Şoricelul nostru Fofârlică,

Prinde la curaj din zi, în zi,

Motănelul Vasilică

În zadar încearcă a-l struni.

Se împacă după ce se ceartă,

Ştiu micuţii telespectatori,

Şi-s prieteni buni ca niciodată,

Veseli, şi zglobii, şi scamatori.

Tra-la-la.

Cine nu recunoaşte versurile, să nu citească mai departe. Nu mă vor înţelege. Versurile aproximative - mi s-au cam şters din memorie, sunt dintr-un cântecel al unei emisiuni, care mi-a marcat copilăria.

Anul 1995. Republica Moldova se despărţise de 6 ani de celelalte 12 republici surori. Uniunea Sovietică se destrămase. Oamenii aşteptau un viitor luminos, în schimb primiseră o sărăcie lucie. Războiul de pe Nistru încă mai dădea frisoane. Ţara trăia din împrumuturi externe. Electricitatea se dădea numai 4-5 ore pe zi. Pensiile, salariile se plăteau în încălţăminte, îmbrăcăminte, produse alimentare. Moldovenii începeau să plece cu miile la muncă în Spania, Portugalia, Italia, Rusia… Noi, micuţii, eram doar nişte copii foarte amărâţi. Problemele ne loviseră mult prea repede. Trebuia să muncim cot la cot cu părinţii la praşă, în soarele arzător şi periculos. Pământul se împărţise la ţărani, numai că nimeni nu cumpăra producţia. Aşa că, aproape toţi erau la limita sărăciei lucie. De mâncat, mâncam numai ceea ce produceam pe lângă case. Pentru altceva nu mai aveam bani. O sută de lei reprezenta o sumă astronomică. Nu erau bani apoape deloc. La ce ne-ar fi folosit? Rafturile din magazine erau oricum pustii. Copilăria noastră plină de lipsuri, plină de muncă era aproape compromisă. Nu aveam nimic. Nu vedeam nimic în faţă. Nici tunelul, nici luminiţa din capăt. Visam să trăim ca în Occident. Visam la hainele lor multicolore, la jucăriile lor, la posibilităţile lor. Visam să trăim, nu doar să ne muncim. Pentru mulţi, singura distracţie era cutia cu ecran: televizorul. Nimeni nu-şi permitea altceva. Ţin minte că recepţionam trei posturi: ORT - canalul de stat rusesc, TVR - canalul de stat românesc, TVM - canalul moldovenesc de stat.

Exista un cuvânt magic în timpul copilăriei mele: VIDEO! Prin sat erau unul sau două playere video. Le împrumutam pentru o zi, adunam toate casetele VHS, pe care le puteam lua de pe la vecini şi ne uitam la filme. O zi întreagă. Aşa se face că, prin intermediului unui video casetofon “descopeream America”. Pentru noi, desenele animate, filmele de acţiune sau comediile produse în Occident, Hollywood aveau un nume generic: VIDEO! Nu ne complicam. Un film cu Van Damme? Spuneam că ne-am uitat la un video cu Van Damme. Tom şi Jerry? Ne-am uitat la video cu Tom şi Jerry. Aşa se explică de ce noua emisiune pentru copii, care apare la un moment dat la TVM, se numeşte Mini Video Salon. Protagonişti, doi actori: Victor Ştefaniuc, alias şoricelul Fofârlică şi Patru Hadârcă, alias motănelul Vasilică. Emisiunea de aproape jumătate de oră face ravagii de audienţă. Bine, glumesc. Pe atunci nu exista noţiunea de audienţă. Vroiam să zic că toţi, aproape toţi micuţii erau ahtiaţi după giumbuşlucurile celor două personaje, după desenele animate difuzate în timpul emisiunii. Pot spune că mi-au luminat copilăria. Când mi s-a stricat televizorul mergeam la rude, dar nu ratam nicio emisiune. După zece ani, show-ul a fost scos din grilă. Cică din cauza lipsei de finanţare. Finanţare a ce? Emisiunea nu se mai filma în studio, totul era afară. Problema este că Vasilică şi Fofârlică deveniseră prea populari. TVM este o cloacă de invidioşi, de rude! O emisiune ca asta nu putea trăi mult.

Recent, şoricelul Fofârlică a murit. Actorul Ştefaniuc nu mai este printre noi… Şi l-am uitat atât de repede… Nici nu au reuşit să se usuce florile de pe mormânt. Mai mult, ştirile care au apărut la televizor, în ziare, pe site-uri au tratat superficial moartea acestui actor. Am neglijat ce a făcut pentru copilăria noastră, pentru acele vremuri cenuşii şi triste! Omul acesta merită mult mai mult!

Acum mă adresez noii conduceri ai TVM. Parcă vă pasă de dorinţele şi opţiunile publicului. Ce ar fi să redifuzaţi o parte din emisiunile Mini Video Salon?! Ce ar fi să-i aduceţi un omagiu acestui actor, care ne-a adus zâmbetul în copilăria noastră?! Şi încă ceva. Ar fi cazul ca teatrul pe care l-a fondat să se numească în cinstea sa! Chiar nimeni nu s-a gândit la asta?

Adio Fofârlică! Prin emisiunile tale, prin caracterul tău plin de energie ai dat altă dimensiune şi culoare primilor ani din viaţa mea. Sute de mii de moldoveni ce au crescut cu aventurile tale îţi sunt recunoscători.

PS: Poate ar fi cazul ca Făisbuchiştii să lanseze o campanie pentru susţinerea memoriei lui Fofârlică. Două puncte: redifuzarea emisiunilor şi ca teatrul Guguţă să-i poarte numele. Sunt şi eu făisbuchist. Poate încerc să o lansez eu. Susţineţi-mă!

Am văzut multe la viaţa mea de jurnalist. Am fost în foarte multe locuri. Am vorbit cu mulţi oameni. Extrem de diferiţi şi, unii dintre ei, tare ciudaţi. Una ca asta, însă, am întâlnit pentru prima dată. Un tip de vreo 50 de ani, care are o manie vecină cu nebunia: colectează haine. Haine, haine, haine. Are o casă plină de haine. Mai exact avea, pentru că, după ce nu a mai putut intra în garsoniera sa din cauza că mormanul de vechituri a ajuns până la tavan - a chemat în ajutor autorităţile locale.

10 oameni şi un tractor l-au ajutat pe om, care numai sănătos nu o fi, să-şi “schimbe garderoba”. Fetelor, cred că l-aţi invidia - este impresionant câte haine are, pardon, a avut. Lăsând gluma la o parte, cred că acest tip a atins pragul de jos al existenţei umane. Faptul că vorbeşte, gândeşte aproape ca omul, oare îl face om? Cum să degradezi în halul acesta? Povesteau vecinii despre gândacii, care foşneau printre hainele urât mirositoare, şobolanii, care s-au simţit acasă în casa omului. Ca să doarmă, îşi făcea un culcuş în haine, ca şobolanii. Deci, presupun, a ajuns undeva la nivelul acestor animăluţe mici şi drăguţe. Vedeţi mai jos materialul pe care l-am făcut despre mania acestui om ciudat.

Articolul lui Octavian Racu, preluat şi de Unimedia, este exprimarea unei frustrări generalizate şi valabile nu doar pentru junele frontist. Nu aş fi băgat în seamă articolul, dacă nu mă loveam de mitul complotului presei şi la mulţi alţi moldoveni. Nu doar moldoveni…

Mai întâi să stabilim argumentele şi punctele de sprijin ale concluziei: presa - un dictator al societăţii contemporane, în care totul se reduce la manipularea oamenilor de către şi prin intermediul presei. Octavian Racu preia nişte clişee şi ni le oferă ca pe nişte descoperiri demne de premiul Nobel. Deci, să vedem: “Instituţiile media sunt pline de „gunoaie informaţionale”, nimicuri cu ajutorul cărora se încearcă distragerea publicului de la evenimente care ar trebui să fie centrale. “; “astăzi tot ce înseamnă instituţie media se află sub controlul absolut al unor grupuri de interese care au preluat prin minciună şi teroare puterea în stat.”; “dictatura care se instaurează în Republica Moldova este cu mult mai groaznică decât dictatura comunistă, pentru că dictatura media încearcă să infiltreze în minţile noastre, transformându-ne în „masă electorală”.”

Octaviancik, nu ai descoperit apa caldă! Încă din 1960, toamna, când televiziunea lua avânt în Statele Unite. Încă de prin anii 1920, vara, când radioul îşi intra în drepturi. Încă de prin 1790, iarna, când numărul ziarelor exploda în Franţa. Din acele vremuri lumea se întreba stresată, buăăăăhăhăi, ne manipulează ăştia cu minciunile lor? Se întreba, se bătea cu pumnii în piept şi… dădea un franc pentru a cumpăra ziarul în care se vorbea despre escapadele amoroase ale Contesei de Verrue. Se întreba, înjura şi rotea butonul rotund, pornind radioul ca să asculte povestea lui Orson Welles despre extratereştrii ce cuceresc America. Se întreba, declara sus şi tare că instituţiile media sunt pline de „gunoaie informaţionale”, în timp ce butona telecomanda, dar nu se oprea la TVR Cultural, Mezzo, îl cauta pe Pavel Turcu sau Irinel Columbeanu, după caz. Ce ipocriţi!

Să vă surprind. Dacă nu era atât de extremist în exprimare, poate eram de acord cu Octavian Racu. Este adevărat că produsul media tinde să coboare ştacheta, este adevărat că subiectele devin din ce în ce mai simpliste şi da, produsul media abordează din ce în ce mai puţine teme culturale, de pildă. Şi ştiţi de ce? Pentru că s-au înmulţit proştii. Avem atât de mulţi proşti încât numărul deştepţilor s-a diluat mult. Majoritatea este interesată, nu de ce cărţi a scris Herta Muller, ci ce chiloţi poartă Monica Columbeanu. Nu ştiu cât de deştept este Octavian Racu, ştiu însă că este ipocrit. Doar este la curent cu toate subiectele fierbinţi ale momentului. Deci le-a urmărit. Deci l-au interesat. Nu contează faptul că l-au oripilat. Contează că mintea lui a vibrat la ştirile cu Pavel Turcu. Pe de altă parte, ce audienţă are TVR Cultural? Nici nu vreau să ştiu răspunsul, îl intuiesc. Totuşi, spre deosebire de Octavian Racu, nu arunc toată vina în cârca unora. Nu doar proştii mulţi sunt vinovaţi, admit că şi presa greşeşte. Presa trebuie să instruiască omul, să-l crească din punct de vedere cultural, să-l educe. Acest lucru se face cu investiţii masive şi într-un mediu propice. Investiţii şi mediu propice în Moldova? Doar în visele frumoase.

Problema este mult mai complexă şi nu o rezolvi prin arătarea cu degetul. La datul din gură suntem buuuuuni. Să revenim la enormităţile lui Octavian: distragerea publicului de la evenimentele centrale. Poate distrarea populaţiei, nu distragerea. Le recomand cu multă căldură tuturor celor nu vor să-şi distragă atenţia de la problemele pe care le consideră centrale, să ocolească media ce scrie despre Pavel Turcu. Au la dispoziţie ziare, site-uri, bloguri, televiziuni de nişă, care le-ar putea oferi alte informaţii. Democraţia presupune posibilitatea de a alege. Preluarea presei de grupuri de interese ce vor să instaureze teroare în stat este mai mult decât un mit al complotului suprem. Este o prostie, o aberaţie. Paranoia a ajuns o boală extrem de răspândită. Şi, cireaşa de pe tort: dictatura presei este mai groaznică decât cea comunistă. Numai o minte de copil sau de alienat poate naşte o astfel de judecată. Vreau să întreb, câţi oameni au omorât tiranii de jurnalişti. Câte Gulag-uri a creat presa?

Când am scris teza mea de licenţă “Rolul presei în promovarea valorilor democratice”, am tot căutat răspunsul la întrebarea: manipulează sau nu presa? Concluzia, după ce am întors pe toate părţile dilema, este că presa NU MANIPULEAZĂ aşa cum se crede că înseamnă acest proces. Pur şi simplu, nu le poţi spune oamenilor cum să gândească. Nu ai cum să te bagi în creierul omului! În acelaşi timp, există un aspect prin care influenţa presei este covârşitoare. Teoria mi-am formulat-o astfel: presa nu le poate spune oamenilor cum să gândească, dar le poate spune LA CE să se gândească. Astăzi, sunt pe cale să-mi revizuiesc şi această teză. Să reformulez: presa nu le poate spune oamenilor cum să gândească, presa nu le poate spune oamenilor la ce să se gândească, presa le poate spune oamenilor la ce să se gândească, numai dacă oamenilor LE PLACE SĂ SE GÂNDEASCĂ LA ASTA.

Oamenii sunt bârfitori. Urmăriţi-vă propria personalitate, propriul comportament. Veţi observa că sunteţi mult mai interesaţi de soţia unui cunoscut care şi-a tras amant, decât de creaţia artistică a anului 2009. E bine sau e rău? Nu ştiu. Cert este că presa nu este decât oglinda perfectă a societăţii. Cine porneşte bârfă? Cine influenţează pe cine: presa societatea sau societatea presa? Dar ce a fost mai întâi, oul sau găina?

Dai o maşină mai veche de 10 ani. Dai două, dai trei. Primeşti trei vouchere a câte 3800 de lei, cam 2700 de euro în total. Predai voucherele dealerilor de maşini şi îţi iei o maşină nouă, cu o reducere de… 2700 euro, logic. Sistemul permite să vinzi taloanele, doar nu toţi au trei vechituri în curte. Aşa că, în România a început o adevărată Rabliadă. Vedeţi mai jos doua reportaje pe care le-am făcut recent despre acest subiect.

Ce reprezintă butoanele din partea dreapta sus a blogului? Acelea verzi? Este dovada faptului că m-am înscris la festivalul blogurilor din Moldova. Mai exact la concursul Blogovăţ 2010. Am o rugăminte! Dacă nu îţi este greu, dacă tu, cititorule, consideri că merit să fiu votat, dă un click pe butonul unde scrie VOTEAZĂ! Mulţumesc.

Ca şi anul trecut, m-am înregistrat la media. Sunt un jurnalist cu blog, aşa că - media. Dar, ce s-a schimbat de anul trecut în blogosfera din Moldova? Nu mare lucru. Poate, doar faptul că bloggerii s-au maturizat un pic. Asta înseamnă că unii au dispărut (sic!), alţii au devenit mai interesanţi.

Îmi place Blogovăţul. Îmi place pentru că impulsionează blogosfera, o sudează un pic. Nu-mi place atitudinea bloggerilor faţă de festivalul Blogăvăţ. Au început să apară tot felul de neică nimeni, care n-au scris un rând de luni întregi, iar acum vor să îngraşe porcul. A avea un blog calitativ, presupune o activitate susţinută. S-au trezit băieţii în ajunul Blogovăţului… Dar îmi răcesc gura de pomană. Ceea ce ar trebui să ştie, este că ei nu contează nici cât o furtună într-un pahar cu apă. Nu dau nume. Cine e cu musca pe căciulă se va simţi!

Acum, însă, vin cu nişte nume. Numele bloggerilor care, cred eu, merită să câştige. Aşadar:

categoria blog societatea civilă: http://observatoare.ziarulstrazii.com/ - fata asta face multe lucruri importante pentru societate dintr-un orăşel mic, Suceava.

categoria blog personal: http://posmotrel.eu/ - pur şi simplu este diferit de toţi ceilalţi. Chiar dacă nu-mi place stilul autosuficient şi extrem de ironic: mă atrage. Îl citesc cu haz.

categoria lansarea anului: http://posmotrel.eu/ - s-a lansat anul acesta? Ha, atunci, lansarea este bună.

După cum vă daţi seama. Evit să discut despre categoriile la care m-am înscris. Prefer să-şi dea alţii cu părerea. Oricum, succes tuturor participanţilor!

Unde joacă moldovenii, acolo pământul geme. În cazul a două gagicuţe din Republica Moldova, pământul geme, săracul, de ruşine. Nu sar să le condamn pe fetele, care trebuie să roşească acum, doar au devenit vedete pe internet. O fac foarte mulţi mai bine decât mine pe toate forumurile.

De altfel, am rude care locuiesc lângă cimitir. Verişoarele mele s-au jucat în cimitir toată copilăria. Au alergat, s-au zbenguit printre morminte. Nu bag mână în foc, probabil o fi călcat şi pe locurile de veci ale consătenilor mei. Asta e, copiii, tot copii. Să nu credeţi, însă, că încerc să le scot basmale curăţele pe tinerele dansatoare la bară, pardon, la cruce. Nu. Rămâne o faptă abominabilă. Mai ales că aceste fete nu sunt copiliţe fără minte. Se presupune că sunt măricele şi înţeleg ce e bine şi ce e rău.

Altfel, un gust amar mă încearcă. De ce? Să vedeţi voi coincidenţă. În timp ce două dezlânate dansează hăite printre morminte, nişte americani dansează pe gheaţă, la Vancouver, o sârbă moldovenească. Se poate una ca asta? Noi, moldovenii ştim să hălăduim, printre morminte, în timp ce americanii ne joacă horele pe gheaţă, sub ochii plini de admiraţie a întregii lumi. De râsul curcilor suntem! Imaginile cu moldovencele noastre, mai jos. Tot mai jos, într-un clipuleţ, şi cuplul american de patinatori. Este adevărat, dansează sârba moldovenească la un concurs în China, dar au repetat performanţa şi la Olimpiada ce se desfăşoară zilele acestea în Canada.

Despre Valentains Dăi am vorbit aici. Nu mai spun că această sărbătoare americanizată, comercializată a pierdut din spiritul pur al ceea ce trebuie să însemne dragostea. Nu mai spun, căci m-am săturat. Aşa că, de Dragobete, fiecare să procedeze cum îl taie capul. Totuşi, asta nu înseamnă că nu vreau să discut despre… dragoste. Cineva poate mă crede fără suflet, cinic şi care nu vede decât răul în jur. Nu-i aşa.

Există o piesă de teatru care se numeşte “Dragostea durează trei ani”. Un titlu menit să atragă atenţia. Nu ştiu dacă este adevărat. Eu sunt îndrăgostit de 5 ani şi încă nu i-am dat de capăt. Îmi place să fiu îndrăgostit. Îmi place senzaţia pe care o simt. Sângele fierbe, inima duduie, ochii o caută. Dacă nu o găsesc pe ea, o caută în toate femeile din jur. Nu te mai uiţi la femei cum le priveai înainte. Acum peste tot îi vezi ochii, mâinile, părul, silueta.

Dacă creierul uman reprezintă un calculator super performant, dragostea este un virus. Odată instalat îţi dă peste cap toate softurile. Când lucrezi la capacitate maximă, când abia te mişti. Totul este să ai parte de dragoste fericită ca să te motiveze virusul acesta. Of. Numai în cărţi o fi aşa. Pentru dragoste trebuie să lupţi. Şi nu doar la început, ci permanent, toată viaţa. Încă ceva, ideea este să nu încurci dansul hormonilor de primăvară, cu adevărata iubire. Adevarata iubire? Am scris eu asta acum? Vroiam să zic simplu, cu iubirea. Adevărata iubire sună pompos şi înfricoşător. Rişti să te întrebi în permanenţă, bărbatul, femeia de lângă mine, este adevărata iubire? Chinurile dragostei sunt suficiente pentru a ne mai încărca cu vreo altă problemă existenţială…

De felul său, omul este o fiinţă singuratică. Ne naştem, iar după un an, doi, trei, când ieşim de sub protecţia strictă şi extrem de afectuoasă a mamei, realizăm asta. Aşa că începem să căutăm prietenii. Apoi, ne dăm seama că oricât de buni prieteni nu am avea, totuşi, nu suntem înţeleşi până la capăt. Singurătatea pune stăpânire pe sufletele noastre. Într-un final descoperim iubirea. Ne ţinem în braţe, mâinile se înlănţuiesc, privirea se încălzeşte, buzele se ating, ne îndrăgostim şi reuşim să alungăm singurătatea. Iubiţi-vă şi alungaţi singurătatea! Asta vă urez eu astăzi, de Dragobete.

O cămaşă alb albastră. O geacă neagră. Un sacou bleumarin. Dar, ceea ce atrage atenţia este zâmbetul. Larg, sănătos, autosuficient. Este zâmbetul unui om, care n-a ştiut de greutăţi în viaţă, care nu ştie ce-i stresul şi salamul ieftin. Când zâmbeşte ochii i se fac mici. Mici, jucăuşi şi tineri. Mult prea tineri pentru vârsta pe care ne-o arată părul grizonant. Să tot aibă vreo 40 de ani. Dacă ar avea părul negru, am crede că este de 30 de ani. Este genul de bărbat plăcut. S-a şi păstrat bine. A ocolit problemele. Este tipul care şi la 50, 60 de ani place femeilor tinere.

Nu este gras, deşi pare rotunjel la faţă. Este înalt potrivit, atât cât să nu te simţi umilitor de scund lângă el. Un pic adus din spate, ceea ce-i dă o alură de om ce vrea să se aplece spre tine, să te asculte. Vorba îi pare aşezată. Deşi neînchipuit de bogat, pare modest. Îşi cere scuze, nu este agresiv. Chiar dacă este întrebat despre ceea ce nu ar vrea să vorbească, răspunde. Este adevărat, răspunsul este pe ocolite şi fals. Numai că minciuna lui este drăgălaşă. Ca a unui copilaş, care are magiun pe buze, dar cu ochi mici şi cu zâmbet larg arată cu degetul spre pisica ce toarce pe pervaz, la soare. În plus, aproape tot timpul când vorbeşte, zâmbeşte. Iar asta ascunde toate sentimentele evidente: frica, ura, angoasa. Nu vezi nimic după ochii ăia mici şi zâmbetul binevoitor. Ştie mai bine limba rusă decât româna. Se exprimă mai clar şi mai concludent. Asta nu înseamnă că nu vorbeşte în română. Dacă îl întrebi, se sforţează şi îţi răspunde pocit, dar româneşte. Nu ai zice ca este tipul de rus şovin, ce moare, dar nu vorbeşte limba asta… maldav’neascî.

Într-un cuvânt, din ceea ce am văzut în imagini, căci nu-l cunosc personal, omul este ŞARMANT. Poate vă daţi seama, vorbesc despre Oleg Voronin. O persoană foarte discretă în perioada “dictaturii”, dar, în acelaşi timp, extrem de cunoscută. Fructul oprit este şi mai dorit - aşa se explică interesul enoooorm pe care l-au arătat jurnaliştii pentru Fiul Dictatorului. Am urmărit fiecare cuvânt, fiecare gest al Fiului. M-am întrebat cum arată, cum este, ce gândeşte unul dintre cei mai bogaţi moldoveni ori cum se spune în poveşti, putred de bogat. L-am analizat şi m-am prins asupra gândului că… aşa trebuie să fie diavolul. Iertaţi-mi comparaţia plastică. Şarmant, drăguţ, zâmbitor, capabil să-şi ascundă frica, ura, emoţiile. Oare nu-şi dorea să-i spulbere pe jurnaliştii, care, ca nişte “câini turbaţi”, s-au aruncat cu întrebări asupra lui? Nu ştiu. Nici nu mă interesează. Cert este că acest om, politicos, plăcut, cu ochii mici, este cercetate pentru furt. Aşa se descifrează faptul că este cercetat pentru neplata impozitelor! Pare un delict minor. Pare nesemnificativ. Mai ales că oamenii, moldovenii în particular, nu iubesc impozitele. Cum zice tata, lasă să o ducă el bine, eu bine, iar tu şi mai bine, Vitalie. Fals. Lucrurile sunt direct proporţionale în viaţa asta, iar dacă Fiul o duce bine cu zeci de milioane de euro în cont, oamenii simpli o duc rău fără niciun cont şi fără bani. Pentru că, indirect, dar acest om fură de la restul oamenilor. Aşadar, concluzia ce se impune este extrem de simplă: Fiul Dictatorului, Oleg Voronin, o duce bine, iar din cauza asta o duc moldovenii rău!

Ucraina şi Crimeea, Belarus şi Moldova, este ţara mea. Este ţara lor, al ruşilor, adică - Uniunea Sovietică. Prima propoziţie este tradusă din rusă şi reprezintă începutul unei piese cântate de megapopularul Oleg Gazmanov. Cântecul îl vedeţi la finalul postului. Este dedicat nostalgicilor şi celor care sărbătoresc astăzi.

Cum ce? Astăzi este ZIUA BĂRBATULUI! O reminiscenţă nostalgică a zilei armatei sovietice. Cum s-a ajuns de la ziua armatei, la ziua bărbatului? Logica era de fier. Pentru că femeile aveau ziua lor şi bărbaţii trebuie să aibă, şi-au spus “mujâcii” din URSS. Iar, cum bărbaţii erau soldaţi, poporul masculin a ales fără echivoc: vrem ziua noastră de ziua armatei! Ani la rând sovieticii, fie ei ruşi, ucraineni, uzbeci, români (ce ciudat sună, români sovietici!), au celebrat ziua bărbatului pe 23 februarie. Şi astăzi, la 20 de ani de la dezmembrarea colosului roşu, tradiţia este tradiţie! Există filoromâni, proromâni la Chişinău, care se felicită cu această ocazie. Obiceiul este mai tare decât orice schimbare istorică. Nu-i condamn.

De altfel, toată copilăria mea a fost înţesată de poveşti despre armată. Cât am fost mic, tata mi-a depănat istorii despre cum a mers aproape o săptămână cu trenul până în Siberia. Invariabil, povestea începea cu faptul că el credea că va ajunge la cămile, undeva în Asia. Mare i-a fost surprinderea când l-au debarcat într-o pădure ruptă de lume şi civilizaţie. A stat aproape un an în taigaua siberiană. Aveau interdicţie de a ieşi în pădure. Era o zonă periculoasă pentru cineva neavizat. În orice moment se puteau întâlni cu Moş Martin. În plus, zona era top secret, păzeau rachete. Abia în al doilea an a fost mutat. A ajuns în oraşul Omsk, undeva în inima Siberiei, unde iarna era teribilă şi lungă. Vara, în schimb, era extrem de frumoasă şi verde.

Moldovenii erau binevăzuţi în armata sovietică. Buni, muncitori, prindeau repede limba rusă - ajungeau rapid să placă superiorilor. Pentru tinerii moldoveni, veniţi din sate, de la praşă, ce nu văzuseră mare lucru la viaţa lor, armata reprezenta o experienţă de neuitat, un mare pas înainte. Învăţau să şofeze. Învăţau bine limba rusă. Vedeau lumea. Se deschideau la minte. Se întăreau fizic. Adevărul este că majoritatea plecau copii în armată şi se întorceau adevăraţi bărbaţi. Zic majoritatea, pentru că în armată se bătea rău. Mi-a povestit şi tata despre bătăile pe care le luau bobocii. Motivul: o tradiţie prostească. Oricum, acest lucru extrem de grav, care mutila vieţi, n-a umbrit prea mult niciodată ziua armatei sovietice. Bărbaţii preferau să-şi ia cu ei acasă, doar amintirile frumoase.

Nu am nicio problemă cu ziua bărbatului… sovietic. S-o sărbătorească! Însă nu toţi mucoşii, care nu vor simţi niciodată gerul aprig al Siberiei, ci adevăraţii bărbaţi, care au trecut prin greutăţi, bătăi, exerciţii istovitoare. La mulţi ani, tată!

Mai întâi vreau să vă spun că ceea ce veţi citi mai jos este real sută la sută. Fără invenţii şi fabulaţii. Din ciclul, doar mie mi se poate întâmpla: astăzi am fost atacat de o haită de câini. Toată povestea, mai jos.

Eram într-un loc în care nu mă puteam ascunde. S-a întâmplat să fiu singur, undeva la capătul Bucureştiului. Câinii au venit de pe un câmp viran. Au apărut ca de sub pământ. L-am văzut pe primul, când mai avea 10 metri până la mine. În secunda doi lătra deja lângă picioarele mele. Era un animal miţos. Destul de mare. S-ar putea să-l fi văzut cu ochii fricii, totuşi nu era un căţeluş pe care să-l linişteşti cu un picior bine plasat. Am încercat să gândesc rece. Nu era cazul să fug. Aşa că l-am ţinut oarecum la distanţă. Am stat cu faţa spre el. La început am crezut că o să-l liniştesc cu vorba bună. Cuţu, cuţu, însă nu a înţeles nimic. Lătra fioros tot încercând să mă muşte. Nişte momente teribile. Căţeloiul tot clănţănea cu dinţii pe lângă picioarele mele. Am strigat la el, am urlat, l-am alungat cu mâinile, cu picioarele. Nu vroiam să-l lovesc. Exista riscul să se supere mai rău sau să reuşească să-şi înfigă colţii. Între timp, mă retrăgeam cu spatele, atent să nu cad. Câinele îşi continua ofensiva.

Când lucrurile nu puteau să fie mai rele, i-au sosit tovarăşii. 3 sau 4. N-am stat să-i număr. Altul îmi era scopul în acel moment. Noii căţei au tăbărât la rândul lor. Erau doar un pic mai mici. Nu vă ascund, m-a cuprins panica. Eram rău de tot. 5 căţei latră fioros în faţa mea. Şi nu doar latră. Unul, primul care m-a atacat, şi-a înfipt colţii în pantalonii mei. După cum vă ziceam era destul de mare. Aşa că m-a capsat chiar de genunchi. Nu-mi dădeam seama cât de rău m-a muşcat. Vedeam doar că mi-a sfâşiat pantalonul. Nu era nimeni prin preajmă să-mi sară în ajutor. Nu aveam cu ce să mă apăr. Nu găseam nicio piatră, nici o bâtă. Trăiam o senzaţie extrem de urâtă. Gândurile mă străfulgerau cu viteză cosmică. Mi-am spus, dacă fug există riscul să-mi sară în spate. Într-o fracţiune de secundă am luat o decizie - să mă lupt cu ei. Căţeii deja începeau să mă înconjoare. Nu mai erau în faţa mea. Pe unii nu-i vedeam. Încercam să-l ţin la distanţă pe cel mai mare. Atunci, s-a ivit un moment potrivit şi i-am dat un picior din toate puterile. Apoi m-am aplecat în faţă, fluturând din mâini spre câini. Am prins alt moment bun şi i-am dat un pumn altui câine. Dintr-o dată, câinele mare a fugit. Ulterior, pe cei mai mici a fost lejer să-i alung.

M-am uitat la mine. Pantalonul de pe piciorul stâng era rupt. Câinele nu şi-a înfipt însă colţii, doar m-a zgârâiat. Oricum, putea fi periculos, maidanezul putea fi turbat. Aşa că m-am dus glonţ la Institutul de Boli Infecţioase Matei Balş. Am intrat la consultaţie după mai bine de o jumătate de oră de aşteptare: parte din cauza neglijenţei medicilor, care discutau după uşă de chiloţi tanga, homosexuali şi tampoane, parte pentru că se formase o coadă de vreo 5 bucureşteni capsaţi de maidanezi. Mi s-a făcut un vaccin în umăr, nu în burtă - aceste vaccinuri dureroase au fost abolite demult. De altfel, voi mai merge pe acolo pentru încă alte 5 vaccinuri. Aşadar, o experienţă teribilă. A fost groaznic. Am fost pus într-o situaţie extremă astăzi. De ce? 

ps: Am scris mai jos un articol. Am prezentat două puncte de vedere în problema eutanasierii câinilor vagabonzi din Chişinău: un punct de vedere al căţelului, al bietului animal. Un punct de vedere al unui biet copilaş muşcat de câine. Nu mi-am exprimat propria viziune. Am lasat-o pentru altă dată. Este un moment al dracului de bun pentru a spune ce cred. Eu cred că ANIMALELE PERICULOASE NU AU CE SĂ CAUTE pe străzi. Câinii sunt periculoşi. Sunt animale cărora nu ai cum să le controlezi reacţiile. În acelaşi timp: nu cred că este bine să fie omorâte doar pentru că există. Nu este bine. Da, m-au atacat, da am luptat să nu fiu muşcat mai rău. Totuşi. Oamenii sunt fiinţe inteligente, raţionale. Ce ne spune raţiunea? Că trebuie să-i omorâm? Nu prea cred. Atunci, de ce nu încercăm să ne punem minţile la contribuţie şi să rezolvăm această ecuaţie? Când spun “noi”, îi am în vedere pe edilii din Chişinău şi Bucureşti.

Doamnă prim-ministru. Prin prezenta scrisoare, vă rog să-mi alocaţi fonduri pentru a angaja un scărpinător. De două zile mă mănâncă nu ştiu de ce în … popou. Probabil mă vorbeşte cineva de rău. Poate Filat? Această hotărâre de Guvern este top secret.

Doamnă Greceanâi. Prin această depeşă vreau să vă cer să-mi alocaţi un teren de 3 metri pătraţi lângă preşedinţie. Pe acest lot, cu bani din fondul de rezervă a Guvernului, va fi ridicată o toaletă rusească. Adică tapetată cu ziare. Această depeşă este secretă.

Doamna Zinaida. Propun să adoptaţi o decizie prin care să plătiţi 4 abonamente la ziarul Comunistul. Instituţia pe care o conduc, preşedinţia, are nevoie stringentă de aceste ziare - toaleta nu a fost tapetată încă. Decizia este secretă şi TREBUIE  adoptată urgent.

Doamnă premier. Aş dori ca la următoare şedinţă a Guvernului să adoptaţi o decizie prin care să alocaţi fonduri pentru procurarea de hârtie igienică. Hârtia nu va fi folosită la toaleta de lângă preşedinţie, acolo avem ziarul Comunistul. Hârtia va fi utilizată pentru ştergerea popoului meu. În ultimul timp am angajat prea mulţi scărpinători, care nu-şi fac bine meseria: în loc să mă scarpine, mă pupă. Aşa că m-am trezit cu prea multe secreţii în zona inferioară. Decizia rămâne ca de obicei secretă.

Cheochea Zina. Urgenţă de gradul zero. Prin acest sms pe care ţi-l trimit, îţi ordon să aduni toate depeşele urgente şi secrete pe care ţi le-am trimis până acum. Mergeţi împreună cu toţi scărpinătorii la toaleta de lângă preşedinţie. Făceţi-vă treburile şi ştergeţi-vă popourile. De ce? Gheorghe Papuc organizează mâine o revoluţie twitter. M-am consultat cu prezicătoarea oficială: o să pierdem puterea.

PS: Cine este Zina şi cine expeditorul? Hm, secret.

Na, c-am făcut-o şi pe asta. Am aflat ce a fost mai întâi, oul sau găina? Se pare că… găina. S-o luăm logic. Cică, găinile din fermele avicole, care stau în cuşti de 8 metri pătraţi, în număr de 36 într-o cuşcă, sunt foarte stresate. Cum de ce? Voi cum v-aţi simţi dacă aţi trăi toată viaţa într-o cuşcă mică şi a-ţi fi obligaţi să vă ouaţi zilnic câte un ou? Stresat, nu? Iată, şi găinele sunt stresate. Iar dacă pasările au o viaţă stresată - ouăle sunt la fel de stresate. Potrivit oamenilor de ştiinţă conţin un hormon al stresului. Numai că, vedeţi voi, dacă oul se stresează, găina nu are nici dracu. Este demonstrat ştiinţific (Sic!). Concluzia, găina condiţionează starea şi existenţa oului, nu invers. De aici rezultă că aceasta a fost mai întâi, nu oul. Iată, aşa.

De altfel, am făcut şi un reportaj despre stresul găinilor din cuşti. De dragul găinilor m-am costumat - sa am acces în “casa” lor. Mă vedeţi la 00.46 în imaginile de mai jos. Acum, serios. În România a început o dezbatere adevărată: cât de stresate sunt găinile? Cât de rău ne afectează hormonul stresului. Habar nu am. Poate le trimitem la psiholog, să se ouă mai lejer. Nu ştiu.

Eu, de pildă, sunt un consumator activ de ouă crude. Şi le beau cel puţin unul pe zi. Că au “E”, că au hormonii stresului - nu-mi calc pe inimă, le consum în continuare. Nu mi-e frică. Am o teorie a mea: teoria oamenilor ciudaţi rău. Contemporanii noştri consideră că produsele alimentare din zilele noastre sunt otrăvite cu “E”-uri, consideră că strămoşii o duceau mai bine, mâncau numai hrană naturală. Paradoxal, dar strămoşii noştri abia atingeau 60 de ani. Pe când noi o huzurim până pe la 90. Acum, reportajul.