COJOCARI Vitalie

Astăzi sunt nostalgic. Astăzi nu mă cert cu nimeni. Nici cu Guvernul, nici cu Serviciul de Presă, nici cu comentatorii, nici măcar cu mine. Astăzi, la mine în sat, în Cuizăuca, este ziua Hramului Bisericii… doar pe rit vechi sărbătorim Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil.

21 noiembrie, o zi specială a copilăriei mele. La fel de importantă ca Paştele, Crăciunul. Hramul, ziua în care vin oaspeţi, ziua în care eşti liber de părinţi, de griji, de ore, de treburile de pe lângă casă. Este acea zi în care lemnele trosnesc liniştit în cuptor în timp ce mamele noastre povestesc cu voce scăzută chestii de-ale lor. Cât despre mine, eu abia aştept să se întunece. Sunt flăcău, un flăcău de vreo 15 ani. Un puştan fără mustaţă, dar cu poftă de dans. Doar astăzi în centrul satului, în faţa clubului se organizează dansuri.

Vin şi vin oaspeţi. Oameni pe care nu i-am văzut de un an, rude de care mi-e dor şi cu care ştiu că va fi vesel. Depănăm amintiri la masa plină. Da, masa, plină, plină. Un obicei deocheat pe o sărăcie lucie de-a moldovenilor, dar greu de schimbat - masa este plină şi de fiecare dată când intră un oaspete în casă, se strânge tot şi se pun alte farfurii pline cu bunătăţuri pe MASA. Dar am zis că nu sunt rău. Sunt nostalgic. Pentru că în timp ce poveştile se deapănă, în timp ce dansurile se încing, iar focul trosneşte, eu sunt la Bucureşti. Sunt departe de hram, de copilărie.