COJOCARI Vitalie

Şoricelul nostru Fofârlică,

Prinde la curaj din zi, în zi,

Motănelul Vasilică

În zadar încearcă a-l struni.

Se împacă după ce se ceartă,

Ştiu micuţii telespectatori,

Şi-s prieteni buni ca niciodată,

Veseli, şi zglobii, şi scamatori.

Tra-la-la.

Cine nu recunoaşte versurile, să nu citească mai departe. Nu mă vor înţelege. Versurile aproximative - mi s-au cam şters din memorie, sunt dintr-un cântecel al unei emisiuni, care mi-a marcat copilăria.

Anul 1995. Republica Moldova se despărţise de 6 ani de celelalte 12 republici surori. Uniunea Sovietică se destrămase. Oamenii aşteptau un viitor luminos, în schimb primiseră o sărăcie lucie. Războiul de pe Nistru încă mai dădea frisoane. Ţara trăia din împrumuturi externe. Electricitatea se dădea numai 4-5 ore pe zi. Pensiile, salariile se plăteau în încălţăminte, îmbrăcăminte, produse alimentare. Moldovenii începeau să plece cu miile la muncă în Spania, Portugalia, Italia, Rusia… Noi, micuţii, eram doar nişte copii foarte amărâţi. Problemele ne loviseră mult prea repede. Trebuia să muncim cot la cot cu părinţii la praşă, în soarele arzător şi periculos. Pământul se împărţise la ţărani, numai că nimeni nu cumpăra producţia. Aşa că, aproape toţi erau la limita sărăciei lucie. De mâncat, mâncam numai ceea ce produceam pe lângă case. Pentru altceva nu mai aveam bani. O sută de lei reprezenta o sumă astronomică. Nu erau bani apoape deloc. La ce ne-ar fi folosit? Rafturile din magazine erau oricum pustii. Copilăria noastră plină de lipsuri, plină de muncă era aproape compromisă. Nu aveam nimic. Nu vedeam nimic în faţă. Nici tunelul, nici luminiţa din capăt. Visam să trăim ca în Occident. Visam la hainele lor multicolore, la jucăriile lor, la posibilităţile lor. Visam să trăim, nu doar să ne muncim. Pentru mulţi, singura distracţie era cutia cu ecran: televizorul. Nimeni nu-şi permitea altceva. Ţin minte că recepţionam trei posturi: ORT - canalul de stat rusesc, TVR - canalul de stat românesc, TVM - canalul moldovenesc de stat.

Exista un cuvânt magic în timpul copilăriei mele: VIDEO! Prin sat erau unul sau două playere video. Le împrumutam pentru o zi, adunam toate casetele VHS, pe care le puteam lua de pe la vecini şi ne uitam la filme. O zi întreagă. Aşa se face că, prin intermediului unui video casetofon “descopeream America”. Pentru noi, desenele animate, filmele de acţiune sau comediile produse în Occident, Hollywood aveau un nume generic: VIDEO! Nu ne complicam. Un film cu Van Damme? Spuneam că ne-am uitat la un video cu Van Damme. Tom şi Jerry? Ne-am uitat la video cu Tom şi Jerry. Aşa se explică de ce noua emisiune pentru copii, care apare la un moment dat la TVM, se numeşte Mini Video Salon. Protagonişti, doi actori: Victor Ştefaniuc, alias şoricelul Fofârlică şi Patru Hadârcă, alias motănelul Vasilică. Emisiunea de aproape jumătate de oră face ravagii de audienţă. Bine, glumesc. Pe atunci nu exista noţiunea de audienţă. Vroiam să zic că toţi, aproape toţi micuţii erau ahtiaţi după giumbuşlucurile celor două personaje, după desenele animate difuzate în timpul emisiunii. Pot spune că mi-au luminat copilăria. Când mi s-a stricat televizorul mergeam la rude, dar nu ratam nicio emisiune. După zece ani, show-ul a fost scos din grilă. Cică din cauza lipsei de finanţare. Finanţare a ce? Emisiunea nu se mai filma în studio, totul era afară. Problema este că Vasilică şi Fofârlică deveniseră prea populari. TVM este o cloacă de invidioşi, de rude! O emisiune ca asta nu putea trăi mult.

Recent, şoricelul Fofârlică a murit. Actorul Ştefaniuc nu mai este printre noi… Şi l-am uitat atât de repede… Nici nu au reuşit să se usuce florile de pe mormânt. Mai mult, ştirile care au apărut la televizor, în ziare, pe site-uri au tratat superficial moartea acestui actor. Am neglijat ce a făcut pentru copilăria noastră, pentru acele vremuri cenuşii şi triste! Omul acesta merită mult mai mult!

Acum mă adresez noii conduceri ai TVM. Parcă vă pasă de dorinţele şi opţiunile publicului. Ce ar fi să redifuzaţi o parte din emisiunile Mini Video Salon?! Ce ar fi să-i aduceţi un omagiu acestui actor, care ne-a adus zâmbetul în copilăria noastră?! Şi încă ceva. Ar fi cazul ca teatrul pe care l-a fondat să se numească în cinstea sa! Chiar nimeni nu s-a gândit la asta?

Adio Fofârlică! Prin emisiunile tale, prin caracterul tău plin de energie ai dat altă dimensiune şi culoare primilor ani din viaţa mea. Sute de mii de moldoveni ce au crescut cu aventurile tale îţi sunt recunoscători.

PS: Poate ar fi cazul ca Făisbuchiştii să lanseze o campanie pentru susţinerea memoriei lui Fofârlică. Două puncte: redifuzarea emisiunilor şi ca teatrul Guguţă să-i poarte numele. Sunt şi eu făisbuchist. Poate încerc să o lansez eu. Susţineţi-mă!