Băsescu o are mare? Sau doar i-au mărit-o atunci când l-au filmat? Nu vă gândiţi la prostii, eu vorbesc de mână preşedintelui. În aceste zile, toată lumea se întreabă dacă a fost o făcătură lovitura dată copchilului agitat. Habar nu am. Altceva mă nemulţumeşte în această campanie electorală. Faptul că ne-a pervertit, depravat de tot politica asta. În loc să discutăm despre programe sociale, economice, politică externă, minţile s-au inflamat în dezbateri sterile despre braţul extrem de lung al lui Băse.

Românii îşi merită preşedintele. Băsescu bea băuturi alcoolice şi urcă la volan - şi românii. Băsescu şmangleşte copchiii - şi românii. Băsescu îşi bate nevasta - şi românii. Cum, nu ştiaţi că doamna Maria şi-o cam ia? Există zvonuri, că da. Eu nu le cred până nu o văd pe prima doamnă desenată pe faţă.

Adversarii lui Băsescu i-au făcut mai curând bine decât rău. Filmuleţul i-a dăunat imaginii mai puţin decât ar fi putut să dauneze o pană de gâscă unui stejar. De ce? Adevărul crud pe care îl ştim cu toţii, dar pe care nu-l vorbim de frica rănirii amorului propriu este că românii îşi bat copiii, nevestele, beau de usucă. Românii se identifică cu primul om în stat, românii nu înţeleg de ce toţi, dar toţi îl critică pe Băsescu pentru că face ce fac şi ei.

Băsescu va câştiga turul doi. Va fi preşedinte. Românii sunt miloşi. Mioriţa din ei plânge în zăvoi şi se va răzvrăti împotriva atacurilor bacilor PSD şi PNL. Aşa a ajuns Becali, Băseasca aia mică europarlamentari - au părut victime în ochii alegătorului. Nu ştiu ce părere au românii, dar mie mi-e greaţă de Băse, Geonă, Antonescu. Se învinuiesc unii pe alţii de propriile păcate. Se atacă cu aceleaşi arme. Deci, cum, dar cum să alegi răul cel mai puţin rău? Care o fi acela? Există? Nu am răspunsuri, doar întrebări. Barem bine că nu pot vota!

Via www.inconstantin.ro un viral mişto, simplu, plin de umor şi foarte adevărat. Deşi pe unii dintre voi o să va oripileze, trebuie să ştiţi ce înseamnă de fapt politica. Atât cea din Moldova, cât şi cea din România.

“N-am citit niciodată, nici o carte”, destăinuirea unui amic m-a lăsat mască!  De fapt, trei de semnul exclamării!!! Nu concep, nu-mi vine să cred. Există oameni care nu au citit cel puţin o carte în viaţa lor? Se pare că da. Oare de ce mă mir?! Modernitatea ne-a făcut un dar extraordinar: putem citi, spre deosebire de iobagi şi amărâţii din evul mediu, dar nu ne pasă.

Eram mic când am intrat prima dată în biblioteca din sat. Rafturi, rafturi în jur şi o tanti care scria la o masă. În primul rând m-a impresionat mirosul. Unul dulceag. “Aşa miros cărţile şi ideile altor oameni”, ţin minte că mi-a trecut prin cap. Eram mai mulţi colegi, 10 puşti de clasa a doua aduşi în vizită de învăţătoare. Sincer, am început să citesc numai ca să fiu primul printre colegi - să am cele mai multe cărţi citite. Pe atunci eram foarte competitiv. După un an, eram singurul dintre cei 10 care o mai vizitau pe tanti, de fapt, chiochea bibliotecară. Uitasem de competiţie. Nu aveam internet, televizorul era mai mult defect. Aşa că, vara mă ascundeam de mama în vişinul din colţul casei şi citeam. Au fost mai întâi poveştile. Zmei, dragoni, zâne, Făt Frumos, Greuceanu’, eroi care s-au perindat prea repede. I-am trădat pentru Peter Pann, Tom Sawyer, Tarzan, Rambo. Da, Rambo. În timp ce colegii mei se minunau de efectele speciale de la televizor, eu mi le închipuiam - chiar atunci îşi dăduse obştescul sfârşit televizorul nostru Cascad.

Biblioteca din sat, construită de comunişti(sic!) era un loc de pelerinaj pentru mine. Norma pe timp de vară - 5 cărţi în 2 săptămâni. Preferam aventurile. Când s-au terminat cele scrise în limba română, am învăţat alfabetul chirilic. Când am dat de capătul cărţilor moldoveneşti, am început să citesc în rusă. Altă lume mi se deschidea, alte personaje îmi invadau copilăria. În timpul sărăciei din 1992 până în 1997, sărăcie care bântuia Moldova în lung şi în lat, când lumina se dădea doar 5 ore pe zi, când nu aveam nici bani, nici produse prin magazine, când tata a trebuit să plece la Moscova în căutarea unui loc de muncă, singura evadare a fost cititul.

Zburam spre lumi străine, mă luptam cu piraţii, râdeam de soldatul Svejk. Citeam ce mă interesa pe moment. Veneam în bibliotecă, deschideam o carte, citeam o pagină, dacă mă prindea o luam, dacă nu, o aşezam pe raft unde îşi aştepta rândul, poate mă prindea cu altă ocazie. Era frumos. Eram viu. De un lucru îmi pare rău. Nu am avut pe nimeni să-mi spună ce să citesc, să nu-mi irosesc timpul cu: “Cum s-a călit oţelul”; “Balada prietenului meu”, cărţi de propagandă sovietică. Şi încă un regret. Nu mai am la dispoziţie timpul liber din copilărie, nici vişinul, nici mirosul dulceag din bibliotecă. De citit, citesc, dar prea puţin şi sporadic. Mi-am promis, după ce termin cu învăţatul pentru şoferie, mă pun pe şetit! De obicei, îmi ţin promisiunile.

Cât de amicul meu, păi, i-am spus: “în zadar ai trăit până acum”. La care mi-a replicat: “nu pot să citesc, adorm imediat ce pun mâna pe o carte”. Nu l-am contrazis. Să trăiască cu impresia ca adoarme când citeşte, eu cred că abia atunci se trezeşte.

ps: Voi aţi citit în copilărie? Citiţi acum?

Primul pas: trebuie să fii hotărât şi să-ţi doreşti să fii şofer! Iar pentru asta trebuie să vezi partea plină a paharului. Chiar dacă îţi trăieşti zilele într-un oraş super aglomerat cum e Bucureştiul, unde legea junglei este mai importantă ca regulamentul rutier, trebuie să îţi doreşti să şofezi. De ce? Confortul este primul lucru pozitiv. De exemplu, este ora 12.00, seara şi vrei să ajungi până în gara Rahova - ţi-a venit în vizită un prieten. Îţi introduci corpul în maşină şi ai plecat. Nu stai după taxi, nu aştepţi în gară, nu stai după taxi la întoarcere. Simplu, eficient, plăcut. Altceva: experienţa condusului, experienţa şofatului îţi oferă senzaţii super tari. Tu, un tip de 72 de kilograme, reuşeşti să ţii în frâu un morman de fiare de 3500 kilograme: îi spui când să plece, când să accelereze, dreapta, stânga. Cel mai cool te simţi prima dată, când urci la volan şi simţi că maşina de sub tine pleacă, iar tu conduuuuuci! Mie îmi venea să râd nebuneşte de la entuziasmul care m-a cuprins. Era, aşa, o stare euforică.

Bine, după asta au venit dezamăgirile. Prima dezamăgire a fost atunci când mi-am dat seamă că nu înţeleg bine cum porneşte maşina. De ce se opreşte motorul deşi dau drumul la ambreiaj foarte încet? Abia după vreo cinci ore de curs m-am prins singur: dau drumul la ambreiaj până într-un punct, simt că maşina pleacă din loc, o las să plece şi abia atunci eliberez cu totul ambreiajul. “Păi, da, aşa trebuie să faci, nu ţi-am spus asta?”, mă întreba mirat instructorul meu, iar eu clocoteam: pentru ce dau aproape 1000 de lei? Să mă prind eu cum se conduce?

Dezamăgirile au curs ulterior pe bandă rulantă. Mai ales atunci când a venit momentul adevărului: al examenului. Deşi la sală, la partea teoretică, m-am descurcat, la condus, la partea practică, m-a picat nenea miliţian. De 4 ori am dat examenul. Prima dată nu am zis nimic. Doar am înjurat un pic în mine şi mi-am luat alt instructor - un tip care m-a învăţat cu adevărat să conduc, dar tot m-a picat omul în uniformă. Când m-a picat a treia oară m-a apucat spumele: prea mare era bătaia de joc. Ştiam să conduc, ştiam să dau cu spatele, parcam, garam… Dar, ei, miliţienii, nu şi nu! Respins, respins. Poliţiştii examinatori sunt un tip de oameni deosebiţi, adică fauna aceasta are caracteristicile ei. Sunt ca nişte Dumnezei. Doar ei decid dacă eşti sau nu şofer, dacă pici sau nu examenul. Nu poţi să faci contestaţie, nu ai cui să te plângi. Ai posibilitatea doar să-i acţionezi în judecată. Cine va merge până acolo? Pe asta şi mizează. Nu le spui nimic, nu îţi aperi punctul de vedere, nu ai părerile tale, doar ale lor. Numai ale lor. Ţi se adresează de sus, ca şi cum ei ar fi pe vârful Everest, iar tu în groapa Marianelor.

A fost foarte neplăcut să văd cum o pitzi de vreo 19 ani, care a trecut un pic pe roşu, a călcat linia continuă, iar miliţianul i-a pus mâna pe volan la un moment dat să-i redreseze maşina, a luat traseul. Eu însă NU! Mi-a spus că i-am tăiat calea unei dubiţe, care dubiţă era în intersecţie, la vreo 200 de metri de mine. Cică trebuia s-o aştept, să nu mă grăbesc - “doar eşti la examen”. Alt poliţist îmi zice, “De ce nu te grăbeşti un pic?”, îţi scad puncte pentru că faci coadă de maşini în urmă. Nu conta că în urmă nu era nicio maşină, omul vorbea teoretic şi m-a picat! Eram cu nervii la pâmânt, cu moralul sub pâmânt. Abia la a patra încercare am reuşit. Am fost admis! Mare bucurie mare. Gata, am permisul. Toată această daraveră a continuat aproape un an, poate mai mult, deşi, teoretic, poţi deveni şofer şi într-o lună.

Mi-am dorit atât de mult să şofez, să am carnetul de conducere… Acum îl am, dar simt un gol în mine. Şoferia a fost un scop pentru mine. L-am atins şi mi-am pierdut ţelul: nu-l mai am. Iată de unde golul. Acum trebuie să urmăresc cu aceeaşi ardoare altul. 

ps: Am citit undeva, că pentru a fi fericit trebuie ca dorinţele noastre să se îndeplinească. Dar să nu ne punem dorinţe enorme, mari, ci mici sau medii. Adică, pentru a deveni un mare magnat petrolier, mai întâi, trebuie să îţi doreşti să deschizi o benzinărie şi să fii fericit cu asta. După asta să-ţi deschizi un lanţ… Şi tot aşa.

Astăzi sunt fericit. Astăzi am luat carnetul de conducere. De mâine pot să conduc lejer prin Bucureşti, prin România, Republica Moldova chiar. După un an de chin, în sfârşit văd rezultatul muncii mele epuizante. Dar, mai multe despre odiseea şoferiei mele, vă povestesc mai târziu pe blog. Nu de alta, dar nu prea am timp.

Dimineaţa, ora 6.20 - sculat, mâncat, spălat, băut cafea slabă, ieşit din casă pentru că la 7.00 încep orele de şoferie. După două ore, la 9.00, sunt în redacţie: verificat email, dat telefoane, luat echipă şi zburat la filmare. Ora 10.00 - sunt la o conferinţă de presă. Urmează filmatul subiectului respectiv, alergat după surse, alergat după interviuri, dat zeci de telefoane pentru a stabili întâlniri. Ora 14.00 sau 15.00, după o jumătate de zi de alergat prin Bucureştiul super aglomerat ajung în redacţie. Vizionat materialul filmat, scris reportajul, dat la editat, discuţii pe marginea reportajului, ales cadre de pe brutul filmat, montat reportajul. Între timp mănânc ceva pe birou, în faţa calculatorului. Aceste activităţi se termină pe la 17.00. Urmează, sunat surse, multe, multe telefoane; scopul - identificarea unui subiect pentru ziua de mâine. Sunat, sunat, sunat, uf, identificat subiectul, sunat alte surse, verificat subiectul, predocumentare, documentare. Între timp accident pe aeroport, sau pe DN1, montat alte imagini, dat telefoane, telefoane, aflat detalii… Ora 19.30, seara, plecat de la serviciu. Cel puţin am scăpat de aglomeraţia de la metrou şi ajung mai lejer acasă. Sunt flămând, obosit, tac. Am obosit să tot vorbesc o zi întreagă. Ora 8.00 - ajuns acasă. Mâncat, exerciţii, spălat, citit carte, urmărit film, scris blog. Ora 12.00 cu ochii lipiţi de somn adorm cu televizorul şi laptopul pornit. Ora 6.20, sculat, mâncat…

Tatăl - diplomat, angajat al ambasadei Moldovei în Belgia. Mama - soţie de angajat al ambasadei Moldovei în regatul Belgiei. Fiică - pitzi de 16 ani, studentă la trei facultăţi deodată, top model sau aspirantă la o astfel de, cum să-i zic, slujbă. Iar dacă fiica aspiră, o susţin şi tati, şi mami, nu? Mai exact, papa i mama. Căci părinţii fetiţei vorbesc rusa! Asta chiar dacă tati este diplomat, angajat al ambasadei Moldovei în Belgia.

Pasărea pre limba ei piere - spune un bun proverb românesc. Dar domnii şi doamnele de la ambasada Moldovei în Belgia se pare că nu ştiu româna şi proverbele deştepte. Altfel, nu ar fi filmat concursul unde participă fiica lor, Valeria, şi nu ar fi difuzat imaginile, unde vorbeau în rusă, prin intermediul unui post de televiziune, public încă. Acum trebuie “să piară pre limba lor rusească” . Doamne Fereşte, nu vă gândiţi la grozăvenii. Vorbeam metaforic. Adică, distinsul “diplomat” trebuie să fie revocat imediat din funcţie. De ce? Pentru că NU VORBEŞTE LIMBA ROMÂNĂ!!! În plus, Guvernul Republicii Moldova a rechemat de curând mai mulţi ambasadori motivând că aceşti reprezentanţi ai Moldovei îşi urmăreau interesele proprii, nu ale ţării. Oare ce interese urmăresc cei doi părinţi iubitori?

Poate veţi spune, de unde ştii că acest reprezentant al Moldovei nu cunoaşte româna? Corect, nu ştiu dacă vorbeşte sau nu limba lui Eminescu, dar nici nu-mi pasă pentru că este într-un loc public, iar vorbele i-au ajuns în casele a milioane de moldoveni… în rusă!!! Hai să nu ne ascundem după deget. Ştim că majoritatea angajaţilor ambasadelor Moldovei troscăiesc la rusă, nicidecum în română, fie, pot să-i spună şi moldovenească. Ce ar fi dacă AIE ar schimba situaţia asta? Şi dacă tot se pun pe capul diplomaţilor, de ce să nu le schimbe şi atitudinea faţă de moldoveni?

În minte îmi vin două exemple. Unu, eram într-o deplasare cu 7-8 jurnalişti moldoveni prin Kiev. Ambasada sau Consulatul Moldovei, nu ţin minte exact, se află chiar lângă cel/cea a Letoniei. Eram, deci, vreo 7-8 jurnalişti şi am bătut la uşa reprezentanţilor noştri. Ni s-a spus că nu putem intra la domnul ambasador/consul şi că în genere, dânsul este foarte ocupat. A ieşit ulterior alene cu maşina superbă din curtea ambasadei/consulatului fără să ne adreseze barem o privire. Ştiţi cine ne-a primit? Ambasadorul Letoniei. Ne-a povestit despre ţara lui, ne-a servit cu cafea. Asta da diplomaţie!

Doi, am aşteptat în faţa Consulatului Moldovei în România, în calitate de cetăţean, începutul programului de după pauza de masă. Aşteptarea mea s-a întins vreun sfert de oră după timpul legal de pauză. În acest timp domnul Consul se plimba liniştit cu o ţigaretă prin curte…

Iar acum, mai jos, reportajul cu domnul reprezentant al Moldovei în Belgia care îşi reprezinte cu mândrie… fata!

ps: Fără să-şi dea seamă, Moldova 1 a făcut o dezvăluire extraordinară prin reportajul acesta. Sau, mai exact a fost un autodenunţ. La mai multe. Important este acum să se sesizeze cineva. Alo, se aude la Guvern???

De când nu mai fac ştiri doar cu Voronin, numai Voronin şi doar despre Voronin, Moldova 1 se face de râs. Nu că înainte ar fi avut reportaje de calitate, doar că îi salva limbajul de lemn.

Poate aţi văzut deja că Dan Bălan a fost făcut maestru în artă. Nu vreau să fiu rău, dar în măestria cu care Dan face hit după hit nu prea văd artă. Părerea mea. Revenind la Moldova 1. După ce trece în revistă ce s-a întâmplat în sala Palatului Naţional reporterul face un anunţ: “Dan Bălan este în căutarea unei Chika Bum”. Cine este Chika Bum şi de ce o caută Dan Bălan, aflaţi din reportajul plin de haz de mai jos. Minutul 03.05!

Păi, dacă aşa pui întrebarea… Pentru că, dacă m-ai fi întrebat, te duci sau nu la vot? Răspunsul ar fi fost: sigur nu! De ce să votez? De ce? Îi văd de aproape, văd cum vorbesc, le observ atitudinea, pot spune că ştiu şi ce gândesc - să se îmbogăţească, să obţină cât mai multă putere. Nu le mai ajunge. Alegerile sunt încă o posibilitate să-şi distrugă inamicul. Dacă ştiţi că sunt prieteni şi duşmani în acelaşi timp, veţi crede că sunt alienaţi mintal? Nu, ei preferă să fie numiţi politicieni.

Maşini luxoase, mese copioase, amante frumoase, lipsa nevoilor, nu stau la cozi, nu au nevoie de vize, vacanţe în nisip auriu, apartamente şi vile enorme - este viaţa lor, a politicienilor. Vreţi o viaţa ca asta? Deveniţi politicieni. Nu mă înţelegeţi greşit, mă deranjează nu luxul în care huzuresc. Bravo lor. Altceva este supărător: IPOCRIZIA mână în mână cu NESIMŢIREA. De fapt, sunt un naiv care încă mai crede în politicieni cu olecuţă de morală. De aceea, atunci când unul dintre candidaţi a spus că România este într-o profundă criză morală am ciulit urechea. Este adevărat. Mare criză.

Să mai deschid o paranteză. Nu ştiu unde sunteţi, unde locuiţi şi munciţi. Să vă zic o chestie care, mai nou, mă enervează tare mult în România. Atitudinea oamenilor faţă de viaţă, faţă de valori, alţi oameni, ştiri, sport… faţă de toate. O atitudine nihilistă, de suprasaturaţie. Dacă treceţi prin România, Bucureşti în special, intraţi în discuţie cu un taximetrist. Refrenul pe care îl veţi auzi: “M-am săturat de munca asta”; “M-am săturat de şef”; “M-am săturat de trafic”; “M-am săturat şoferii începători”; “M-am săturat de litoralul românesc”. Este chiar acelaşi om care nu ar pleca la alt job, chit că moare. Tot el se închină până la pământ în faţa boss-ului şi-l pupă în fund de fiecare dată. Este tipul care blochează intersecţia şi care, astfel, face traficul şi mai insuportabil în timp ce un începător nu intră în aceeaşi intersecţie blocată, ci stă cuminte lângă semafor la culoarea verde. Omul nostru merge vară de vară la Mamaia să crape seminţe şi să le muşuroiască pe plaja. Ce oameni! SUNT IPOCRIŢI. Îşi merită politicienii.

Dar să revin la întrebare. Probabil aţi intuit răspunsul. Dacă aş avea dreptul să votez aş aplica ştampila în dreptul lui Crin. Deşi nu a fost prea galant la ultima dezbatere publică, tot îl votez. Este mai puţin ipocrit. Deşi Băsescu “a dat cetăţenie” multor mii de moldoveni, tot îl votez pe Crin. Traian “a dat cetăţenie” numai pentru ca să strângă votuleţe de la amărâţi. Mi-e jenă de politicienii moldoveni care au sărit într-un glas pentru Băse. Au uitat de susţinerea acordată de Băsel comuniştilor? Şi ca să fiu sincer până la capăt, am o mică supărare personală pe domnul preşedinte. În activitatea mea de jurnalist m-am lovit de oameni care au susţinerea directă, oameni apropiaţi domniei sale, care fac legea în România şi care nu se tem de nimic. Impetuoşi, cocoşi, trebuie să fie cineva care să le dea peste nas. Sper să se întâmple la aceste alegeri. Din păcate, domnul Băsescu a dezămagit! A promis că luptă cu sistemul corupt, însă doar l-a înlocuit.

Astăzi sunt nostalgic. Astăzi nu mă cert cu nimeni. Nici cu Guvernul, nici cu Serviciul de Presă, nici cu comentatorii, nici măcar cu mine. Astăzi, la mine în sat, în Cuizăuca, este ziua Hramului Bisericii… doar pe rit vechi sărbătorim Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil.

21 noiembrie, o zi specială a copilăriei mele. La fel de importantă ca Paştele, Crăciunul. Hramul, ziua în care vin oaspeţi, ziua în care eşti liber de părinţi, de griji, de ore, de treburile de pe lângă casă. Este acea zi în care lemnele trosnesc liniştit în cuptor în timp ce mamele noastre povestesc cu voce scăzută chestii de-ale lor. Cât despre mine, eu abia aştept să se întunece. Sunt flăcău, un flăcău de vreo 15 ani. Un puştan fără mustaţă, dar cu poftă de dans. Doar astăzi în centrul satului, în faţa clubului se organizează dansuri.

Vin şi vin oaspeţi. Oameni pe care nu i-am văzut de un an, rude de care mi-e dor şi cu care ştiu că va fi vesel. Depănăm amintiri la masa plină. Da, masa, plină, plină. Un obicei deocheat pe o sărăcie lucie de-a moldovenilor, dar greu de schimbat - masa este plină şi de fiecare dată când intră un oaspete în casă, se strânge tot şi se pun alte farfurii pline cu bunătăţuri pe MASA. Dar am zis că nu sunt rău. Sunt nostalgic. Pentru că în timp ce poveştile se deapănă, în timp ce dansurile se încing, iar focul trosneşte, eu sunt la Bucureşti. Sunt departe de hram, de copilărie.

“Stimate dle Cojocari, Serviciul de presa al Guvernului nu tace, ci este foarte, foarte ocupat. Ceea ce ati “descoperit” Dvs. pe site/ul Ministerului Finantelor nu este altceva decit un proiect de lege (cititi atent), care este afisat pentru dezbateri publice. Pot sa va asigur ca articolul la care va referiti Dvs. nu va fi inclus in versiunea finala.”

Acesta este răspunsul pe care l-am primit de la colegii din Serviciul de Presă al Guvernului. Acum, să sperăm că va fi aşa şi nu altfel. Altfel, adică ministerul Finanţelor nu a anunţat Serviciul de Presă că vom fi fripţi cu vreo taxă, Serviciul de Presă nu le-a spus jurnaliştilor, ei nu v-au spus vouă, oamenilor, voi nu aţi ştiut, dar totuşi trebuie să plătiţi. Apoi întrebaţi jurnaliştii, ei Serviciul de Presă, iar Serviciul de Presă le spune celor din presă că nu ştiu să citească ce scrie negru pe alb pe site-ul ministerului Finanţelor. Când eram mic mă jucam de-a telefonul stricat, nu credeam niciodată că voi face acest lucru şi când voi creşte.

PS: Probabil Doamna Gurez este în Ialta în aceste momente. Să apreciem faptul că şi-a făcut timp să răspundă. Din partea mea are deja două bile albe! Îi urez succes în munca ingrată de purtător de cuvânt al unui Guvern plin de comunişti… ca mentalitate, nu ca carnet (cacofonie asumată).

Supărare mare pe judecătorii moldoveni. Maaaare supărare. Să vedeţi de ce. Citesc în Ziarul de Gardă şi nu-mi vine să cred:

Judecătorii vor fi sancţionaţi disciplinar pentru emiterea deciziilor judecătoreşti care încalcă drepturile omului. Ministerul Justiţiei a elaborat şi promovează un proiect de lege care prevede modificarea mecanismelor şi temeiurilor sancţionării disciplinare a judecătorilor. Noile temeiuri de sancţionare a judecătorilor, propuse de Ministerul Justiţiei, sunt: nepublicarea sau publicarea întârziată a hotărârii judecătoreşti pe pagina web a instanţei prin intermediul Programului Computerizat de Gestionare a Dosarelor;  încălcarea normelor Codului de Etică al judecătorului;  încălcarea prevederilor referitoare la incompatibilităţile şi interdicţiile care îi privesc pe judecători; emiterea unei hotărâri prin care au fost încălcate evident drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului; nerespectarea din motive neîntemeiate a orarului şedinţelor de judecată; prezentarea în stare de ebrietate la locul de muncă. Proiectul a fost supus expertizei coruptibilităţii de către CAPC. (http://www.zdg.md/stiri/judecatorii-care-se-prezinta-in-stare-de-ebrietate-la-procese-vor-fi-sanctionati)

Realizaţi şi voi absurdul propoziţiei boldate? Sau, iarăşi, sunt eu deştept şi caut nod în papură… Să înţelegem că sărmanii judecători nu vor mai putea servi o cinzeacă înainte să bage pe cineva la puşcărie? Dar chiar îşi bat joc de oameni? Cum să-ţi faci atunci curaj şi să ieşi în faţa năpăstuitului, să te uiţi în ochii lui şi să-i spui că îl bagi la răcorică pentru 10 ani. La facultate asta nu se învaţă şi atunci fiecare îşi elimină stresul cum poate. Cineva o vodkuţă, cineva un Negru de Purcari, altul un Buket Moldavii…

Sau, închipuiţi-vă altă situaţie: a câştigat unul în instanţă, desigur judecătorul i-a făcut dreptate dezinteresat - nu se discută asta, şi vine la cel care l-a îndreptăţit să-l servească cu un pahar de vin ghiurghiuliu. Ce să facă tipul în robă? Să refuze? Dar ce are, este bolnav? Poate nu ştiţi tradiţia la moldoveni - crăpi, dar un pahar de vin în sănătatea omului tot serveşti. Apă poate să bea singur, dar vinul, vinul este un simbol, o a doua stare de a fi a moldovenilor. Deci, să presupunem că a servit judecătorul, acum propuneţi să plece acasă? Atunci cine să împartă dreptatea prin instanţe? Unde vă zbura gândul când aţi propus proiectul acesta de lege.

ps: Acum serios. Eu credeam că este de bun simţ că judecătorii nu trebuie să poftească băuturi alcoolice la serviciu. Se pare că nu. Aşteptăm atunci legi care le interzic poliţiştilor să bea, o altă lege care să interzică tuturor chirurgiilor să se prezinte pe zece cărări la operaţii, etc. Ce aberaţii…