COJOCARI Vitalie

“N-am citit niciodată, nici o carte”, destăinuirea unui amic m-a lăsat mască!  De fapt, trei de semnul exclamării!!! Nu concep, nu-mi vine să cred. Există oameni care nu au citit cel puţin o carte în viaţa lor? Se pare că da. Oare de ce mă mir?! Modernitatea ne-a făcut un dar extraordinar: putem citi, spre deosebire de iobagi şi amărâţii din evul mediu, dar nu ne pasă.

Eram mic când am intrat prima dată în biblioteca din sat. Rafturi, rafturi în jur şi o tanti care scria la o masă. În primul rând m-a impresionat mirosul. Unul dulceag. “Aşa miros cărţile şi ideile altor oameni”, ţin minte că mi-a trecut prin cap. Eram mai mulţi colegi, 10 puşti de clasa a doua aduşi în vizită de învăţătoare. Sincer, am început să citesc numai ca să fiu primul printre colegi - să am cele mai multe cărţi citite. Pe atunci eram foarte competitiv. După un an, eram singurul dintre cei 10 care o mai vizitau pe tanti, de fapt, chiochea bibliotecară. Uitasem de competiţie. Nu aveam internet, televizorul era mai mult defect. Aşa că, vara mă ascundeam de mama în vişinul din colţul casei şi citeam. Au fost mai întâi poveştile. Zmei, dragoni, zâne, Făt Frumos, Greuceanu’, eroi care s-au perindat prea repede. I-am trădat pentru Peter Pann, Tom Sawyer, Tarzan, Rambo. Da, Rambo. În timp ce colegii mei se minunau de efectele speciale de la televizor, eu mi le închipuiam - chiar atunci îşi dăduse obştescul sfârşit televizorul nostru Cascad.

Biblioteca din sat, construită de comunişti(sic!) era un loc de pelerinaj pentru mine. Norma pe timp de vară - 5 cărţi în 2 săptămâni. Preferam aventurile. Când s-au terminat cele scrise în limba română, am învăţat alfabetul chirilic. Când am dat de capătul cărţilor moldoveneşti, am început să citesc în rusă. Altă lume mi se deschidea, alte personaje îmi invadau copilăria. În timpul sărăciei din 1992 până în 1997, sărăcie care bântuia Moldova în lung şi în lat, când lumina se dădea doar 5 ore pe zi, când nu aveam nici bani, nici produse prin magazine, când tata a trebuit să plece la Moscova în căutarea unui loc de muncă, singura evadare a fost cititul.

Zburam spre lumi străine, mă luptam cu piraţii, râdeam de soldatul Svejk. Citeam ce mă interesa pe moment. Veneam în bibliotecă, deschideam o carte, citeam o pagină, dacă mă prindea o luam, dacă nu, o aşezam pe raft unde îşi aştepta rândul, poate mă prindea cu altă ocazie. Era frumos. Eram viu. De un lucru îmi pare rău. Nu am avut pe nimeni să-mi spună ce să citesc, să nu-mi irosesc timpul cu: “Cum s-a călit oţelul”; “Balada prietenului meu”, cărţi de propagandă sovietică. Şi încă un regret. Nu mai am la dispoziţie timpul liber din copilărie, nici vişinul, nici mirosul dulceag din bibliotecă. De citit, citesc, dar prea puţin şi sporadic. Mi-am promis, după ce termin cu învăţatul pentru şoferie, mă pun pe şetit! De obicei, îmi ţin promisiunile.

Cât de amicul meu, păi, i-am spus: “în zadar ai trăit până acum”. La care mi-a replicat: “nu pot să citesc, adorm imediat ce pun mâna pe o carte”. Nu l-am contrazis. Să trăiască cu impresia ca adoarme când citeşte, eu cred că abia atunci se trezeşte.

ps: Voi aţi citit în copilărie? Citiţi acum?