COJOCARI Vitalie

Îmi vine greu să scriu despre ceva ce respect enorm. Simt că orice aş spune ar transforma adevăratele mele sentimente în trivialitate. Nu ascund, ţin mult la Pro TV Chişinău. Nici nu s-ar putea altfel. A fost primul meu job adevărat. A fost visul devenit realitate, pe care îl vedeam zi de zi când îmi urmăream reportajele seara la TV. A fost scopul atins, a fost fericirea de a mă simţi jurnalist adevărat. Nici o altă redacţie din Chişinău nu cred că m-ar fi făcut să ating această nirvana.

Ieri, PRO TV Chişinău a făcut 10 ani de supravieţuire. Pentru că asta fac jurnaliştii de meserie într-o ţară în care eşti arestat deoarece stai lângă o camera şi ţii în mână un microfon. Au fost 10 ani în care PRO TV Chişinău a scris istoria clipei. Şi după zece ani, monopolul ştirilor PRO TV Chişinău nu a fost clintit. Sunt încă cei mai buni. Explicaţia stă în profesionalism. Nu exagerez, Republica Moldova ar avea de pierdut multe dacă ar dispărea PRO TV Chişinău. De fapt, toţi cei care au încercat să distrugă PRO TV, l-au făcut mai tare. În schimb ei au dispărut subit sau urmează să dispară trecând în cărţile de istorie la capitolul Moldova în cădere liberă. Vezi cazul PPCD, care nu mai există practic ca partid şi PCRM - un mastodont în putrefacţie.

Dar prefer să nu vorbesc despre politică, importanţă, destin. Vreau să vă povestesc despre relaţia specială pe care am avut-o şi o mai am cu PRO TV Chişinău. Eram anul întâi la Facultatea de Jurnalism, ULIM. Multă naivitate, multe vise, iar unul dintre ele să fac reportaje de televiziune. Practic, pentru aceasta am venit la facultate, nu? După nişte perindări pline de experienţe utile printr-o agenţie de presă, radio, ziar s-a întâmplat minunea. Am ajuns să muncesc cu cei pe care îi admiram şi îi urmăream pe furiş pe la conferinţele de presă: jurnaliştii de la PRO TV Chişinău.

M-a ajutat experienţa, m-a ajutat marele vis. Am insistat mult, am depus CV-ul, am fost luat pentru câteva săptămâni de probă şi în sfârşit am fost angajat. Trebuia să mă fi văzut. Un student, anul trei de facultate, angajat la PRO TV. Numele meu era atunci Fericire. A trebuit să învăţ mult, a trebuit să fur de la noii mei şefi, de la noii mei colegi: Artur, Angela, Lorena, Elena, Oxana, Dorian, Cornel, Natalia, Cătălin… M-am simţit extraordinar de bine atunci când am făcut reportaje bune, m-aş fi băgat în pământ când o dădeam în bară. Îmi era ruşine să greşesc copilăreşte când munceam cot la cot cu profesioniştii.

Ţin să povestesc un episod. Dar mai întâi să vă întreb dacă aţi auzit de Vasile Botnaru? Este unul din cei mai buni jurnalişti din Moldova. Un tip pe care îl respect mult şi care mi-a fost o perioada profesor la facultate. Ne învăţa cum se scrie şi ce înseamnă ştirea. Dar nu era genul de profesor uzat şi închistat în propriile teorii. Nu, un jurnalist care a venit să-i înveţe pe nişte copii lucruri elementare. Bun. Despre ce episod este vorba? Am făcut un reportaj din Transnistria. Era despre referendumul din partea stângă a Nistrului prin care oamenii erau întrebaţi dacă vor să se unească cu Rusia. A doua zi după ce a fost difuzat materialul meu, l-am întâlnit pe stradă pe Vasile Botnaru. S-a uitat la mine, m-a recunoscut, m-a salutat şi mi-a zis că i-a plăcut foarte mult reportajul. Am avut o zi frumoasă… Da. Ce să mai zic? Soarta a făcut să plec din Chişinău şi sunt nostalgic după acele vremuri frumoase. Cât despre şcoala PRO TV Chişinău, rămâne adânc încrustată în creierul meu de jurnalist. La mulţi ani colegi! Chiar cu o zi întârziere.