Chiar dacă îi mai perii uneori, chiar dacă mă scot din sărite, nu vă ascund: mă bucur un pic faptul că au venit la putere. Vorbesc de politicienii din Alianţa asta democrată ce conduce Moldova. Parcă republica a luat-o pe calea cea dreaptă a evoluţiei. Numai că Voroneaşa tot ameninţă să revină. Iar riscul nu este de neglijat. Priviţi spre Ucraina şi o să vă convingeţi că am dreptate.

Dacă este să facem o comparaţie, să începem cu începutul. În Ucraina şi Moldova ultimele regimuri pro Rusia, puţin dictatoriale, s-au schimbat prin mişcări de stradă. În Ucraina şi Moldova, regimurile au căzut imediat după alegeri. În Ucraina şi Moldova puterea ce a schimbat regimul puţin dictatorial a fost una de alianţă. În Ucraina şi Moldova alianţele au scârţâit imediat după accederea la funcţii. În Ucraina şi Moldova situaţia economică, imediat după “revoluţie” nu s-a îmbunătăţit, dimpotrivă, s-a stricat. În Ucraina şi Moldova oamenii sunt nostalgici şi se satură repede de Occident, UE. În Ucraina membrii alianţei s-au certat urât. În Moldova, încă nu. În Ucraina, membrii alianţei au pierdut puterea, în Moldova înca nu.

Unde se opresc politicienii moldoveni pentru a nu păşi fidel pe urmele Ucrainei? Poate este cazul ca politicienii moldoveni să înveţe ceva din experienţa vecinilor. Poate nu ştiu ucraineana. Ar trebui s-o înveţe atunci.

Ham, ham. Nu ştiu cine este Brijid Bardo, dar promit că dacă o văd prin Chişinău, n-o muşc. Bodaproste femeie hăi, vrei să ne salvezi de la moarte. Ai pus vorbă bună pe lângă primarul tânar, care vrea să ne omoare pe toţi. Îmi spunea zilele trecute o căţea cu care m-am împrietenit, cică fumeia asta e de prin Francia. Nu ştiu nimic despre ţara asta, nici de Brijid nu am auzit. Căţelele sunt mai deştepte decât noi, căţeii, ele ştiu multe. Aşa că mă voi baza pe informaţia ei. Suflet bun trebuie să aibă respectiva doamnă. Cine ştie ce probleme o dor, o fi având copii, familie. Chiar şi aşa, se îngrijeşte şi de noi, nişte sărmane de animale. Să ştiţi că suntem sărmane. Suferim de frig, foame. Oamenii ne bat, copii ne alungă, maşinile ne calcă. Cum să nu-ţi ieşi din minţi pe stradă? Cum să nu ţi se tulbure privirea?

Aşa că, atunci când vezi un picioruş de copil, un pardesiu mirosind a parfum fin, parcă ţi se întunecă mintea, ţi se ascut colţii, un mârâit fioros îţi iese din gâtlej. Nu mai ştii de tine. Parcă vrei să te răzbuni pe toată suferinţa adunată în viaţa hăituită. Carnea de om în care îţi înfigi dinţii te va răzbuna, îţi spui. Din păcate, noi nu prea avem minte, iar atunci când mârâim, rămânem cu şi mai puţină. Aşa am fost creaţi de mama natura. Deci, să ne iertaţi că vă muşcăm copii, nevestele şi pe voi, bravii bărbaţi ai neamului. Am încercat să vă explic cu mintea mea câinească de ce muşcăm. Probabil, mai multă iubire ne-ar îmbuna, mai multă atenţie ne-ar face fericiţi. Dar, nu-i bine să ne omorâţi. Avem suflete, aveţi şi voi, deci, cumva trebuie să trăim împreună. Numai că totul trebuie să vină de la voi, animalele deştepte, nu de la noi, nişte fiinţe iraţionale. Apropo, mi se pare tare ciudat un lucru: oameni buni, moldoveni, de ce voi nu vă ocupaţi de rezolvarea problemei noastre comune. De ce trebuie să vină o madam, aşa o numea căţeaua care mi-a spus vestea cea mare, şi să ne arate ce să facem? Încă o dată: vă rog, nu ne omorâţi!

Oa, aaai. Mi-e frică. M-am trezit din somn şi am ţipat tare. Am trezit-o şi pe mama. Nu pot să mă liniştesc, doar zilele trecute mi s-a întâmplat ceva rău. Am fost muşcat. Eu m-am dus la câine doar să ma joc. Îmi amintesc şi acum. Era negru. Ochii îi sticleau. I-am văzut şi colţii. Erau albi, plin de spume. La început mi s-a părut un animal frumos şi cuminte. Dar ce vreţi de la un copil de 6 ani? Încă nu mă pricep la animale. Să revin. Eram în curte. Mama era pe scaun, nu departe de mine. M-am îndreptat spre căţel. Am făcut doar un pas. În momentul acela s-a aruncat spre mine. Sincer, nu i-am făcut nimic. Ştiu că oamenii mari bat animalele. Şi copiii chinuie animalele, dar eu vroiam doar să ma joc. M-am speriat îngrozitor când i-am auzit mârâitul. Am reuşit să mă întorc şi am căzut. Atunci, câinele şi-a înfipt colţii în piciorul meu. Noroc că aveam pantalonaşii groşi. Dinţii animalului, deşi au ajuns la piele, nu m-au zgârâiat. Imediat s-a stârnit o larmă mare în jurul meu. Un bărbat înalt şi gras i-a dat un picior căţelului. Altul a luat o piatră de pe jos. L-a lovit. Câinele a scos un schelălăit puternic. S-a răsturnat peste spate şi s-a zvârcolit în zăpadă. Şi-a revenit repede. A fugit. De data asta în trei picioare. Am fost dus la doctor. După cum v-am mai zis nu am nimic. Nimic pe corp. Pentru că de fapt, mi-e tare frică. Aseară am făcut pipi în pat. Mama nu s-a supărat. Ştie că mă tem. De două nopţi mă trezesc în mijlocul nopţii ţipând. Mama şi-a mutat patul în camera mea.

Nesimţiţi şi nu le-aş mai zice dulăi, ci direct, adevăraţi coioţi. Hiene chiar. Desigur, vorbesc despre presă, jurnaliştii, care nu-şi ştiu locul. Cine le-a dat puterea? Unde scrie că ei sunt a patra putere? Sunt nişte amărâţi care ne strică nouă socotelele. Dacă ar fi s-o luăm pe cea dreaptă, nici nu avem nevoie de presă. Pe timpul sovietic era bine, scriau doar ceea ce dorea partidul. Un cuvânt aruncat aiurea şi jurnalistul era considerat trădător. 

Ce câştigă Moldova de pe urma presei? Nimic. Şi aşa e greu de trăit, sărăcie, de ce să-mi spună jurnaliştii cât de rău este? De parcă eu nu văd ce se întâmplă în jur. Jurnaliştii trebuie să existe numai pentru a publica informaţiile apărute pe canale oficiale, în rest puţin mă interesează. Să luăm, de pildă, sistemul judecătoresc. Nu este adevărat că luăm mită. Nu este adevărat! Dar ei scriu despre asta şi ne fac o imagine atât de proastă. Aveţi cunoştinţă de vreun judecător, care să fi fost condamnat pentru luare de mită? Nu. Deci, atunci când o să existe unul, scrieţi, dar nu aşa, alandala.

În plus, jurnaliştii nu sunt patrioţi, din cauza lor pierdem procese la CEDO. Scriu părtinitor şi ne învinuiesc de toate relele, iar cei de la CEDO îi cred şi, iată, avem încă un caz pierdut. Patriot, înseamnă să nu scoţi gunoiul din casă. Dacă e ceva de rău, sunt primii la scris, de bine - niciodată. Poftim, scrieţi despre salariile noastre mici, despre faptul că judecătorii nu au case, au multe dosare de rezolvat. Voi îi daţi înainte cu mită, influenţă politică. Pe dracu, influenţă politică.

Dacă a mers un sărman de judecător să-i judece în comisariate pe huliganii care au distrus Parlamentul, păi, o fi existând un articol care permite acest lucru. Dar, de fapt, de ce încerc să vă conving? Ştiţi cât de greu este să fii judecător în Moldova? Nimeni nu te apără. Ai familie, carieră şi… sună telefonul. Este extrem de greu să faci faţă presiunilor, mai ales ale politicienilor. Ei sunt la putere, imediat te mătrăşesc. Va sări presa să ne apere? Da?!

Aşadar, rămâne cum am anunţat anterior. Presa nu este un dulău, este un câine turbat! Sau nu, staţi un pic. Cred că mă înţelegeţi greşit. Îmi interpretaţi greşti cuvintele, mi le scoateţi din context. Acum vreau să vă spun de fapt următoarele: “Într-adevăr, presa a fost şi rămâne instituţia fundamentală a unei societăţi democratice, garanţia respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Recunosc că abordarea unor aspecte ale activităţii presei a fost prea dură, însă a avut la bază unele articole în care jurnaliştii, în detrimentul eticii profesionale, şi-au exprimat opinia faţă de activitatea întregului corp de judecători, fără a se documenta în prealabil, permiţându-şi catalogări denigratoare, lipsite de oricare temei, admiţând ingerinţe chiar şi în viaţa personală a magistraţilor.“

ps: Acest post este un pamflet. Cam aşa cred ca vede unde este locul presei un judecător din Moldova, cuvintele italice sunt citate chiar din ceea ce spune. Dar nu este un simplu judecător, ci unul care deţine funcţia de preşedinte a Curţii Supreme de Justiţie şi care a declarat recent că jurnaliştii sunt nişte câini turbaţi. A crezut cumva că o să fie aplaudat pentru această afirmaţie? Sincer, nu sunt de acord cu domnul judecător. Mai curând, jurnaliştii din Moldova sunt nişte căţeluşi care latră din când în când, nicidecum să muşte.

Ancorat încă în perioada sovietică, cu profunde sechele dictatoriale, domnul judecător trebuia să zboare în secunda doi din funcţie. Vi-l închipuiţi pe vreun magistrat din SUA declarând una ca asta? Probabil era “linşat” mediatic a doua zi. Pur şi simplu, Ion Muruianu nu înţelege semnificaţia cuvântului “opinie”. Orice student la drept ştie că un jurnalist nu poate fi judecat pentru o opinie, adică o judecată de valoare. Stă la baza democraţiei acest lucru. Dacă spui “unii judecători din Moldova sunt corupţi” este o judecată de valoare, iar jurnalistul nu trebuie să probeze în instanţă că are dovezi. NU TREBUIE, este părerea lui. Dacă, însă, afirmă “toţi judecătorii sunt corupţi”, a cam încurcat-o. Trebuie să răspundă.  Problema este că, domnul Muruianu operează la rândul lui cu judecăţi de valoare, deşi nu este jurnalist. Adică vine cu declaraţii generale. De ce nu aduce şi argumente, de ce nu ne vorbeşte despre articolele înfierate de el în discurs? Cică, unii jurnalişti, care jurnalişti? În plus, viaţa magistraţilor nu mai este chiar atât de personală pe cât crede. “Din păcate” pentru ei, un jurnalist se poate şi trebuie să se intereseze cum şi-a luat BMW-ul un judecător? Nu cumva din salariul mic? Uită distinsul preşedinte al CSJ că interesul public primează, iar dacă magistraţii vor viaţă personală, trebuie să-şi dea demisia, aşa nu vor mai fi funcţionari plătiţi din banul public. Morala: Domnule Muruianu, dacă tăceai filozof rămâneai.

După ce l-a lăsat din braţe pe Pavel Turcu, Viorel Mardare, alias www.posmotrel.eu, a pus-o de un proiect nou. De data aceasta, parcă, cu mai mult succes şi avânt. Vedeţi mai jos, dar repede, cât mai stă clipul pe youtube. Este prima ediţie a… tam-taram-tam… “ChişTV”, un fel de emisiune de ştiri altfel.

Să nu creadă cumva, cineva, că am ceva cu Posmotrel. Nu. De pildă, proiectul Pavel Turcu, chiar dacă mi-a părut forţat şi tras de păr, l-am apreciat. A prins bine la public, televiziunile l-au înghiţit pe nerăsuflate. A fost bine, dar pentru cine? Pentru distrarea unora. Pentru că oripilarea mea faţă de “Eurooo-viziooon” nu are nimic de a face cu succesul fenomenului. Deci, bravo Viorel.

Acum, despre “ChişTV”. Din ce îmi dau seama nu este doar proiectul lui Mardare, este implicată si femeia cu multă imaginaţie şi forţă creatoare, Nata Albot. Cum să iasă ceva rău din asta? Şi n-a ieşit. Am văzut prima ediţie ieri, acasă, împreună cu toţi moldovenii mei, în total 4 suflete - am râs. A fost haios. Mişto, chiar de la primul episod. Desigur, cârcotaşul din mine nu are cum să nu vină cu nişte observaţii, dar o fac, nu din ranchiună, ci pentru că vreau ca acest proiect să ajungă pe sticlă. Doar asta îşi propun realizatorii lui.

Mi-a plăcut cum a fost filmat. Mi-au plăcut actorii aleşi. Este suficient să te uiţi la ei şi te prăpădeşti de râs. Feţele lor tâmpite, sorry dacă este cu supărare, sunt pline de haz. Nu mi-a plăcut subiectul ales. Sau nu. Subiectul a fost bun, dar prea s-a lungit. Atâtea discuţii, atâtea vorbe. Of. Primarul Chişinăului a fost haios, poate un pic şi arheologul ce caută mamuţi, dar doctorii Academiei de Ştiinţe, hm, viaţa lor este definită de plictiseală. Nu ai ce să le faci. Or, din ce am înţeles, producţia se vrea haioasă. Aşadar, sfatul meu, scurtaţi-o, băieţi! Mai tăiaţi din discuţiile care nu merită.

Şi, ar mai fi ceva de comentat despre acest proiect. Cum nimic nu e nou sub soare, nici “ChişTV” nu este. Abordează stilul “Borat”, are influenţe “Grăieşte Moldoveneşte” şi oleacă de “Nasha Russia”. Cu ce vine nou? Păi, asta ar trebui să ne spună realizatorii. Va dura un pic până ca emisiunea să-şi găsească propriul “eu”. De altfel, am observat un fenomen curios pentru Moldova. Proiectele made in Moldova, adică exclusiv maldav’neşti, au succes fulminant. O scurta listă: “Grăieşte Moldoveneşte”, Pavel Stratan, Pavel Turcu, Radio Noroc. Moldovenii sunt flămânzi de ei. Probabil s-au săturat de toate anglicanizmele, rusismele, “românizmele”.

Să zicem că am un blog. Poate fi şi site. Iar această pagină de pe net face mişto de toată lumea. De la Papă, la politicianul, care a fost prins în pat cu amanta. La un moment dat, decid să inventez o ştire. Mai curând să inventez o altă ştire, pentru că tot ce scriu este NEADEVĂRAT. Aşadar scriu, de pildă, că Armata Română a făcut-o lată şi în loc să trimită ajutor umanitar, constând în 20.000 de kg de mâncare şi un batalion de soldaţi, în Haiti, ţara devastată de cutremur, l-a trimis în Tahiti. Dar Haiti se află în oceanul Atlantic, iar insula Tahiti, fostă colonie franceză, este fix în partea opusă a Pământului, în oceanul Pacific.

O ştire mai mult decât interesantă. O ştirea haioasă, care permite audienţei să se hăhăiască de incompetenţa Armatei Române. Spunem din nou că, noi, românii suntem de rahat, că iarăşi ne-am făcut de râs în faţa lumii… Bla-bla-blaul care se comentează cu această ocazie de obicei. Culmea, deşi ştirea este trucată şi incredibilă, există proşti ca noaptea fără lună ce o cred adevărată. Printre aceşti nătângi şi o groază de jurnalişti troglotiţi. Fără să stea pe gânduri şi fără să mai sune la Armata Română, căci de ce să consume minutele pe ceva inutil, aşa-zişii ziarişti preiau informaţia, o trântesc într-un articol şi o publică. Aceşti pseudojurnalişti, angajaţi ai diferitor agenţii, televiziuni străine, de prin Columbia, Rusia perpetuează falsul. În mai puţin de două zile, ştirea se întoarce în România. De, trăim într-un sat global în care nimic nu mai este un secret.

Numai că, odată ajunsă în România, ştirea vine din partea unor agenţii mari, de încredere. Astea nu pot să greşească, îşi spune vreun redactor printr-un ziar avid de ceva bun de pus în primă pagină. Aşa încep să zbârnâie telefoanele Armatei Române. De voie, de nevoie, bravii noştri soldaţi trebuie să-şi apere onoarea. Aşa că publică un comunicat oficial prin care dezmint că ar fi încurcat vreodată Tahiti cu Haiti. Încurcate sunt căile unui zvon, unei bârfe, unei ştiri false. Credeţi cumva că lucrul povestit de mine mai sus este imposibil? Greşiţi. S-a întâmplat recent în România.

De altfel, la urechile mele de jurnalist, “ştirea” a ajuns în repetate rânduri. Mai întâi de la cineva, care a auzit de la altcineva, care a vizitat recent Ucraina. Acolo toţi râdeau de Armata Româna, care a încurcat borcanele. Apoi, am aflat de la altă persoană ce mi-a spus că are un link, trimis de cineva din Chişinău, cu o poveste incredibilă despre Armata Română. Dar, când am auzit că ruşii citează site-ul românesc de ştiri inventate www.times.ro m-am prins de farsă şi am râs pe săturate.

Acum, concluziile. În primul rând, nu tot ce scrie pe internet este adevărat. În al doilea rând, când auziţi de ceva incredibil, nu credeţi. Incredibil înseamnă de necrezut. Ştiu că mass-media a acreditat formula “incredibil, dar adevărat”, alterând semnificaţia cuvântului. Totuşi, aveţi un cap pe umeri, folosiţi-l. În al treilea rând, este de neânchipuit că după toată această poveste, Armata Româna “a pornit războiul” cu site-ul ce a dat, a inventat ştirea. Cel puţin, în comunicat se vorbeşte despre nerespectarea de către acest site a codului deontologic. Cum rămâne însă cu pseudojurnaliştii din afară? Cei care au preluat ştirea? Agenţiile de presă, televiziunile străine, nu vor primi o depeşă prin care li se vor cere să dezmintă informaţia? Adevărul este că, Armata Română a cam pierdut războiul informaţional, iar în joc le este propria imagine.

Cu riscul de a-mi pune în cap toate doamnele şi domnişoarele, care citesc acest blog. Cu riscul de a nu avea mâncare caldă până în aprilie. Adică, cu riscul de a o supăra pe iubita mea, voi spune sus şi tare: SUNT ADVERSARUL CRUNT AL “VALENTINE’S DAY”. Nu-mi place să mă înregimentez în mulţimea de puberi cu coşuri, ce visează să sărute cu foc vreo gagicuţă, aflată în călduri şi ea, ca a doua zi să se laude de fapt cu… sexul sălbatic până dimineaţă.

Nu am nimic cu sărutatul şi nici cu aberatul după un pupat furat în pripă. Este o vârstă prin care am trecut toţi. Nu mă deranjează nici faptul că sărbătoarea este venită de la “americoşi”. Doar au mai apărut unii ţipând isterizaţi că ne uităm tradiţiile şi nu sărbătorim Valentains dăiul nostru, românesc ce poartă un nume neaoş geto-dac “Dragobetele”. Proşti. Aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie. Că-i ziceţi voi Valentains dăi, că Dragobete, nu contează. Problema este alta. Faptul că jucăm sub flautul fermecat al epocii consumatoriste. Aceasta ne-a băgat în cap să sărbătorim, să ne pupăm iubitele sau iubiţii şi să le facem declaraţii de dragoste.

Eu îi spun prietenei mele că o iubesc foarte des. Dacă nu zilnic, odată la două zile - sigur. Şi nu o fac pentru că mi-am stabilit o normă, nu. Atunci de ce să-mi stabilesc altă normă, cum că pe 14 februarie să fiu altfel decât într-o zi obişnuită? Asta ar însemna ca restul anului să nu-i zic nimic, iar la mijlocul lui Februarie să topesc gheaţa din frigider cu declaraţiile mele fierbinţi. Prostii. Societatea în care trăim ne impune nişte reguli, iar noi le acceptăm fără să crâcnim. Suntem nişte iepuraşi, pe care se fac experimente sociologice. Magazinele de cosmetice, de bijuterii vând de duduie în această zi. Cinematografele sunt arhipline de cupluri siropoase, care vor să vadă filme lacrimogene de calitate parşivă. Aici este îngropat secretul, în câştigul de pe urma fraierilor îndrăgostiţi sau… NU.

Culmea, în acest caz  intervine ceva extrem de interesant: cei care nu au iubiţi/iubite încearcă să-şi facă unul/una doar pentru aceasta zi. Cum, să fiu eu singur/singură de 14 februarie? Nuuuu. Gata, îl/o găsesc rapid, mă cuplez şi e super-puper. Vă închipuiţi ce aberaţie? Să ne programăm dragostea! Pe bune, zici că suntem nişte roboţei cu cheiţe pe spate. Un nene învârte cheia, iar noi ne învârtim ca titirezul să ne îndrăgostim - că se poartă în această zi. Nu-i aşa că pare o prostie?

Dar să revenim la cei care sunt cuplaţi deja. Vreau să le întreb pe doamne şi domnişoare ceva. Frumoasele noastre, nu-i aşa că aţi prefera să fiţi purtate pe palme tot anul, iar într-o zi pe an să nu fie ceva extraordinar, aşa 24 de ore obişnuite? Vă întreb asta pentru că 14 februarie este o zi nefastă pentru multe femei: îşi dau seama că, de fapt, nu sunt iubite cum ar trebui, iar anormalitatea asta caldă şi plăcută ţine o zi. Mâine vor reveni la “fă, proasto, fereşte-te, că nu văd meciu’ şi mai aruncă-mi o doză de bere din frigider”. Mor când văd atâta ipocrizie.

ps: Vreau să staţi liniştiţi. Nu o să mor de foame şi o să am parte de mâncare caldă. Până la urmă spiritul războinic din mine se va domoli, va trece peste demnitatea de a mă simţi prostit de societatea consumatoristă şi va deveni doar sentimental şi romantic. Ce voi face? Secret.

Unde dai şi unde crapă. După ce am scris un post despre concursurile de frumuseţe şi golirea de sens a cuvintelor, lumea a înţeles că nu e bine să faci sex. Hete, na. Mintea unora merge ca un ceas electronic chinezesc: când rămâne în urmă, când se grăbeşte. Era vorba despre sexy, cuvântul acela pe care îl folosiţi “şi pe unt şi pe brânză”. Adică şi în loc de frumos, drăgălaş, chipeş, arătos. Vom ajunge să spunem chiar şi atunci când ne jucăm cu un căţeluş: “Vai, cât de sexy este”.

De altfel, şi editorialistul de la Timpul, Constantin Tănase, a scris un articol despre cuvântul sexy, despre utilizarea acestuia, despre cât de mult se stâlceşte limba noastră cea română cu cuvinte de împrumut. Pe lângă cuvântul “sexi”, scris de el cu i nu cu y, a abordat şi cuvântul “blog”, susţinând că pentru unii moldoveni, cu care a vorbit dânsul, “blog” vine de la Pârlog, un fost ministru comunist, iar sexy ori “sexi”, după cum preferă Constantin Tănase, vine de la curva văzută la televizor. Bine, că urmează şi o concluzie, “Româna, ospitalieră ca şi poporul care a creat-o, nu-şi face probleme pe această temă, a deschis larg porţile şi anglo-saxonismele se comportă în limba română mai ceva ca la ele acasă - ca minorităţile naţionale în R. Moldova.” Acum stau şi mă întreb, Constantin Tănase se inspiră din bloguri? Constantin Tănase face mişto de bloguri? Constantin Tănase îmi citeşte blogul? Dar Constantin Tănase ce are cu cuvântul sexy?

Eu am ce am cu acest cuvânt. A înlocuit atâtea expresii frumoase şi pline de sens. În plus, concursul la care făceam referire în articolul de mai jos: cele mai sexy 50 de femei, nu prea are legătură cu erotismul şi implicit sexul. Este un banal concurs de popularitate feminină. Câştigă nu cea mai “sexy”, ci cea mai cunoscută femeie.

Da, vă vorbeam că nu am nimic împotriva sexului, practicaţi-l cu încredere şi aveţi grijă de voi. Medicii spun ca are proprietăţi curative. Dacă tot vorbesc de încurcături, trebuie să mai precizez o chestie. Mai ţineţi minte, am scris un articol despre cum aş fi fost sunat de preşedintele interimar Ghimpu? Precizez a suta dată: a fost un pamflet la adresa numirii în funcţie a Guvernatorului Băncii Moldoveneşti. NU AM FOST SUNAT DE GHIMPU. Era un pamflet! Ce dracu, nu mai avem răbdare să pătrundem în sensul propoziţiilor, nu citim printre rânduri şi cel mai important - până la finalul textului!

Viaţa ta are rost. Viaţa ta este plină de evenimente importante. Viaţa ta este cum ţi-ai dorit-o dintotdeauna. Ţi-o spui în fiecare zi? Poate. O autosugestie, care te ajută, care te ţine în priză. Vii seara acasă. Capul ţi se învârte, urechile îţi ţiuie, nervii îţi sunt întinşi la maximum. Te gândeşti - şterg ce a fost astăzi rău şi rămân cu ce este bun pentru cap şi experienţă? Ştergi. Însă razi aproape totul - este complicat să ştergi răul, dar să rămână bunul, chiar imposibil.

O perioadă te simţi bine. Ai şters, adică ai uitat şi reuşeşti să-ţi revii rapid. Îţi revii în jumătate de oră şi parcă eşti ok pentru o seară. Este o modalitate bună să n-o iei razna. Însă, trebuie să mănânci, să ai bani, să supravieţuieşti. Aşa că, a doua zi te avânţi din nou în oraşul mare, deşi, taaaaaaaare ai dori să stai acasă, să-ţi strângi iubita în braţe. Pe dracu şi ea se avântă în marele oraş. Rămâi singur? Nu.

Autosugestia te ţine, este un combustibil ce îţi permite să te pui în mişcare. Din păcate, combustibilul eşti chiar tu. Nu-ţi dai seamă de ce într-o zi rămai fără suflet. Păi, dacă l-ai şters?! Prin urmare trece o zi, două, nouă, o sută optzeci şi nouă, iar tu razi în continuare răul şi binele. Trece timpul şi te prinde cu radiera în mână. Drăcie, trece viaţa pe lângă tine! Te întrebi, atunci, bre, asta era viaţa la care am visat în copchilărie? Nu ştii. Nu ştii pentru că, culmea, răspunsul este “DA”! Da, ai visat să scapi de şcoală, să munceşti în domeniul pentru care te-a pregătit facultatea, să ai o casă… Problema este că ai scăpat de şcoală, dar ai scăpat şi de prieteni, colegi, mult timp liber. Profesia este cea pe care ţi-ai dorit-o, numai că teoria, respectiv visele, au rămas pe băncile facultăţii. Şi, da, ai o casă, dar ai şi rate.

Vă întrebaţi ce-i cu pesimismul meu? Probabil s-a cam lungit iarna, iar primăvara pare că nu mai vine.

Aveam o datorie. Am scris odată un post despre prostănacul României, alias Mircică Geoană, şi vă întrebam, cum credeţi, căruia dintre politicienii de la Chişinău i s-ar potrivi o astfel de poreclă. Propuneri au fost multe. De la Voronin, la Tarlev, chiar şi Braghiş a apărut într-o nominalizare. Ultima mi-a plăcut mult. Totuşi, cred că Braghiş nu este prostănac, Braghiş este prost. Părerea mea, adică o judecată de valoare. Ce om cu facultăţi mintale normale ar propune arendarea unei părţi din ţară, fie această parte şi separatistă?

Bun, să trecem de la proşti la prostănaci. Care este prostănacul politichiei moldoveneşti după umila mea părere? După cum vă daţi seama, am stat, am cugetat mult şi adânc. Parcă mulţi viteji se arată şi se aruncă pentru a purta cu ruşine această titulatură. Totuşi, unul se distanţează în ochii mei. Este Urechean, domnilor şi domnilor. Serafim Urechean - poate fi numit prostănacul politicii moldoveneşti.

Să argumentez. Mare primar, mare. Hăituit de Voronin în timpul ascensiunii dictatoriale, Serafimuşka se transformă într-un posibil succesor al acestuia. Voronin chiar părea că se temea de el. Îi aranja dosare, îi organiza vineri negre. Vă amintiţi de reţinerile spectaculoase, în care acoliţi de-ai domnului Urechean erau săltaţi, duşi la puşcărie, ţinuţi sub învinuiri de tot felul, iar după un an eliberaţi - lipsă de probe. Dur, foarte dur. Probabil lui Urechean îi tremura rău fundul. Probabil aştepta în orice moment un scârţâit brusc de roţi, o armată de mascaţi, care să-i lege mâinile şi să fie dus în vreun beci întunecos. N-a răbdat presiunii. A părăsit fotoliul de primar al Chişinăului pentru imunitatea de parlamentar. A lăsat pradă comuniştilor primăria capitalei, televiziunea Chişinăului, radioul… A încropit un mare bloc de partide. A dus toţi rataţii politicii moldoveneşti în Parlament şi a sfârşit trădat de aceştia. Ce prostănac! Acum are un partid în putrefacţie, o funcţie neonorantă - vicepreşedinte al Parlamentului. Mai mult, sondajele spun că la următoarele alegeri nu prinde Legislativul. Cine ajunge dintr-un “fioros” oponent al dictatorului Voronin, într-un politician de duzină, ce nu are şanse nici măcar să fie votat? Simplu, doar un prostănac.

Cum apreciaţi voi frumuseţea feminină? Craci lungi, ţâţe mari, buze ca la Angelina, ochi albaştri, păr blond… Probabil. Suntem cu toţii nişte copii ai societăţii consumatoriste, ai televizorului, ai internetului, care într-un mod cu totul dictatorial impune opinii, crează tipare, şabloane. Modelele sunt universal acceptate, iar părerea noastră contează cât al unui cimpanzeu de la Zoo. Tocmai din acest motiv nu înţeleg concursurile de miss: Miss Univers, Miss România, Miss Moldova. Poate sunt ciudat, dar nu înţeleg cum poţi să alegi din 50 de fete frumoase, o fată cea mai, cea mai… frumoasă.

Aceste fete sunt aproape identice. Cum dracu să alegi dintre ele pe cea mai frumoasă? Ce criterii aplici? Concursul este atât de subiectiv, încât lasă loc de speculaţii întemeiate. Aţi văzut vreodată cine face parte din juriu? Jurnalişti, cântăreţi, modele şi alţii ai căror păreri sunt sută la sută “imparţiale”. Toate păşesc graţios ca nişte gazele, toate vor să aducă pacea în lume, toate au peste 1,70 m, toate sunt frumoase după calapoadele erei noastre. Atunci cum o desemnezi pe ocupanta locului 1? Mister.

Citesc recent că VIP Magazin, o publicaţie de la Chişinău, a organizat un concurs: voteaz-o pe cea mai sexy moldoveancă. Adică respectivii domni vor să ne prezinte topul celor mai sexy femei din Moldova. Aha, democratic, democratic: nu există un juriu, alege publicul. Şi publicului i se prezintă cele 50 de femei în poze mai mult sau mai puţin provocatoare. Alegeţi oameni buni. Care vi se pare sexy? Numai că oamenii aleg deja după modelul creat în cap: ţâţe mari, craci lungi şi altele. Problema este alta. Aţi observat oare, dar cuvântul frumos este înlocuit tot mai des de sexy? Chiar şi pe copiii de la grădiniţă dacă-i întrebi de ce le place fata cutare, îţi spun sincer: “pentru că e sexy”! Uităm că, etimologic, sexy vine de la sex şi arată mai mult caracterul erotic al gagicei pe care o caracterizezi aşa. Bun. Caracterul erotic înseamnă că ai dori-o pe respectiva. Sau, dacă statutul nu îţi permite: eşti însurat, eşti femeie, atunci crezi că majoritatea bărbaţilor ar vrea-o în pat pe fată. Altfel cum? Altfel cum vă explicaţi cuvântul sexy, etimologic vorbind? Deci, oamenii sunt întrebaţi, bre, pe care le-aţi vrea în pat? Pe care dintre aceste moldovence credeţi că le-ar vrea alţii la pat? Nu sunt pudic. Sunt normal. Totuşi, sunt consternat că trăiesc într-o societatea libidinoasă.

Ciudat. Au cam îndesit-o preşedinţii României la Chişinău. De ce ciudat? Pentru că abia după ce s-a instalat noua putere, autorităţile din Bucureşti şi-au cam regândit discursurile şi vizitele. De altfel, dacă domnul Băsescu a ţinut prima pagină a ziarelor, domnul Constantinescu, căci despre dânsul este vorba când spun “preşedinţi”, n-a însemnat decât un mic articolaş uitat într-un colţ de ziar. E şi normal, domnul Constantinescu n-a fost niciodată interesant publicului, nici barem în timpul mandatului său.

Oricum. Ce mă interesează, dar şi deranjează în acelaşi timp, este că politicienii români au început să bată drumul spre Chişinău doar după ce aici lucrurile s-au liniştit. Este extrem de plăcut să ştii că dragii de moldoveni te vor îmbrăţişa, te vor întâmpina cu pâine şi sare. Pe timpul comuniştilor cum era? Dacă venea un politician român i se monitoriza orice pas. Erau urmăriţi cu mare atenţie şi cei cu care se vedea. De aici şi răceala: oamenii, speriaţi de băieţii cu ochii albaştri, îi ocoleau pe cei de peste Prut la câteva străzi distanţa. Te pui cu nebunul? Nebunul, desigur, era şi este Voronin. Ştiţi, nu prea era cazul unor astfel de îngrijorări. Politicienii români aşa şi nu se sinchiseau să-şi ducă paşii spre tărâmuri basarabene. Acum însă, poftiţi, poftiţi! Îmbrăţişări? Îmbrăţişări. Vin? Cum să nu, veniţi, că vă întâlnim şi cu ţuică, nu doar cu vin.

Dar oare ce credeau că li s-ar fi întâmplat domnilor politicieni de pe malul Dâmboviţei în cazul în care ar fi ajuns la Chişinău? Nu li se întâmpla nici dracu, chiar dacă erau monitorizaţi, chiar dacă zeci de ochi erau aţintiţi asupra acestora. S-a vorbit atâta despre presupusa implicare a României în evenimentele din 7 aprilie. Ha! Eu aş fi fost bucuros să SE FI IMPLICAT. Nu cred, însă barem să fi mişcat vreun deget. Şi din nou, aceeaşi observaţie: noi, moldovenii şi românii suntem geniali şi extrem de pricepuţi la construcţia podurilor… de flori. O nouă floare a fost pusă de domnul Eeeeeeemil Con-stan-tineeeeeeeescuuuu recent. Dar, vorba cântecului parafrazat: “podul de flori s-a stricat/a venit o apă şi l-a luat”!