecat din sat şi gata, s-a zis cu agoniseala de o viaţa. S-a ruinat văzând cu ochii. Cât despre şcoala din sat, mi se plângeau oamenii, se cam prăpădeşte şi ea. Nu se ruinează, încă nu, din punct de vedere al învăţăturii a cedat mult. Sărmanii copii, ajung în clasa a 12 şi nu prea mai pot să ia bacalaureatul cu bruma de studii pe care o prind pe la lecţii. Abia dacă obţin 5 ori 6, iar asta… copiind. Acum ca elevii nu învaţă, că învăţătorii au îmbătrânit nu ştiu.

Nu este strada principală. Nu e nici barem stradă, este o uliţă prăfuită şi plină de gropi. Trebuie să ai tanc pentru aceste drumuri. Primarul nu face nimic. De unde drumuri dacă nici gazul nu a fost adus în sat. Şi când te gândeşti că ţeava trece la nici un kilometru de localitate şi nu trebuia decât olecuţă de bunăvoinţă din partea tipului care a fost ales primar ca să se coboare gazul în ceaun. Cine l-a ales primar?! În sat se vorbeşte că atunci când s-au numărat voturile s-a stins lumina, iar întunericul a făcut o minune: tipul a fost reales. Chiar şi procuratura a fost sesizată în legătură cu acest caz spun localnicii, numai că nu au descoperit nimic. Dacă aceste matrapazlâcuri se întâmplă într-un amărât de sat, oare ce se întâmplă la nivel naţional.

Ghiţă nu a auzit de gripa porcină, el aşteaptă Crăciunul şi se îngraşă, pune slană pe el. Va fi tăiat aducând multă bucurie unei familii. Vă şochează acest lucru? Dar cum aţi reacţiona dacă v-aş spune că cei care nu-l au pe Ghiţă în cocină taie şi papă câini. Da, da, aţi citit bine: au început să fie mâncaţi câinii. Când se termină cei din curte, săracii foarte săraci încep să fure caţeii de prin sat. Asta da şoc, nu? Am crezut la început că se face mişto de mine cu povestea aceasta, dar când mi-au repetat-o şi alţi oameni, detaliu cu detaliu, mi-am dat seama de cruda realitate: în satul meu există oameni săraci lipiţi pământului care prepară bucate din carne de câine. Ce să zic, nu mai am nici un comentariu. Groaznic.

De fiecare dată când merg undeva, nu neapărat la Chişinău, vânez inscripţiile. În multe cazuri sunt o sursă bună de haz. Le prezint mai jos cu explicaţiile corespunzătoare.

Inscripţia în româna, dacă poate fi numită română, atârnă pe uşa magazinului Cricova din centrul Chişinăului. O fi pus-o un angajat cherchelit, pentru că eu am intrat în sală şi nu l-am văzut pe nici un Condiţioner să lucreze. Erau doar vânzătoarele şi clienţii, nici urmă de vreun tip ori vreo tipă, Condiţioner, care să lucreze. Dacă scria că funcţionează aerul condiţionat mai înţelegeam, dar aşa, cine o fi nenicul acesta: Condiţionerul? Stimaţi reprezentanţi ai magazinului Cricova, în zadar mă mulţumiţi pentru înţelegere, n-am înţeles nimic.

O mostră de română rusească. Cum să traduci din rusă totalinaia raspradaja? Nicidecum lichidare de stoc, nuuuuu! Sună mai bine şi mai cunoscut vînzare totală… De parcă până acum vânzarea era parţială, adică în caz ca te decideai să cumperi de la acest magazin, atenţie, produsul nu era în totalitate al tău. Mai era cineva proprietar pe chiloţii tăi.

Ce vedeţi este un abţibild pe uşa unei toalete din Piaţa Centrală din Chişinău. Scrie Taxa 2 lei, iar mai jos FĂRĂ ÎNLESNIRI. Pare corect, numai că nu înţeleg logica anunţului. Probabil face referire la înlesnirile la plată ci nu facilitarea, uşurarea şi ce mai zice DEX-ul că înseamnă cuvântul înlesnire, activităţii clienţilor care recurg la serviciile acestei toalete private. Ar fi culmea. Sincer să fiu, la cum arată şi cum miroase locul cred că se are în vedere plata.

Nimic greşit aici, doar, aşa, un apropo. Mai sus suntem anunţaţi că este schimbată limba în care sunt scrise comenzile telefoanelor mobile. Nu doar schimbată, mai mult, telefonul este rusificat. Într-o ţară în care oamenii sunt rusificaţi de ce nu ar fi rusificate şi telefoanele mobile?

Şi în sfârşit o situaţie tragi-comică. În cimitirele din Moldova, pe pietrele funerare continua să se scrie în română, dar cu alfabet chirilic (sic!). Vedeţi anul morţii: 2004. Deci, şi în anul de graţie 2004 morţii noştri ramân prizonierii limbii române rusificate.

Un pic de geografie. Punctele extreme ale Republicii Moldova sunt oarecum apropiate. Nordul şi Vestul: Naslavcea şi Criva, iar sudul şi estul: Giurgiuleşti şi Palanca. Ei bine, în acest concediu am fost foarte aproape de Palanca, punctul extrem de est. Mai exact în satul Crocmaz, la vreo caţiva kilometri de Palanca, undeva lânga bine cunoscuta localitate Purcari. Probabil ştiţi că în Purcari se face un vin foarte bun, aş spune un vin regal, însăşi regina Marii Britanii are în pivniţe vin Negru de Purcari, au ţinut să-mi comunice unii localnici. Toate satele menţionate de mine mai sus sunt la graniţa cu Ucraina, pe malul râului Nistru.

Ce vedeţi în imagine, este râul Nistru. Pe celălalt mal este altă ţară, Ucraina. Cât am admirat priveliştea nu tu grăniceri, nu tu vameşi. Ciudat pentru un hotar. Oricum foarte, foarte frumos. Închipuiţi-vă cum este să-ţi treacă Nistrul prin grădină, pentru că, efectiv, asta se întâmplă, unele gospodării sunt pe malul răului, iar grădina lor se termină în… Nistru.

Singurul inconvenient - ţânţarii. Nu contează, însă, când poţi contempla această luna plină. Mare noroc am avut: a fost lună plină, a fost senin, ca-n poveşti. Păcat ca poza nu exprimă exact imaginea sublimă văzută de mine - lună mare şi aurie, aer curat şi libertate cât cuprinde. O să-mi fie dor de această stare de beatitudine.

Încă o poză. Încă o dată Nistrul. Un râu lin care desparte două maluri, două ţări. Liniştea este totuşi periculoasă. Oamenii din partea locului au o vorbă - nu intra în râu în luna lui august. Nistrul este flămând, are nevoie de jertfe omeneşti. În legenda locului o fi şi un pic de adevăr. Apropo de legende. Mai există una care m-a amuzat mult. Cică în ape au apărut peşti piranha, adică nişte peşti mici cu dinţi ascuţiţi care umblă în bancuri mari, iar dacă l-au înconjurat pe un înotător îl muşcă, îl toacă mărunt până îl omoară. De ce m-a amuzat această legendă? Pentru că peştii piranha trebuie să fi înotat tocmai din America de Sud până în sudul Republicii Moldova.

Dimineaţa, ora 8.00, un stol mare de cocostârci se rotea de-asupra satului. Probabil stârcii se pregăteau de călătoria spre ţările calde. În Moldova se simţea deja suflul rece al toamnei. Nu au fost singurele berze văzute pe cer, nu uitaţi, Nistrul este aproape.

Părăsim Nistrul şi revenim la oile noastre, la oile localnicilor de fapt. Am întâlnit turma pe una din ulicioarele satului Crocmaz. Ciobănaşul îşi aducea mioarele, de unde? De pe malul Nistrului desigur.

Oile nu sunt un mare atu însă. Vinul, via, da. Şi este bun vinul din aceste locuri, şi te unge la suflet, şi te încălzeşte pe interior cum nu face alt vin. Oare aşa o fi simţind şi regina Marii Britanii? Poate nu, pentru că eu am băut vin alb. Înălţimea sa preferă vinul negru.

Iar aici suntem pe uliţa centrală. Da, aşa arată mai toate drumurile centrale din satele Moldovei. O imagine tristă, dar comună.

Dacă această casă nu ar fi fost dărăpănată şi cu geamurile sparte, părăsită chiar, m-aş fi minunat de frumuseţea ei. Îmi plac casele acoperite cu stuf.

Nu-mi plac în schimb astfel de porţi. Decolorate, abia se ţin să nu cadă… Cele din imagine pot spune multe. Că vechiul proprietar a murit, vreo batrânică ori batrân, iar urmaşii nu au avut timp, bani şi chef să se îngrijească de casă. Sărmanele noastre porţi moldoveneşti, ne mândream odata cu ele, astăzi le plângem de milă. Poate ne plângem soarta noastră de emigranţi printre străini, necunoscuţi…

Există şi case frumoase, case care cresc, însă mai de fiecare dată acestea au proprietari ce muncesc prin Italii sau Spanii.

Nu putem trece fără să nu amintim politica, alegerile, nu? În mare, cam aşa au ajuns partidele de opoziţie în Crocmaz. Pe stâlpi, căci Moldova 1 nu se prea recepţionează. În schimb se prind foarte bine canalele ucraineşti de televiziune.

Când soarele răsare şi luminează cerul înalt, înseamnă că mi-ai zâmbit. Când luna este plină ca un margaritar pe cerul plin de stele, înseamnă că mă priveşti. Când cerul este albastru, albastru, înseamnă că ochii tăi s-au ridicat spre înălţimi. Când marea este azurie, limpede, iar valurile se sparg moale de mal, este doar pentru că m-ai cuprins şi mă ţii în braţe. Când este 15 august, sărbătorim ziua ta!

Nu exagerez, tu eşti soarele, marea, cerul, luna, stelele mele. Cerul a fost facut dupa ochii tăi albaştri, soarele după zâmbetul tău luminos, marea dupa mâinile-ţi gingaşe.

LA MULŢI ANI, MAIA! TI

Înainte de a pleca în sudul Basarabiei mai rămânem un pic în Chişinău. Asta pentru a răspunde tuturor celor care mă acuză că nu văd decât lucrurile proaste. Nu, domnilor, doamnelor şi domnişoarelor, special pentru voi am căutat şi am pozat care sunt cele mai bune chestii din Chişinău. Ia, vedeţi mai jos. Dar nu uitaţi, sunt subiectiv!

Chişinăul este un oraş verde. Parcuri peste tot. Este un oraş construit într-un parc. Aşa că vara e foarte frumos, iar iarna este foarte cenuşiu. În ce oraş mai poţi găsi acest melc codobelc scoate coarne bourele? Numai în Chişinău, într-un parc din Chişinău. În Franţa melcul se frigea deja pe o plită încinsă.

După cum spuneam, parcuri. Aici suntem în parcul Ştefan cel Mare, un ditaimai părcăloi în mijlocul oraşului de beton. Foarte frumos.

Priviţi cum arată Chişinăul de sus! Este ora 17.00 pe un bulevard important. Pe lângă faptul că vedem mult verde, observăm şi circulaţia lejeră. Continui să afirm ca oraşul este încă unul uşor circulabil, fără ambuteiaje mari. Bine, sunt probleme, însă doar în zona Pieţei Centrale (sic!).

Mmmmm, Bucuria. Bomboane. Am cumpărat un sac de bomboane de aici. Nu glumesc. Şi de acelea, şi de celelalte, căci la Bucureşti le simt lipsa. Bomboanele Bucuria sunt extraordinare. Sunt foarte bune cele de tipul Chişinăul de seară doar că s-au terminat: fabrica s-a închis şi nu se mai produc. Nu vă speriaţi, doar pe timpul verii s-a închis fabrica… sau o fi vorba de recesiune?

Cricova, Carahasani, Purcari sunt localităţi din Moldova unde există fabrici vinicole. În centrul Chişinăului există un magazin specializat. Gasiţi aici cel mai bun vin din ţărişoara Moldovioară. Nici Bachus nu s-a delectat cu asemenea băuturi. O fi bine, o fi rău?

Să nu fie cu supărare, dar pâinea din Moldova e taaaaaaaaaaaaaaaaaaaaare gustoasă. În Bucureşti pâinea este nu ştiu cum pufoasă şi moale, o întinzi ca pe o gumă de mestecat turcească. În schimb pâinea de la Franzeluţa este pâine adevarată: cu miez dulce, ce se topeşte în gură, coajă  crocantă, dar plăcută, un miros ce le face poftă şi morţilor.

PS: Nu am menţionat nimic despre fete. Este de la sine înţeles ca sunt frumoase, blonde, ochi albaştri, picioare din gât… Se ştie acest lucru şi nu vreau să fiu banal.

Îmi încep odiseea prin Moldova cu capitala ţărişoarei mele. În Chişinău nu am stat mult, suficient însă încât să-mi întăresc părerea pe care mi-am făcut-o ultima dată: iubitul meu oraş pare tare sărac şi comunist. Când locuiam în Chişinău parcă nu vedeam troleibuzele jerpelite şi care au de doua ori vârsta mea, microbuzele numite rutiere care sunt cel mai prost transport în comun posibil, străzile pline de gropi, maşinile foarte scumpe ale moldovenilor din vârf contrastând  cu maşinile foarte vechi ale moldovenilor de jos.

Apropo de maşini scumpe. Merţanuri de felul acesta sunt foarte multe în oraş. Culmea, dar şi în satul meu am văzut unul. Cum să nu te minunezi?!

Suntem în piaţa Centrală. Nu înţeleg de ce nu se şterge de pe faţa pământului acest loc murdar, plin de oameni şi maşini. Stă ca un paduche în fruntea capitalei. Mulţi zic că seamănă cu piaţa Obor din Bucureşti. Şi da şi nu: piaţa Obor încetul cu încetul se inchide, se subţiaza, în schimb piaţa Centrală din Chişinau se mareşte ca un cancer puturos.

Un rând de vânzătoare cu brânzeturi, lapte, smântână. Temperatura aerului era de 34-35 grade, nici nu vreau să mă gândesc cât era la nivelul asfaltului… Eu nu aş cumpăra de aici, dar de unde?

Aici, o dugheană sau mai multe dughene unde adevăraţii barbaţi trag cate o duşcă înainte de a pleca acasă. Evaziunea fiscală trebuie sa înflorească.

Şi tot în Piaţa Centrală din Chişinau se află Gara Centrală. Deci, un surplus de maşini şi oameni. Ce mai furnicar… Gara Centrală nu s-a schimbat nici un pic de pe vremea lui Gorbaciov.

Aşa se face că pe strada Izmail, langă Piaţa Centrală şi lângă Gara Centrală este mare aglomeraţie. Totuşi observaţi un lucru plăcut vederii: fetele sunt îmbrăcate ca pentru o seară într-un restaurant franţuzesc.

Încălţămintea tradiţională a moldovencelor: pantofi cu toc cui. E frumos. Bravo lor, dacă suportă chinul desigur.

Iar aici mult urâtele microbuze. Doamne, cât de îngrozitor mai conduc şoferii acestor maşini, cât de urât miroase în salon, cât de aglomerate. Ce face domnul primar pentru a rezolva această problemă? Să nu-mi spuneţi că nu se poate face nimic! Proprietarii acestor microbuze au făcut sute de mii de euro din această afacere, trebuie doar obligaţi să-şi schimbe maşinile - bani au. Ce mă miră la fel de mult este faptul că oamenii din Chişinău se complac în această situaţie, de scrumbii transpirate.

Oleacă de ambuteiaj în Chişinău. Dacă ştii să ocoleşti centrul oraşului, zona Pieţei Centrale o să circuli lejer. Moldovenii încă nu prea au multe maşini.

Aţi înţeles instantaneul? Bătrânul si troleibuzul, ambii au aceeaşi vârstă. Sincer, prefer să călătoresc cu troleibuzul pentru că este mai aerisit şi nu stai lipit de geam ca o lipie de o plită încinsă. Totuşi sunt atât de vechi încât simţi fiecare gropiţă. Iar de gropi Chişinăul nu duce lipsă.

Apropo de gropi. Aşa arată partea pietonală. Încă ceva, Chişinăul este foarte cenuşiu, parte din cauza îmbrăcămintei oamenilor, parte din cauza clădirilor vechi. Nici verdele copacilor nu-l salvează.

Bun, şi în aceste condiţii, noi, moldovenii suntem invitaţi să ne iubim limba şi ţara. Limba ca limba, dar ţara nu e doar monumentul lui Ştefan cel Mare. Este şi groapa în care ţi-ai distrus maşina, microbuzul în care ai murit de cald şi de jeg…

PS: Aţi observat că am încercat să scriu cu diacritice? Bravo mie, nu? În posturile care urmează - vizităm alte localităţi.