Stela Popa are o emisiune (Mai aproape de Europa) la Vocea Basarabiei, un post de radio de la Chişinău care are acoperire de vreo 80 la sută in Moldova. Emisiunea este de ceva timp pe piaţă, iar cei interesaţi la sigur au mai auzit de ea. Recent Stela mi-a luat un interviu. De aceea ziceam metaforic in titlu că am vorbit cu “Vocea Basarabiei”. Interviul va fi dat mâine pe post. Aşa că cei care ascultă “Vocea Basarabiei” mă vor putea auzi. Tema interviului: internetul, jurnalismul, politica din Moldova. (Mă cam aprind când vorbesc despre politică şi cred că asta s-a văzut în răspunsurile mele.) De altfel, interviul îl aveţi mai sus cu bunăvoinţa Stelei. Enjoy.

PS: Dacă nu aţi înţeles ceva, vă aştept la comentarii. Eram după o zi de muncă, iar discuţia s-a consumat pe o terasă şi îmi clănţăneau dinţii un pic… Dar, sper că nu am dezamăgit prea mult, mai ales că nu sunt la primul interviu.

Mihai Conţiu a intrat în greva foamei. Adică nu mai mănâncă nimic? Ha, nu mă faceţi să râd. Ce umor au unii. Omul care a vărsat zoaie peste tot şi în capul tuturor, bine, mai puţin în ale celor care îl plătesc bine, spune că nu va merge la magazin, nu-şi va cumpăra pâine, ouă, lapte, carne. Nu-i trebuie. De două zile nu mănâncă nimic, bea… apă.

De altfel, s-a umflat binişor Conţiu de când scrie la MS, deci nu-i va face rău o cură de slăbire. Câţi ani o fi având acest Conţiu? 50-60? Pentru că sincer, eu cred despre el că este cam senil. Capul nu-i mai merge bine, valorile i s-au alterat, ritmul alert al vieţei l-au tras în altă parte. Asta e. Se mai întâmplă. Când mai citesc ce a scris Conţiu la MS mă întreb ca în cazul aurolacilor sau a vagabonzilor: cum de a ajuns în această situaţie? Vai sărmanul! Mi-e cam milă de el. Îmi fac cruce şi mă rog să nu ajung şi eu… Mda.

Unii se oripilează de textele lui Conţiu. Consideră că a trecut toate limitele, că nu poate să cadă mai jos de atât. În schimb pe mine, pe lângă sentimentul de milă, creaţia jurnalistică a lui Conţiu mă face să pufnesc în râs. Este caraghios omul. Cu acea mustaţă, cu acea pălărie cu boruri largi… Îmi aminteşte de D’Artagnan. Ei, cum să te superi pe un muşchetar celebru? Nu pot. Una peste alta, nu-l cred. Nu cred că nu va mânca. Sunt sigur că are provizii sub birou şi din când în când mai rupe un colţ de pâine, o bucată de salam. Aşa mai trece o zi de greva foamei…

Ca să-l credem, eu îi propun lui Conţiu să permită celor de la www.privesc.eu ori celor de la www.unimedia.md să monteze camere în biroul său. Noi o să fim mereu cu ochii pe el, o să ne convingem că nu mănâncă. Altfel, o să râdă toţi de greva foamei, nu-l ia nimeni în serios pe muşchetar şi îşi pierde timpul în zadar.

Urmărind presa de la Chişinău am observat un lucru care mă deranjează rău: este profund politizată. Fie ziar, fie televiziune, fie site de ştiri, dacă nu explodează o grenadă sau dacă pensionarii nu protestează în faţa Primăriei, atunci ştirea principală este una politică. Mor atunci când citesc numai ştiri politice, iar televiziunile îşi deschid jurnalele cu subiecte din Parlament. Mooor de plictiseală.

Au fost alegerile, dar s-au consumat. Într-adevar, atunci chiar a fost interesant şi util pentru mine, ca cetăţean, să urmăresc lupta politică. Gata, terminaţi, nu ne mai terorizaţi şi acum cu politicieni expiraţi. M-am plictisit să văd peste tot că Filat a ordonat scoaterea feţele şefilor de pe pereţi. Ce este mai important pentru noi, cetăţenii, faptul că Voronin a avut o şuetă cu Lupu sau că Moldova a primit un ditamai credit de la FMI? Creditul, fraţilor, creditul este mai mult decât important. Este şi o premieră istorică prin condiţiile negociate. În plus, ne afectează direct. Banul, banul, vine banul! Dar în ce buzunare? Cât şi ce plătim pentru copeicile pe care le primim? Să ne jupuim de pe acum de piele sau mai aşteptăm?

Noi, jurnaliştii moldoveni, dăm o ştire îngustă că am primit banii, că Filat se laudă, că comuniştii se plâng, punct. Uităm să ne coboarâm spre talpa ţării. Cât nu ar fi de “umilitor” pentru jurnalişti, dar ar trebui să se gândească la oameni şi în locul oamenilor. Căci, ştiţi care-i adevărul dur, oamenii nici nu prea ştiu ce-i interesează cu adevărat. Trăind în întuneric nu te prea interesează lumina, nu? Explicaţia pentru presa arhipolitizată este simplă: la politică şi la sex se pricep toţi. Este adevărat, nu toţi le practică cu aceeaşi agerime, dar buni experţi suntem. Este uşor să iei două interviuri, trei păreri şi să-ţi faci materialul. Este mai greu să-ţi chinui creierii scoţând un subiect de interes general. Politicienii sunt vorbăreţi, ei abia aşteaptă să le fie băgat microfonul sub bărbie. În cazul subiectelor de interes general este extrem de complicat să convingi pe cineva să vorbească. O ştiu din propria experienţă.

Cine suntem noi, jurnaliştii: prelungirea microfonului cumva? Prea mare importanţă li se acordă politicienilor la Chişinău. Oamenii intuiesc faptul că politicienii sunt buni la datul din gură şi tratează ştirile de la televizor cu sictir profund. Îi înţeleg. Ce se va întâmpla în continuare va reprezenta un dezastru pentru presa moldovenească. Vin televiziuni, ziare de la Bucureşti, care pe lângă faptul că le vor lua jurnaliştii, le vor lua şi cititorii săturaţi de ştiri politice şi numai politice.

De două zile fac reportaje din Dealul Patriarhiei din Bucureşti. Sute de mii de români vin să se închine, aici, la moaştele a 6 sfinţi. Numai că nici vorbă de credinţă, pioşenie, iubire faţă de aproapele tău. Chiar aş spune că este pe dos: oamenii au o ură profundă faţă de aproapele lor, mai ales dacă acesta ajunge la cele sfinte mai repede.

Când vine vorbe de sarmale ura nu este suficientă, se trece la îmbrânceli, urlete. “Ne este foame, maică”, îmi spunea o bătrânică ce stătea stoinică în rândul sufocant. Ruşinos, neomenesc, animalic, de-a dreptul Africa, dar nu o ţară din Uniunea Europoeană. Mare este grădina ta Doamne, şi ţii acolo mulţi enoriaşi care ar avea nevoie de mai multă minte decât sarmale…

Să nu credeţi că doar bătrânii sunt cu pitici pe creieri. Nu. Sunt mulţi tineri care nu fac diferenţa dintre club şi biserică. Îl întreb pe unul: “Ce faci?”. Răspunsul este şocant: “Ce dracu’ să fac? Ia, la moaşte!”, iar asta ne spune un om care în câteva ore se va ruga în faţa unor lucruri pe care le consideră atinse de har divin.

O psihoză de masă, pelerinajul acesta către moaşte. Omul şi în faţa lui Doamne, Doamne este om - plin de păcate, intrigi, răutate şi bârfe. Am ataşat şi reportajul pe care l-am făcut în preajma Patriarhiei, unde aveţi de toate, din plin. Groaznic!

De altfel, de fiecare dată când intru într-o biserică, îmi aduc aminte că în copilărie aş fi vrut să-mi leg viaţa de slujirea lui Dumnezeu. Aveam, aşa o dorinţă, poate mă fac preot, poate altceva… Iar gândurile mele se conturau deja: eram palamari, adică un fel de băiat de altar in biserica din sat. Aduceam tămâie, băteam clopotele, citeam din cărţi scrise în slavonă. Era bine, era frumos, sublim şi cel mai important - profund liniştitor. Doar că farmecul dispărea când în biserică intrau enoriaşii. Îşi aduceau cu ei bârfele satului, conflictele dintre familii, vrajba dintre duşmani. Fără să-mi dau seama, răul m-a cuprins şi pe mine. O minte de copil nu ştie să facă diferenţe. Cuprins de dezgust am luat o decizie grea: într-o zi am ieşit din biserică şi nu am mai revenit decât ocazional… La 14 ani decisesem ca relaţia mea cu Cel de Sus să nu mai fie mijlocită de oameni. Este greu să-l mai auzi pe Dumnezeu în hărmălaia creată de “credincioşii” care se luptă pentru sarmale şi pentru un loc mai în faţă.

Filmul evenimentului din 15 octombrie este cât se poate de simplu: puţin după ora 22.00 o grenadă explodează în mijlocul mulţimii înfierbântate de dans şi aburi bahici. Câteva ore mai târziu răniţii ajung în spital. După o scurtă investigare medicală majoritatea sunt trimişi acasă. Imediat, a doua zi, procuratura, SIS, MAI declară într-un glas - a fost un atac terorist. Atât de promt, atât de siguri. Prea siguri.

De ce a facut asta? Ce a vrut să demonstreze atacantul? Pe cine a vrut să-l omoare, dar mai ales cine este teroristul? Întrebări la care poliţia nu a putut răspunde. Vedeţi vreo logică în această situaţie absurdă? Este greu de crezut că în Moldova există terorişti. Moldovenii şi teroriştii sunt noţiuni total antagoniste: apa şi uleiul. Nu ştiu o cauză atât de motivantă încât l-ar convinge pe un basarabean să devină pentru o noapte terorist. Pur şi simplu nu există. Individualismul şi egoismul sunt calităţi extrem de dezvoltate la noi. “Să moară capra vecinului” e urarea noastră preferată. De altfel, chiar de la început mi s-au părut umflate declaraţiile cu privire la atacul terorist. Am tăcut, cine ştie ce se ascunde în spatele unei explozii? Cine ştie ce minte dementă a pus totul la cale? 

În studenţia mea am participat la multe sindrofii de masă ţinute în centrul Chişinăului. Ţin minte că în fiecare colţ al Pieţei Marii Adunări Naţionale erau maşini de poliţie. Oamenii legii interveneau cu brutalitate oricând aparea vreun “suspect” ori “zurbagiu”. Deci, cum a fost posibil ca cineva să explodeze o grenadă în plină lume, în lumina reflectoarelor, iar zeci de oameni să-i vadă faţa şi totuşi poliţia să nu-l reţină? Cum? Mister! Am apelat la umor pentru a caracteriza neputinţa poliţiei de a rezolva acest caz. Acum, îmi dau seamă - miliţienii de la Chişinău sunt de-a dreptul incompetenţi. Să declari tu că este vorba de un atac terorist, să anunţi că ai identificat agresorul şi l-ai reţinut, iar la scurt timp să-l eliberezi fără multe explicaţii, acest lucru dă dovadă de mult, mult neprofesionalism. În primul rând ai arestat un nevinovat. În al doilea rând adevăratul terorist, dacă şi o fi existând unul, ar putea recidiva. Dar, mă întreb eu cu teamă, până la urmă este vorba de incompetenţă sau rea voinţă? Oare nu există elemente de diversiune în această afacere? Am mai văzut lovituri de strat orchestrate chiar de cei care spuneau că sunt urzupaţi. Oare cine stă cu adevărat în spatele exploziei?

Astfel de întrebări ne chinuie din ce în ce mai mult. Este şi normal din moment ce nimeni nu suflă o vorbuliţă despre incidentul din centrul Chişinăului. Poliţia a intrat în Silenzio Stampa, presa, din păcate, a trecut subiectul pe linie moartă şi nu mai scrie nimic. Apropo de presă: sunt sigur, aici, în România, ţinea prima pagină cel puţin o săptămână, la Chişinău a murit imediat ce poliţia a considerat că nu are ce să mai declare. Trist. Una peste alta, mă deranjează rău un lucru. Atunci când poliţia a trebuit să identifice nişte copii care scriau mesaje antiVoronin pe forumuri, s-au mişcat extrem de repede. Atunci când au trebuit să identifice participanţii la Revoluţie, au făcut arestări cât ai zice “demisie”. Astăzi, însă, când chiar este nevoie de ei pentru a prinde un nenorocit ce era să omoare zeci de oameni, eşuează lamentabil. Asta se întâmplă într-o ţară în care poliţia a uitat să-i apere pe oameni, într-o ţară în care menirea forţelor de ordine era să-i ţină în frică pe cetăţeni.

Dragi miliţieni, ştim că este uşor să faci poliţie politică cu minori ce scriu pe internet, ştim că este greu să prinzi adevăraţii criminali. Totuşi, parcă meseria voastră constă în a băga la răcoare băieţi răi. Mai ştim că sunteţi aceeaşi poliţişti care rupeaţi florile din mâinile tinerilor ce veneau să protesteze paşnic în piaţă şi îi chemaţi la violenţe, ştim şi asta. Se pare, însă că voi nu ştiţi noţiunea de demisie de onoare în cazul în care nu prindeţi un criminal…

Cine va câştiga alegerile în cursa spre Cotroceni în… Republica Moldova? Desigur, Traian Băsescu. De ce? Vedeţi ce am scris aici pentru www.renne.ro.

Am scris un post, un pamflet despre cum au reuşit poliţiştii să prindă teroristul moldovean. Am vrut să spun într-o formă glumeaţă că… nu este nimic de râs în cazul atentatului de la Chişinău. Pamfletul a fost preluat şi de site-ul www.unimedia.md, iar mulţi cititori cu mintea odihnită s-au arătat supăraţi că aş fi criticat poliţia moldovenească. De parcă cineva le-a deschis browser-ul şi le-a ţinut ochii deschişi spre monitor. Din ce îmi dau seama, există încă multă lume ai căror gărgăuni se zbenguie, de puţini ce sunt, în tărtăcuţe goale.

Sincer, îmi pare rău că din ce în ce mai mulţi moldoveni cu capul varză au acces la internet. Dacă până acum un an, forumiştii www.unimedia.md şi ai altor site-uri erau reţinuţi de poliţie pentru că se exprimau liber, pentru că erau oameni cu coloană vertebrală, astăzi, tot felul de foaie verde, plevuşcă refulează în comentarii lamentabile. Ce să-i faci, calitatea comentariilor scade din cauza nivelului de inteligenţă al celor care le postează. Logic. Respectiv, nivelul de inteligenţă al comentatorilor este din ce în ce mai mic, pentru că tot mai mulţi cu doar 4 clase sfidează internetul.

Referitor la calitate. Nu am nimic cu agramatismul unora. Asta e, atât îi duce capul. Mă deranjează foarte tare când văd că nu are nicio logică ce au debitat. Nu ştii când se scrie “sa” ori “s-a”? Nu-i bai. Scrie cu o anumită logică, să înţelegem şi noi. Agramatismul, ca agramatismul, dar trebuie să fii logic, cel puţin în prostia ta. Pentru că altfel, te pot suspecta că eşti alienat, idiot, ci nu tâmpit. Eeeh, unde sunteţi voi, comentatorii inteligenţi, cei cu argumente la dispoziţie, dar nu cu insulte de două parale? Acum un an înroşeaţi internetul lovind în Dictator, astăzi, locul vostru a fost luat. Păcat. Micuţii aceştia, care se joacă de-a forumiştii, abia găsesc literele pe tastatură, dar se dau cu părerea. Cât costă părerea lor, dacă din punct de vedere logic, argumentativ este NULĂ?

Voi probabil sunteţi mai informaţi şi ştiţi mai bine decât mine cine sunt “gopnicii”… Spre deosebire de voi, trebuie să recunosc, habar nu am. Mai bine zis, nu aveam, pentru că deja m-am informat şi ştiu. De altfel, rupt de realităţile de la Chişinău, credeam că o fi vreo nouă modă printre tineri, vreo chestie pe care nu am pătruns-o până la capăt. Credeam că este o noţiune nou inventată. Nu, nu-i aşa.

Citeam nişte bloguri şi am găsit cuvântul. Nu ştiam ce înseamnă gopnici, aşa că am început să mă documentez până am realizat că îi cunosc şi i-am văzut nu o dată, nu doar în Moldova, ci şi în România. Numai că aici li se spune cocalari. Desigur, între cele două tipuri de tineri există deosebiri, însă doar de suprafaţă, în profunzime sunt fraţi gemeni. Îi vedeţi în pozele de mai sus. Nu cred că trebuie să va spun cine este gopnicul şi cine cocalarul. Dar, dacă nu ştiţi, ghiciţi după descrierile de mai jos.

Mai întâi să vedem cine sunt gopnicii. Gopnic este un cuvânt rusesc, care face referire la grupurile de tineri ce işi pierd zilele, mai ales nopţile, pe străzi. Fură, îi terorizează pe cei mai slabi, nivelul de educaţie în rândul gopnicilor nu sare de clasa a opta, a noua. Îi recunoşti după îmbrăcăminte. În special poartă training, sunt încălţaţi în pantofi cu botul ascuţit, deseori pantofii le sunt prea mari. În cel mai bun caz au pantofi de sport foarte ieftini, adică chinezării abibas, pyma. Dacă este frig, vor purta neapărat o geacă de piele pe care se laudă că au împuşcat-o de la unu’ pe stradă. În cap poartă o şapcă sau un fes. Tunsoarea este scurtă, de multe ori cu un breton ciudat de lung. Este musai să aibă un inel masiv din alamă şi o borsetă în mână. Au ceas şi telefon mobil la care nu le place să vorbească pentru că nu au bani. Ceasul are o brăţară lucioasă, mult prea largă pentru încheietura mâinii. Gopnicului îi place să stea în pirostrii chiar dacă este într-o staţie de troleibuz, iar în jur sunt scaune libere. Mereu scuipă printre dinţi - acolo unde a stat 5 minute se formează o baltă de salivă. Ori de câte ori are bani îşi ia o bere şi o bea cu înghiţituri mici mergând pe stradă. De exemplu, la Chişinău îşi cumpără bere Chişinău, ieftină şi proastă. Mereu este gata să se ia la harţă, iar de obicei se ia, însă doar cu cei mai mici ca ani şi ca statură. Locuieşte cu părinţii, deşi are deja aproape de 30 de ani. Are o maşină marca Lada, dar ar vrea un Mercedes.

Cocalarul este sclipitor, la propriu. Toate hainele de pe el sunt lucioase-sclipitoare. Nu poartă şapcă pentru că i-ar deranja părul murdar şi dat cu gel. Ca şi gopnicul este descheiat la camaşă până aproape de burta proeminentă. Berea este şi ea un accesoriu important. Spre deosebire de gopnic, cocalarul are mult mai multă alamă pe el. Dacă pe deget stă nelipsitul inel, la gât atârnă crucea masivă, iar la încheietura mâinii un ceas ori o brăţară mult largă. Trăieşte pe picior mare, doar atunci când are bani, când nu are vai de steaua lui. Dacă are maşină, este neapărat o dacie 1300 sau în cel mai bun caz o Solenza. Visează să treacă la un BMW negru. Doamne fereşte să se întâmple pentru că devine astfel regele şoselelor. A se înţelege pericolul şoselelor. Nu ascultă decât manele, doar manele şi numai manele. Are casete cu Guţă, Vali Vijelie, Adi Minune şi alţi manelişti pe care le ascultă în casetofonul din Dacie. Privirea uşor tâmpită, vorbă răguşită. Abia citeşte, cât de scris, nevoia de a trimite sms-uri l-a învăţat. A ajuns până în clasa a şasea şi se miră cum a reuşit aceasta?

Deşi se deosebesc, în fond, cele două feluri de scursuri ale societăţii: gopnicii şi cocalarii se aseamănă mult. În primul rând, un cocalar sau un gopnic nu o să-şi recunoască apartenenţa la aceste grupuri. În al doilea rând, parcă sunt tot mai mulţi şi mai mulţi de la un an la altul. Şi în final, dar nu în cele din urmă, atât gopnicii cât şi cocalarii sunt proşti şi cam reduşi din punct de vedere intelectual.

Nepăsătorul plângăreţ - se plânge mereu că îi este greu la serviciu, acasă, în oraş, în ţară. La un moment dat chiar ţi-e milă de el. Atunci, însă, când ajungi şi tu la o limită şi îi spui, frate, stai să vezi cât de greu îmi este… Răspunsul te şochează, asta este, ce să-i faci? Dacă nu-ţi place, de ce nu pleci de la job, din oraş, din familie, din ţară? Încurajator, nu?

Anonimul isteric - internetul i-a oferit puterea pe care nu şi-o permite în viaţa de zi cu zi. Fără prietenă sau cu o soţie prea dominantă, fără job sau cu unul de la care ar fugi cu prima ocazie. Cine să-l angajeze pe el, tristul şi looser-ul mileniului? Aşa că se răzbună. Nu are capacitatea intelectuală să o facă ingenios, dar o face ca toţi, se dejectează pe forumuri. Ce boală am pe aceşti comentatori rataţi…

Amicul făţarnic - ţineţi minte de la Caragiale schiţa cu Amicii? Îi urăsc pe oamenii care îţi vorbesc bine în faţă, te ling, te pupă, te ţin în braţe. Îl consideri om bun, un amic adevărat. Auzi însă că te vorbeşte pe la unii, la alţii şi nu de bine, ci de rău. Tu îi propui ajutorul, el te consideră prost. Tu îi vorbeşti frumos, el spune că nu ai valoare. Atunci o rupi de el, îi întorci pur şi simplu spatele sau cum se spune în popor Îl tratezi cu fundul.

Egoistul amnezic - îl rogi ceva, el spune că nu poate, nu are, îi este foarte greu. Îl înţelegi şi cauţi ajutor în altă parte. Roata se întoarce şi vine el la tine. Te roagă, iar tu îl ajuţi. Peste puţin timp îi ceri la rândul tău ajutorul. Iarăşi nu poate, nu are, îi e greu - uită că tu l-ai ajutat mult, este amnezic. Şi aşa, până te prinzi că trebuie să-l refuzi. Satisfacţia este mare, atunci când are nevoie mare de tine şi tu nu poţi, nu ai, îţi este dificil.

Arogantul prost - este genul de om pe care nu poţi să-l înţelegi. Un coate goale, un neica nimeni, care se crede important. Pentru început nu-l ştii şi crezi că aroganţa asta o fi izvorând din vreo relaţie cu cineva de mai sus. Oricum, îl tratezi cu respect, dar mare ţi-e mirarea când vezi cu câtă neruşinare ţi se adresează. Te gândeşti că ai greşit undeva şi continui să fii cu bun simţ. Numai că se întâmplă contrar normei, iar neruşinarea atinge cote extreme. Explodezi la un moment dat, îl pui la punct, te cerţi rău cu el. A doua zi, însă, observi mult respect din partea insului. (VA URMA)

Pur şi simplu am rămas fără cuvinte. Am înţeles că este pe youtube de prin 2007, însă abia acum l-am văzut. Tipul este… brrr. N-am cuvinte. Vedeţi şi voi. Eu n-am râs, m-am oripilat.

- Şăfu’, eu cred că l-am zărit pe terorist, spuse repede poliţistul care deschise uşa.

- Bravo. Reţine-l, îi răspunse colonelul fără să ridice ochii de pe ziarul din faţă. Era al cincilea poliţist care îi dădea “marea veste”. Ia, stai, dar unde l-ai văzut, îşi manifestă interesul bătrânul colonel?

- Eram în troleibuz, treceam pe lânga Piaţa Marii Adunări Naţionale. L-am văzut trecând pe lângă Arcul de Triumf. Sigur este el, a venit să-şi vadă opera, turui repede poliţistul tânăr, înflăcărat de gândul că ar putea să fie ridicat în grad: ajunge general de poliţie şi poate Preşedinte!?

- Reţine-l, i-o tăie scurt colonelul şi facu un calcul: dacă la el în secţie vor fi prinşi cinci terorişti, până diseară se tot adună vr’o sută în toate secţiile din Chişinău.

La jumătate de oră după ce se consumase discuţia, Vasile stătea într-o dubiţă a poliţiei. Se şterse la ochi să se obişnuiască cu întunericul. Încetul cu încetul umbrele din jur prindeau contur. Se uită mai atent şi văzu 3 tipi care stăteau cătrăniţi în dubiţă. Nu vorbeau între ei. Un lucru îl surprinse pe Vasile, toţi îi semănau. Poate aveau altfel puşi ochii, un pic nasul mai cârn, dar, în rest, puteai să juri că sunt fraţi. Ce dracu se întâmplă? Încă nu putea înţelege de ce a fost umflat de poliţişti şi băgat în cuşca asta pe roţi? Stătea în parc când au tăbărât.

Maşina se opri brusc. Uşa se deschise, iar el văzuse o curte mare şi lată. Au coborât toţi “fraţii” din dubiţă şi au fost conduşi spre o clădire. Vasile se lovi de “fratele” din faţa sa - tipul, se oprise brusc în uşă. Îşi ridică ochii şi nu-i venise să creadă: în cameră alţi tipi care-i semănau leit. Adevărate clone. Toţi tineri, de 1,70 metri, ochii migdalaţi, păr negru, iar nasul un pic turtit. Erau vreo 50 de bucăţi. Ce se întâmplă oare, se întrebă înfricoşat? Pe urmă îşi zâmbi, o fi vreo farsă, o cameră ascunsă?

- Da şi, aişi îi discotecî, răcni matahala de poliţai care intră pe o altă uşă, ia, tăţî la păreti. Bubuitura care urmă îi scoase pe toţi din amorţeală. Era o “clonă” care zburase efectiv într-un perete. Imediat s-au aliniat. Hai, luaţi o foaie, pix şi scrieţi unde aţi fost de hram. Şi aţi făcut tătî noaptea?

În scurt timp, peste cei prezenţi se pogorî inspiraţia. Doar unul stătea mai retras şi părea mai negru decât îi era tenul. Aşternuse câteva cuvinte pe foaie şi nu mai ştia ce să scrie. După ce au adunat “eseurile”, poliţiştii l-au ales pe unul. Scria doar atât: am băut toată noaptea şi nu ţin minte ce am făcut.

A doua zi, ziarele titrau, Osama bin Laden de Moldova, teroristul care a speriat babele ce vând seminţe în Piaţa Centrală, a fost reţinut de poliţie. A treia zi, ziarele continuau să informeze asupra subiectului, Teroristul moldovean în continuare în libertate. Clona, adică tipul care rămăsese închis în comisariatul de poliţie după ce toţi fuseseră eliberaţi, şi-a amintit ce a făcut de hram după ce s-a făcut rangă de beat.