Cum de ce? Păi, celebrul cântăreţ basarabean nu i-a spus, nu i-a cerut, nu l-a rugat pe Geoana să tacă? Chiar aşa şi i-a zis: “Geoaaaana, taci!”. Tot după asta a adăugat: “Te rog, te rog, opreşte-te la magazin.” Nu mă întrebaţi ce magazin, că nu ştiu. Cine ştie ce informaţii are Dan Bălan? Cert este că dă din casă multe chestii, iar unele detalii sunt extrem de intime. Zice: “Simte-mă, atinge-mă, dă-mi mai multe. Sună-mă, scrie-mi, răspunde-mi la telefon şi fă-o mai repede, mai repede. Ascultă, vorbeşte-mi mai mult!”

Asta mă lasă fără replică. Waw! Vă daţi seama, stimaţi cititori?! Niciodată nu m-aş fi gândit: Geoană şi Dan Bălan??? Dar, ce să-i faci, dragostea nu se ascunde, dă pe de-a dreptul! Un singur lucru nu înţeleg, dacă este atâta pasiune între cei doi, Dan Bălan de ce îl imploră pe Geoană să tacă, de ce este împotriva lui Geoană?

Pentru cei care nu mă cred, aveţi mai jos un filmuleţ bombă, în exclusivitate, în care Dan Bălan spune toate lucrurile precizate de mine mai sus. Numai că o face în engleză.

Ce face primarul Chişinăului la Bucureşti? Îl susţine pe Băse, desigur. Zâmbet larg, hăhăială colectivă - Dorin Chirtoacă al nostru este în public la dezbaterea televizată dintre cei doi candidaţi la preşedinţia României. În ce mă priveşte, din cap nu-mi iese momentul în care Băsescu l-a susţinut pe faţă pe Voronin. A fost un gest urât pe care îl uităm. S-au cuprins, s-au pupat, s-au curtat reciproc: Băsescu şi Voronin. Politicienii moldoveni au, însă, memorie scurtă şi sar în apărarea, susţinerea lui Băse. Nu-i bai. Pot sări, să nu se lovească. Este fix alegerea pe care o fac. 

În tot acest circ electoral românesc, atât Geoană pe Geană, cât şi Băsexu susţin că Moldova are o importanţă enormă, maaare, gigantică în politica externă a României. Sigur, cum să nu? Ne amintim de Moldova în timpul campaniei electorale. Încercăm să tragem pe turta noastră nişte alegători atât din Românica, dar şi din Moldovioara. Nu o să intru în retorica, ce a făcut Băse, ce a făcut Geoană pentru Moldova, iarăşi îmi sar în cap susţinătorii celor doi, disperaţi să identifice o nouă victimă pe care s-o rupă în dinţi. Hai, sictir! O să spun că mi-e cam greaţă de atitudinea asta: Moldova este importantă pentru că acolo a fost distrus ultimul regim comunist? He, ne asumăm meritele unei “revoluţii”? Nu ne ajunge “revoluţia” românească? Probabil ne dorim procentaşe. Totuşi, cu ceva timp în urmă, unul îi făcea campanie lui Voronin. Altuia, i se rupea. Oare ce îi costă pe domnii politicieni moldoveni să fie echidistanţi, să aştepte domolirea bazarului electoral? După aia pot să stabilească relaţii cu noul preşedinte. Aşa mi se pare corect. Cum se interpreta dacă Geoană era prezent la o dezbatere de la Moldova 1, în rândul susţinătorilor unui partid politic? Ce se spunea, dacă Băsescu venea la Chişinău pentru a susţine un alt partid? Staţi un pic, dar lucrul acesta s-a întâmplat…

Am spus de ce ţin cu Sheriff, oleacă de patriotism. Să vă spun de ce nu ţin cu Steaua - pentru că-s nişte mercenari, pentru că au norocul să joace fotbal şi nu joacă. Eram mic şi alergam pe maidan cu mingea. Aş fi vrut şi eu, în visurile mele de puşti, să bat mingea pe un teren adevărat, nu prin gropile de la marginea satului, să trag un şut spre o poartă adevărata, cu nişte ghete de calitate, nu cu picioarele goale. Asta a fost soarta. Sunt jurnalist şi îmi vărs nemulţumirea pe acest blog, pe nişte fotbalişti de cârpeală.

La Steaua nu vezi încrâncenarea de la Urziceni. Cei de la Unirea sunt fotbalişti. Le place să joace, dau totul pe teren. Ci nu ca cei de la Steaua, care dau totul în cluburi. Fotbaliştii de la Steaua se joacă de fapt cu nervii noştri. Fotbalul trebuie să fie un sport, nu o demonstraţie de păr gelat. Au norocul să joace fotbal, dar nu o fac. De aia nu ţin eu cu Steaua. Atitudinea contează! S-a văzut şi în această seară la Sheriff-Steaua.

Diseară joacă Sheriff cu Steaua la Tiraspol. Meciul se dă la 20.00, la PRO TV. Înainte să plece la Tiraspol, unii dintre colegii mei păreau cuprinşi de un pic de nelinişte. E de înţeles reticenţa. Merg într-un loc în care a fi român înseamnă a fi duşman. Le-am dat însă asigurări, staţi liniştiţi, le-am zis, mai curând o păţiţi în Bucureşti decât în Tiraspol.

Vă daţi seama că atât jurnaliştii, tehnicienii pentru transmisiune, fotbaliştii vor fi atenţi supravegheaţi de către MGB sau KGB-ul local şi nu li se poate întâmpla nimic. De ce? Păi, în Transnistria a rămas conservată Uniunea Sovietică la scară mică, micuţă. Iar asta înseamnă: miliţie pe stradă în ceas de noapte, acte la control când te văd mai străinache - doar regimul este suspicios. Efectul: e mai sigur la Tiraspol - miliţienii de acolo sunt mai decişi atunci când intră cu bocancii în figura beţivului ce se agaţă de fete; huliganii nu-şi permit luxul de a te stresa prea mult… În schimb, la Bucureşti, ai grijă, dacă eşti atacat şi strigi după poliţişti, s-ar putea să-i vezi fugând mâncând pământul. Nu spre tine, în direcţie opusă.

Revenind la fotbal. Cine va câştiga? Desigur, prima şansă o are Steaua. Totuşi, după un joc foarte bun la Bucureşti, roş albaştrii merg la Tiraspol cu un pui de frică în sân. Şi nu mă refer aici la KGB, tot de fotbal este vorba. Nu vă ascund că m-aş bucura să câştige Sheriff-ul. Puteţi să-mi săriţi în cap cu miile, dar n-ar fi rău ca separatiştii să-i învingă pe bucureşteni. Prea rău o duce fotbalul moldovenesc ca să nu i se acorde cel puţin o şansă. Chiar dacă şansa aceasta vine de la Tiraspol.

Urma să scriu acest post de ceva timp, dar tot nu reuşeam. E bine, pentru că acum m-am detaşat un pic. Imediat o să înţelegeţi ce e cu chemarea din titlu. Mai întâi să vorbim despre produsul mediatic românesc care a coborât, ca calitate (cacofonie la locul ei), mult de tot. Există o teorie în presă - dacă te adresezi omului nici deştept, nici prost, adică omului de mijloc, te va înţelege şi Patapievici, Pleşu sau CTP. Numai că fuga după audienţe a pervertit înţelesul acestei teorii. Carevasăzică, trebuie să te adresezi omului prost, tâmpit de tot şi atunci sigur te va înţelege omul mediu, iar de Patapievici, Pleşu, CTP ne doare în cot, că ei oricum sunt 3 la număr.

Aşa se face că, dacă în unele ziare, televiziuni, se vorbeşte de Opera Naţională, este doar pentru că Adrian Copchilu’ Minune şi-a filmat ultimul videoclip acolo. Atunci când se discută despre o actriţă de teatru, subiectul are legătura nu cu prestaţia ei scenică, dar cu prestaţia porno din vreun filmuleţ ajuns pe net. Aşadar, v-aţi prins, vorbim de presa de bulevard. Un exemplu concret - Acces Direct, emisiune ce se difuzează pe Antena 1. Ca să mănânce o pâine, “jurnaliştii” de acolo inventează subiecte despre monştrii din lacurile Bucureştiului, uriaşii din Munţii Apuseni, Yetti de Bucureşti. Nu am nicio problemă cu aceste subiecte. Dacă asta vrea poporul român, partea numeroasă şi puţin educată… Am o mare problemă cu altele. M-am mirat să văd, acum două săptămâni, că una din temele discutate este legată de moartea lui Ion şi Doina Aldea Teodorovici. “Jurnaliştii” au venit cu noi informaţii, desigur bombă (se poate altfel?), şi cu o dezvăluire “incendiară”: soţii Aldea Teodorovici se pare că… au fost ucişi. Na, nenorocire. După 20 de ani de mister total, aflăm şi noi adevărul. Vedeţi şi voi emisiunea aici să vă faceţi o idee.

Numai că după o demonstraţie patetică cu o maşină ce lovea nişte pneuri; după dezvăluirea “incendiară” a unui martor ocular care, şocant, dormea în timp ce a avut loc accidentul şi, mai mult, nici nu a auzit împuşcături, ne întrebăm, ce căuta Cristi Aldea Teodorovici în studio? Pentru că prezenţa fiului celor doi mari cântăreţi nu a reuşit decât să facă tare credibil bâlciul. Poţi oare să pui egal între Yetti, Uriaşi şi soţii Aldea Teodorovici? Răspunsul este evident. Deci, hai să le cinstim moartea, iar dacă ne interesează cu adevărat cauza decesului lor poate lansăm oficial o anchetă, una serioasă, din care să ne lămurim odata şi pentru totdeauna: de ce au murit? Îmi pare rău să spun, dar m-a dezamăgit crunt Cristi sau Cristofor cum preferă să i se spună. Pentru mine, cei doi, Ion şi Doina reprezintă o valoare uriaşă. Ion Aldea Teodorovici a fost un compozitor atins de geniu. Fiecare piesă este un imn - curat, puternic, înălţător. Proabil, cred eu, pentru Cristofor, valoarea celor doi ar trebui să fie înmiit mai mare. De ce nu se îngrijeşte atunci ca numele lor, al său, să fie păstrat în curăţenie? Oare, în studio nu a simţit în nici un moment penibilitatea discuţiei, a enormităţilor debitate? Eu am un gust amar, iar privirea îmi coboară dezamăgită pe tastatură. Eh, Eminescu să ne judece!

Ţara aceasta m-a adoptat. M-a primit, pe mine, românul străin. Chiar dacă în timpul primului contact cu România am fost ras de vreo 30-40 de lei: s-a străduit un taximetrist mai binevoitor, nu mă supăr. Am învăţat şi eu o lecţie de viaţă.

Ţara aceasta a devenit ţara mea. Deşi îmi este dor de Republica Moldova sau Basarabia, cum i se zice ţărişoarei mele prin Bucureşti, m-am stabilit aici, am dat drumul la rădăcini.

Sunt român deşi în acte nu scrie aceasta. Am emigrat ÎN România în timp ce mulţi români emigrează DIN România. Sunt mai român decât românii? Poate. Doar părinţii mei au fost români chiar şi atunci când erau obligaţi să fie sovietici, moldoveni. După câteva sute de ani de dezrădăcinare, populaţia din care mă trag vorbeşte în continuare româneşte. Minune.

Muncesc din greu. Mă trezesc la 6.00. Mă culc la 1.00. Mănânc şi iubesc pe apucate. Ţara aceasta este plină de surprize neplăcute. Este greu în trafic. Se mai uită urât unul la tine. Se mai pişă birocraţii pe problemele tale. Da, asta-i România. Totuşi, spun mulţumesc, România. Nu vă miraţi. Ţara aceasta mi-a dat un serviciu de care sunt mulţumit. Deşi este extrem de stresant şi epuizant, reuşesc să fac lucruri de care mă mândresc. România mi-a dat o casă. Desigur, nu am luat-o gratuit, dar la Chişinău era imposibil. Cel mai important, la Bucureşti nu sunt singur. România mi-a permis să o am pe EA lângă mine. Masă, casă, iubită, un loc de muncă bun, oare ce să-mi doresc de la viaţă? Mai mulţi bani? Neah, doar sănătate. În rest, mulţumesc. Mulţumesc, România.

Explicaţii: Am scris acest text pentru că uneori trebuie să ne întrebăm, oare ce e bine în ţara în care trăim? Avem pentru ce să-i mulţumim? Cel puţin, o dată pe an, poate de Ziua Naţională, TREBUIE să o facem. Eu cred că am pentru ce. Voi?