Se pare că acest an este anul premiilor întâi pentru blogul meu. Astăzi a reuşit să se impună în lupta ce s-a dat în cadrul concursului Webtop. Blogul meu s-a poziţionat pe locul I la categoria site-uri personale/bloguri, asta, după ce cu puţin timp în urmă a reuşit să iasă învingător şi la Blogovăţ - acolo la categoria media. Dacă Blogovăţul s-a axat exclusiv pe bloguri, concursul webtop este unul mai generalist şi ia în vizor toate site-urile din Moldova.

Nu pot să vă spun decât mulţumesc tuturor celor care m-aţi felicitat. Primul a fost Tudor Darie. Acum sunt extrem de obosit, vin după o zi extenuantă, deci, sper că mă voi simţi fericit mai târziu. Deocamdată mă bucur. Mă bucur pentru faptul că nu scriu ca tontul pe blog în deşert. Din urma acestei scriituri, rămâne ceva…

De ceva timp am observat un fenomen ciudat şi extrem de delicat, fenomen pentru care nu-mi găseam cuvintele corecte. De aceea am amânat abordarea subiectului. O să iau acum taurul de coarne. Vă avertizez: nu vreau să generalizez şi nu prea am chef să-mi sară lumea în cap acuzându-mă de publicistică gratuită. Ei bine, nu o mai lungesc şi vă spun că este vorba despre ”relaţiile mixte”: basarabeancă-român; basarabean-româncă.

Nu de alta, dar comunitatea basarabeană din România s-a lăţit mult de tot în ultimul deceniu. Chiar foarte tare. Cum mulţi vin la învăţat, sunt tineri, le zburdă hormonii prin corp, nu şi-au adus cu ei iubitele, iubiţii, abia aici, în România, încep să înfiripe relaţii. Cât despre ciudăţenia despre care vă tot zbârnâi: observ că băieţii moldoveni preferă fetele din Republica Moldova în defavoarea fetelor din România. În schimb fetele sunt mai “descuiate” şi acceptă cu multă uşurinţă o relaţie cu un cetăţean român, respectiv un băiat din România.

Nu ştiu de unde vine chestia asta. Chiar nu ştiu. Sunt sigur însă că prin capetele voastre se nasc deja explicaţii care mai de care: că moldovencele sunt mai frumoase, mai gospodine şi din cauza aceasta băieţii moldoveni le doresc… Poate unii dintre voi vă gândiţi că “ţăranii de moldoveni” nu pot ajunge la standardele “boemilor de bucureşteni” şi, atunci, fetele noastre, scăpate la iarbă mult mai verde, o pasc cu plăcere. Nu ştiu dacă-i aşa. De fapt, nici nu prea cred în teoriile acestea.

Învăţam în liceul “Onisifor Ghibu” din Orhei şi ştiţi ce-i întrebam noi, ăia mai micii, pe cei care învăţau în România când reveneau în Moldova: “Ei, cum sunt pe acolo fetele?” Răspunsul, ţin minte, plăcea la nebunie, mai ales puberilor: “fete frumoase câte vrei, iar multe dintre ele sunt dispuse rapid spre o relaţie pe orizontală”. Bine, nu era o exprimare atât eufemistică, ci una destul de plastică şi plină de cuvinte pornografice, dar nu despre asta este vorba. Discutăm despre mitul pe care băieţii moldoveni şi-l creau despre partea frumoasă a populaţiei României. Când spuneai româncă, spuneai o brunetă cu ţigara între dinţi. Iar, după cum se ştie, “un moldovean care se respectă” nu ar accepta să vadă ruj pe ţigară în casa sa. Aşa că relaţiile de lungă durată pot fi concepute doar cu “o fată serioasă”. Nu? Un stereotip clasic.

Probabil, mulţi moldoveni nu au scăpat de el. Probabil. Pentru că eu cred că există o explicaţie mai plauzibilă - ne lovim de problema neadaptării basarabenilor în România. Basarabenii parcă nu se integrează chiar cu totul. La serviciu, ca la serviciu, aici nu sunt probleme. Însă în timpul liber rămân a fi grupuri închistate, cu valori comune. Bărbaţii sunt foarte comozi: nu prea doresc să spargă graniţele “culturale”, “de civilizaţie” şi să-şi aleagă o fată din afara grupului pe care îl ştie. Femeile sunt însă altfel, mai maleabile. Acceptă destul de uşor o “diferenţă de cultură, de valori”. Cum se zice în popor: “dragoste să fie”. Să vă mai zic că ştiu cazuri în care basarabeni şi-au lăsat iubitele din România, iar acum sunt cu basarabence?

Una peste alta, cunosc mult mai multe cupluri în care ea este basarabeancă, el este român. În schimb, ştiu foarte puţine cazuri: el basarabean, ea româncă.

Au trecut vremurile în care Mihai Ghimpu ne uimea pe toţi cu casele, locuinţele, birourile în care a trăit şi s-a făcut că a muncit Voronin. Astăzi i-ar trebui ceva extraordinar de surprinzător cu care să ne scoată un oftat lung din piept. Şi când credeam că l-a părăsit inspiraţia, i-a venit în cap una ca asta… Doamne, este un geniu al televiziunii! Ce trăsnaie a făcut pentru a atrage atenţia? N-o să ghiciţi niciodată. S-a deghizat în negru şi a prezentat vila de la Condriţa într-o emisiune de la MTV. Probabil că aţi văzut emisiunea la televizor până acum. Se numeşte MTV Cribs, un show în care vedete, oameni cunoscuţi îşi prezintă casele. Vedeţi emisiunea mai jos. Am tradus-o pentru voi. Enjoy!

PS: Mai trebuie să repet că este vorba de un pamflet? Ce-i drept, unul video…

După ce v-am speriat cu amintirile negre din copilărie, am zis că trebuie să vin şi cu partea frumoasă. Despre copilărie, dar mai ales despre jucăriile copilăriei, citiţi mai jos.

Am avut o copilărie interesantă, zic eu, a lea Ion Creangă. Cu furat cireşi, stricatul casei şi alte ‘celea. Numai că nu am avut jucării. Ăsta a fost oful copchilăriei mele. Puteam să alerg şi să mă joc cu ceilalţi tovarăşi cât încăpea, dar… fără jucării adevărate. În loc de pistoale aveam nişte beţe încovoiate cu care ne jucam de-a războiul. Băteam mingea pe maidan, este adevărat, dar ce minge? Într-un rând era de baschet. O ditamai mingioaică pe care dacă o loveai mai puternic îţi dizloca piciorul, dar şi mână din umăr. Sărmanul-sărmănelul care trebuia să stea în poartă, hălea câte o minge peste mâini, burtă, picioare, de plângea o săptămână. Prefera să o lase să intre în poartă decât să-l ia ambulanţa.

Să vă mai zic despre mingi? Aveam mingi de o sută de lei moldoveneşti, pe care le spărgeam de la primul meci. Le lipeam, le băgam una în alta şi… ieşea tot un fel de minge de baschet, dar, cel puţin, aşa ştiam că jucăm două meciuri, nu unul.

Cât de jucării adevărate… Eh, de unde? Am avut ceva chestii prin casă, atât cât au reuşit să ne cumpere părinţii până la destrămarea URSS, căci după aia, ţuţu. Numai de jucării nu le ardea sărmanilor părinţi. Ţin minte că aveam o maimuţică careia puteai să-i bagi şi să-i scoţi degeţelul din gură. Mare amuzament! Totuşi, eram atât de apropiat de acest „animal”că nu mă mai despărţeam de el nici când dormeam. Îl purtam într-o geantă cu tortiţe roşii, cam jegoşică, dar în care îmi ţineam toată averea din acele vremuri: maimuţica cu degetul în gură. Sărmana s-a pierdut în neantul amintirilor apuse, îmi amintesc de ea ca prin vis, ca dintr-o altă viaţă. Probabil, într-o zi am decis că am crescut şi atunci s-a produs ruptura.

Apoi am trecut la jucării amuzante şi deştepte. Cred că s-a întâmplat în ziua în care un coleg de clasă a adus o maşinuţă cu telecomandă la şcoală. Am rămas interzişi, fără cuvinte. Era un salt tehnologic, ca până la Lună. Ţinea o cutie cu butoane în mâini, mai târziu am aflat că aceasta avea şi nume – telecomandă, iar de la ea pleca un fir de vr’un metru spre maşinuţă. Apăsa un buton, maşina dădea înapoi, alt buton, vira spre dreapta, stânga sau înainte. Numai că trebuia să ne ţinem de ea, doar eram legaţi printr-un cordon.

Dar vă amintiţi voi, dragilor, de tetris? Pentru necunoscători, tetrisul, era un aparat electronic, cu ecran - te jucai în mare jocul ala de-ţi vin pătrat, linie, litera L şi tu trebuie să le aranjezi fără să laşi locuri libere. Cum ai mei nu mi l-ar fi cumpărat în veci, spiritul antreprenor - o rămăşiţă genetică pe linie paternă, mi-a şoptit să vând abţibilduri. Pe vremea aia foarte mulţi copii le colecţionau. Adică exista cerere. Vindeam abţibildul cu 10-25 de bani, în funcţie de fraier şi de marfă. A fost un biznis profitabil cu ajutorul căruia într-o jumătate de an am scos… 35 de lei. O sumă uriaaaaşă şi tocmai suficientă pentru a-mi cumpăra multrâvnita jucărie – tetrisul.

Acum poate mi-aş permite jucăriile copilăriei, dar ce aţi crede despre mine dacă aţi afla că mă joc toată ziua cu tetrisul? Oare copiii mei vor aprecia jucăriile cum le-am apreciat eu? Oare copiii noştri vor avea jucării sau doar calculatoare?

Cum se joacă primăria generală din Bucureşti de-a şoarecele şi pisica cu restaurantele din centrul istoric al capitalei? Vedeţi mai jos. M-am jucat şi eu.

Studenţii basarabeni sunt frumoşi (mai ales studentele). Studenţii basarabeni sunt binecrescuţi, adică au bun simţ. Studenţilor basarabeni le place rock-ul, iar rock-ul îi iubeşte la rândul lui. Mai jos, o aventură de-o noapte - bine, doar până s-a schimbat ora - la un concert rock în care m-am simţit din nou tânăr şi ferice. Nu că aş fi bătrân, dar sunt ieşit din vârsta studenţiei fără griji şi a nopţilor pierdute. Aşa că aseară mi-am amintit cum este să nu ai serviciu, bani în buzunare şi totuşi… să te simţi extraordinar.

 A fost 27 martie, ziua unirii Basarabiei cu România. Ei şi, băieţii de la Organizaţia Studenţilor Basarabeni, pe scurt OSB, au pus-o de un super concert cu această ocazie. Chiar din ziua în care pe facebook mi-a venit invitaţia mi-am zis că nu pot să nu mă duc. Chit că eram la muncă, chit că ceasul se dă cu o oră înainte, deci dorm mai puţin… A fost EX-TRA-OR-DI-NAR!!! Dacă pe afişul de mai sus era doar SNAILS tot nu puteam rata evenimentul.

Ajung, îmi salut prietenii. Îmi las geaca şi mă uit în jur. În local aproape numai tineri moldoveni. E şi normal, e concertul lor. Cântă Cătălin Josan. Nu sunt targetul lui, aşa că mă uit în continuare în jur. N-ai cum să nu-ţi dai seama care este moldovean şi care nu. Şi nu vorbesc aici de haine. Astăzi nu sunt critic de “faşionării”. Pur şi simplu, pe studenţii basarabeni îi recunoşti după ochi. Mai calzi, candizi, respectuoşi. Un club plin până la refuz de tineri şi tinere, dar în care toţi se simt în largul lor. Nimeni nu urlă în disperare. Nimeni nu te calcă pe picioare ca să nu-şi ceară imediat scuze. Cel mai important: deşi fetele sunt extrem de sexy şi foarte dezbrăcate pentru o seară de martie, totuşi comentariile pornografice lipsesc cu desăvârşire. Da, aceştia sunt băieţii basarabeni, obişnuiţi cu frumuseţea feminină în cea mai erotică stare. Ideea este că fetele se vor admirate şi sunt, dar până aici.

Cu mâinile în sus, copiii se zbenguie în voie. Am uitat şi de geacă şi de geanta fetei cu care am venit. Sunt aruncate undeva pe un scaun, sub alte geci şi genţi. N-am mai avut timp de garderobă. Totuşi sunt sigur - nu li se poate întâmpla nimic: basarabenii nu fură, în special basarabenii cărora le place rock-ul.

Uite-i mă, şi pe ei, mă. Uite-i frumoşii de ei cum cântă, cum se zbenguie pe scenă… Nu s-au schimbat de pe timpurile când eram student. Melcii sunt aceeaşi; eu… nu. Am mers în faţă, chiar în buza scenei. Să-i văd, să-mi amintesc de mine. Le-am făcut poze. Apoi am mers în spate. Concertul te băga în priză rău de tot.

După Snails a cântat Alternosfera. Ce să zic, bravo şi acestor băieţi. Numai că nu l-am auzit aproape deloc pe Marcel, iar toba, care a duduit mult prea tare, a acoperit şi chitară, şi voce. Am intuit pe ici-colea unde se cânta “Amintirile”, unde “511″. Din păcate, după vreo 5 cântece de-a lor, lumea a început s-o cam îndesească pe afară. Oricum, n-a fost rău.

Acum nu vă ascund, deşi melcii, adică Snails sunt preferaţii mei - îmi place la nebunie să-i ascult pe Beatles-ii moldoveni, totuşi, cea mai grozavă atmosferă au făcut-o băieţii de la Gândul Mâţei. Ca un adevărat rock star, Nicu Ţărnă a ştiut să se joace cu publicul, să comunice atât de bine cu tinerii încât i-a dus la paroxism. Tot atât de adevărat este că au o experienţă, cât nu are Snails şi Alternosfera, iar piesele mâţelor erau cunoscute de public pe dinafară. O mare de mâini s-a ridicat în aer. Tinerii au aclamat fiecare cântec ce a răsunat. E bun Nicu ăsta. De ce nu-l trimite nimeni la Eurovision? Între două piese de rock au mai răsunat şi mesaje proUnire, proRomâneşti. Au răsunat ele şi în timpul pieselor. Nicu: “Şi mă duce câte-un gând/Să trec peste Prut cântând”. În spatele meu, doi tineri, el şi ea, destul de înfierbântaţi strigau “jos comuniştii”, “jos Voronin”! I-am lăsat să se bucure, nu le-am spus că nu prea sunt actuali.

Iar acum, vă ofer cireaşa de pe tort: Snails cântă “Undeva”. Undeva în Bucureşti, undeva departe de Chişinău, mai bine de o sută de tineri cântă şi se distrează pe o muzică bună. Undeva eram şi eu prin club - aşa că am înregistrat momentul cu telefonul mobil. Enjoy!

Am mai scris despre asta, dar nu pot să nu revin la subiect. Asta pentru că am văzut cum se calcă lumea în picioare pentru a obţine nişte acte de la arhivă. Au nevoie de ele pentru a obţine cetăţenia română. Deh, pe oameni îi mână din urmă nu marea dragoste faţă de România Mare, nici dorinţa de a fi în acte români. Este clar, oamenii aceştia aşteaptă cetăţenia română ca pe o mântuire, ca pe o izbăvire de sărăcie, vor să nu li se închidă uşi şi frontiere în nas. Ei vor să plece la muncă în ţările din Uniunea Europeană.

În primul rând, nu-i condamn cum au sărit unii pe forumuri. Uneori dragostea trece şi prin stomac. De fapt, această dragoste este şi foarte bine sudată. Dacă dragostea faţă de muma România trece prin buzunarul şi stomacul moldovenilor, de ce nu? Daţi-le actele, ajutaţii, nu-i ţineţi ca pe nişte vite câte două nopţi nedormite pe la uşi. Chiar aşa bătaie de joc?! Vrem să intrăm în Uniunea Europeană sau în Uniunea Africană?

Spunea o duduie în reportajul de mai jos, cică stăteam şi aşteptam, iar funcţionarele au vorbit timp mult despre manichiură şi alte chestii super importante pentru actele pe care trebuiau sa le elibereze. Of, of. Ţara lui Papură Vodă. Mai vine şi domnul ministru al Justiţiei, domnul Tănase şi declară, vezi, Doamne, că el nu are ce face, nu are cum să angajeze un milion de oameni să dea acte altui milion. Foarte zeflemitor şi neprofesionist, domnule ministru! Aceste comentarii autosuficiente şi pline de sine nu vă fac faţă. Deloc. Oare câte voturi aţi pierdut în acel moment?

Nimeni nu vă cere un milion de oameni. N-aţi auzit ce se întâmplă la ghişee? N-aţi văzut cum se calcă lumea în picioare? Nu vă pasă de cei pe care ambulanţa îi ia zilnic de acolo? Încă o dată, nimeni nu vă cere un milion de angajaţi. Toţi vor un sistem inteligent şi bine pus la punct. Ştiţi ce lipseşte acolo? Lipseşte comunicarea. Oamenii habar nu au de nimic. În primul rând ar trebui să instituiţi o linie telefonică în care să li se explice clar şi inteligent ce au de făcut. Şi, încă ceva, desfiinţaţi listele alea. Creaţi bonuri de intrare pe baza actului de identitate, dar nu pe internet se va bloca în secunda doi, faceţi-l ori prin telefon, ori la un ghişeul special creat. Ca să nu se creeze o mafie a bonurilor, instituiţi o regulă, maxim 5 bonuri pe săptămână pentru o persoană. Ce dracu, e atât de greu? Ştiu, este mai uşor să spui că nu poţi să faci nimic şi să dai vina pe oameni că se calcă în picioare şi ajung la spital. Chiar, domnule ministru, eraţi puţinii dintre miniştri pentru care aveam un respect deosebit. Probabil şi pentru faptul că sunteţi mai aşezat în vorbă, mai calm şi mai cu picioarele pe pământ. Când colo, vreţi să angajaţi un milion de oameni… Ruşinică. Sunteţi un ministru al justiţiei sau al (in)justiţiei, al nedreptăţii?

Guvernul Boc a aprobat un Memorandum prin care acordă fraţilor de peste Prut un ajutor financiar nerambursabil în valoarea de 100 de milioane de euro.

Guvernul moldovean a reuşit să obţină de la donatori externi susţinere financiară de 2,6 miliarde dolari americani (2 miliarde de euro).

FMI ne împrumută cam 574 miloane dolari amercani (430 milioane de euro).

Comisia Europeană oferă în cadrul programului politicii de vecinătate 273 milioane de euro.

SUA, prin programul Provocările Mileniului, ne donează  262 milioane dolari americani (200 milioane de euro).

Tragem linie şi vedem că Moldova “a cerşit” în ultimul timp 3.003.000.000 de euro. Adică, mai bine de 3 miliarde de euro. Sfinte Sisoe, ar exclama cei care traduc filmele în România, dar ar exclama degeaba. Dacă pui cap la cap averea lui Patriciu şi a lui Becali, tot cam atâţia bani obţii. Asta dacă îi convingi cumva pe aceşti bogătani să-ţi dea averea. Cum toţi vorbesc despre bani, despre sumele ce vin ca o avalanşă peste noi, moldovenii, dar nimeni nu zice nici “pâs” despre cum ar putea să fie cheltuiţi aceşti bani, m-am gândit să fac eu un price list. Deci, domnilor din Guvern, dacă vă distrugeţi creierii şi nu ştiţi pe ce să cheltuiţi banii, faceţi un copy paste de pe blogul meu. Oricum, nu aţi fi primii şi nici ultimii.

Banii v-ar ajunge să cumpăraţi cea mai scumpă bijuterii din lume: un diamant albastru - una dintre cele mai rare pietre preţioase, preţul căreia este, hm, modest - 6.89 milioane de euro. Cu un astfel de diamant nu o să circuli cu troleibuzul, aşa că, de ce nu să achiziţionaţi cea mai scumpă maşină din lume? Este vorba de Koenigsegg Trevita, rablă evaluată la preţul de 2.21 milioane de dolari, cam 1.65 milioane euro. Eh, şi dacă aţi pus mâna pe bani, propun să sărbătoriţi cu cea mai scumpă şampanie personalizată din lume, care costă, aşa, modest - 4.200 euro sticla. Luaţi 10! Aşadar, 42.000 de euro. Şi dacă aveţi maşină şi vă îmbătăţi, hai să moară şi vrăjmaşii. Propun să-i sunaţi în plină noapte de pe cel mai scump telefon. JSC Ancort Company şi Peter Aloisson l-au produs deja, costă nici mai mult, nici mai puţin 1.3 milioane dolari, cam 1 milion de euro. A doua zi, vă veţi trezi şi veţi realiza că nu ştiţi cât e ora - telefonul s-a descărcat. Luaţi-vă rapid cel mai scump ceas din lume! Daţi 1.5 milioane euro pe un Tour de l’Ile, creaţie semnată de Vacheron Constantin. O altă achiziţie pe care trebuie s-o faceţi o-bli-ga-to-riu: un costum, dragilor. Să vă acoperiţi goliciunea. Cel mai scump costum din lume, creaţia lui Alexander Amosu, se vinde ieftin pe criza asta cu 103.000 dolari, cam 80 de mii de euro. Sunteţi mai mulţi amici? Luaţi zece, aveţi o reducere de 10 euro pe costum, adică plătiţi 800 de mii de euro şi primiţi rest 100 de euro. Banii nu au miros, ştiu, nasol. Hai să-i parfumăm sirecii, că tare ne mai sunt de trebuinţă. O companie britanică de lux, Clive Christian, a lansat pe piaţă cel mai scump parfum din lume - 215 mii de dolari flaconelul. Să luaţi zece litri, să vă ajungă şi pentru neveste, amante! Vă costă 1.6 milioane euro. Nu v-ar strica şi nişte pantofi de 1 milion de lire sterline perechea. Pentru 10 perechi daţi cam 11 milioane de euro. Acum vă mai trebuie o vilă în Chişinău, cam un milion de euro şi un televizor realizat din aur, încrustat cu zeci de pietre preţioase, al cărui preţ este de 1.67 milioane euro.

Şi după această terapie de shopping, dragi reprezentanţi ai Guvernului, să vedem dacă ne-au mai rămas bani. Am cheltuit doar… 27.152.000 euro. Yuppiiii! Ne mai rămâne. Am spart doar 27 de milioane de euro? Ne mai rămân 2 miliarde şi vreo 700 de milioane. Sănătate să avem, că în rest putem cumpără de toate. De altfel, cu atâta bănet îi aducem pe toţi moldovenii din afară acasă. Mâncăm, bem - ne ajunge la toţi pentru vreo 3 ani. Când se termină banii, pleacă înapoi, că de, unele împrumuturi trebuie şi returnate, iar procentele cresc.

Ce faci când şcoala în care ţi-ai trăit copilăria, unde ai tras de cosiţe prima fată, unde ai marcat primul gol şi te-ai zbenguit în pauze, îţi provoacă nu doar amintiri plăcute, dar şi foarte multe din cele urâte? Ţii în tine? Ştergi cu buretele ce a fost rău şi ţi se pare că totul era roz? Dacă ar fi atât de simplu… Nu vă ascund este vorba de şcoala în care mi-am trăit nouă ani din viaţă. Adică anii frumoşi ai copilăriei ce îmi fac sufletul să vibreze ca şi coardele unei viori pe care se cântă “Ciocârlia”. Asta când îmi aduca aminte de momentele frumoase.

UPDATE: Am deschis contul de pe odnoklassniki şi am aflat că am fost exclus sau mai bine zis nu am fost primit în grupul creat pentru şcoala în care am învăţat. Uite-aşa: “scrii urât despre şcoală, gata, noi nu ne jucăm cu tine.” Şi asta face parte din copilărie ori, mai bine zis, din copilărisme.

Aş începe să vă istorisesc ca Ion Creangă, stau câteodată şi-mi aduc aminte…, dar memoria îmi joacă feste: memoria mea este de jurnalist. Aşa că tot îmi apare în faţă imaginea colegului meu scos în faţa clasei de un profesor. N-a ştiut lecţia, iar învăţătorul l-a lovit cu palma. A ţâşnit sângele din buza sărmanului băiat. A fost un mic scandal, părintele prietenului meu a venit la şcoală, însă nu mai ţin minte cu ce s-a terminat totul… Cert este că proful a continuat să ne înveţe şi să-şi exerseze mişcările de karate.

Mai ţin minte cum venea la ore unul dintre profi destul de aghesmuit. Nu pentru că ar fi fost la biserică, ci pentru că aşa îi era feleşeagul. Şi ştiau toţi de lucrul acesta. Numai că, de, suntem o comunitate unită, iar un păhărel, două nu-l strică pe om.

Îmi mai aduc aminte de cum eram luaţi după ore, noi, elevii, la cules de struguri din via unui învăţător. Şi o culegeam, nu aveam de ales. Ne aştepta o răzbunare cruntă dacă dezertam.

Îmi mai amintesc cum una dintre profesoare mi-a vorbit urât de tot. Nu contează motivul, nu aveam legătura cu ceea ce debita sărmana - dascălul doar şi-a descărcat nervii pe mine. Un copil de 14 ani este pus în faţa unei femei de 40 şi i se toarnă zoi pe creier. N-am zis nimic. Doar am înghiţit. Ştiu că eram în dilemă: le spun sau nu părinţilor despre incident. Am ales să nu le zic, sărmanii aveau alte probleme, mai veneam eu cu una ce nu avea legătură cu banii, era de ordin psihologic.

Îmi aduc aminte de profesoara tânără pe care colegii mei au citit-o ca fiind un om slab şi au terorizat-o la fiecare oră. Ieşea sărmănica plângând de-i sărea cămaşa. Urlau, ţipau, zbierau ca disperaţii. Cine a rezolvat problema? Cine s-a implicat să o ajute pe tânără? Nimeni. A plecat din satul nostru.

În clasa a 9 am plecat şi eu. La liceul din Orhei elevii vorbeau aproape liber franceză, eu abia citeam. Colegii rezolvau probleme de la Bacalaureat, eu abia înţelegeam ecuaţia de gradul doi.

Ce s-a schimbat de atunci în această “minunată şcoală”? Cred că aproape nimic. Am auzit de profesori care cer de la părinţii copiilor să le aducă lemnele, să le are pământul, altfel… Ei bine, altfel nu ştiu ce s-ar întâmpla pentru că cine ar avea curaj să vorbească despre asta cu voce tare? Poate doar un nebun ca mine, căruia îi pasă şi care spune lucrurilor pe nume.

PS: Foarte important. Există profesori de milioane - adevăraţi modelatori de suflete. Oameni de o înaltă ţinută morală şi profesionişti desăvârşiţi. Ei merită statuie şi o plecăciune din partea mea, a noastră. În capul listei - prima mea învăţătoare pentru care port un respect deosebit… Mai sunt dascăli cu literă mare, dar cum nu dau nume de rău, nu dau nici de bine. Asta este, până şi o lingură de dohot strică un butoi de miere. Oare ce se întâmplă în cazul unui butoi de dohot în care se pune o lingură de miere? Spuneţi-mi voi. Eu, deocamdată, nu ştiu ce să fac cu polobocul meu de dohot…

PPS: Nu este un articol negativ. Este unul pozitiv, plin de emoţie şi care are menirea să ne deschidă ochii, iar cei care se simt cu musca pe căciulă - să grăiască.

Pentru că vor să intre în Uniunea Europeană şi s-ar putea să reuşească. Pentru că sunt puţini - vreo 4,5 milioane şi, respectiv, greu de observat. Pentru că nimeni nu-i va recunoaşte pe stradă, hai să facem prezentările: europenilor, aceştia sunt MOLDOVENII.

Portul? Tradiţional est european. Bărbaţii în pantaloni la dungă, negri, clasici, asta chiar dacă scot bălegarul de la coada vacii. O şapcă de jeans, un pulover pufos, cenuşiu, cu un ornament ciudat pe piept. Piesa de rezistenţă, geaca de piele. De multe ori moştenită de la tată, fraţi, dar cum respectul de sine nu-i permite moldoveanului să îmbrace o geacă de piele purtată de altcineva, aceasta va fi cumpărată pe banii căştigaţi peste vară la Moscova. Geaca de piele este aproape universală: toamnă, iarnă, primăvara. Are o căptuşeală de blană şi un guler ataşabil ce pot fi adăugate pe timp de iarnă. Haina mai este alintată: “curticâ“. Pantofii domnilor sunt negri, un toc micuţ, un bot ascuţit şi ciupit la vârf. Doamnele, deh, ca doamnele. Coafura - tip coc. Sacoaşul, cu umeri falşi, mari, este semitransparent şi ne lasă să vedem mai multe decât ne-am dori. În primul rând, sutienul cu motive florale. Moldovencele poartă în picioare pantofi cu toc. Invariabil. Unele şi la praşă, altele şi pe asfaltul fierbinte. Unii pantofi lasă călcâiul liber şi par destul de mici sub piciorul mare. Astfel, moldovencele pot fi invidiate de orice acrobat pentru capacităţi echilibristice extraordinare. Fusta, un accesoriu important, se poartă scurtă. Piciorul nu contează: lung, gros, subţire. Femeile din Moldova au un motto în viaţă, nicio o zi fără fustă scurtă. Temerarele sunt fidele cauzei şi când termometrele arată minus 20.

Traiul? Bazat pe supravieţuire. Moldovenii sunt aproape fără excepţie genii în matematică. Cei mai mulţi primesc salarii de maxim 200 de euro, numai că reuşesc să plătească chirii de 150 de euro, mâncarea de 100 de euro, distracţia de 200 de euro, haine de 100 de euro şi alte cheltuieli neprevăzute. Dar cum scazi din 200 de euro - 150, apoi 100, apoi 200, încă 100 şi îţi mai rămân bani de Aventura Park sau Patria? Nu ştiu. Asta ţine deja de matematica superioară. Totuşi, moldovenii reuşesc, am zis, geeee-niiiii!

Maşina? BMW, de fapt Golf 2 sau 3. Suspensia scârţâie, motorul duduie, uşa trebuie trântită ca să se ţină, totuşi - e Golf. Ah, da. Numerele sunt transnistrene sau din Chişinău - în ultimul caz cu K. Păi, se poate? În maşină, obligatoriu găsim un casetofon şi câteva casete cu muzică rusească de puşcărie, gen Krug şi prietenii. Radioul recepţionează doar Russkaie Radio sau Radio Noroc. La geamul din spate a maşinii stau două mingi, musai să fie de fotbal. În torpedou - un pahar din plastic.

Casa? Arătoasă din afară. În trecut cu “şubă“, astăzi “evrarimont”. Este asortată cu o antenă parabolică şi trebuie să fie mai înaltă decât a vecinului, chit că el stă mai în deal. Aşa că va avea două etaje, deşi la al doilea etaj ani buni va fi depozit pentru grâu, porumb sau aici vor fi crescuţi puişorii. Nu-i nimic, până la bătrâneţe se termină casa. Numai că odată finisate lucrările, moldovenii se mută în cuhni, un fel de căscioară de vară, mai micuţă, mai uşor de încălzit… iarna. Cuhnia pirpirie se află mai într-o parte şi nu se vede după poarta înaltă de două staturi de om. Important este să se vadă căsoaia. Atât în cuhni, cât şi în casa nouă, pe jos sunt ţoluri, pereţii, însă, sunt “îmbrăcaţi” în covoare. Ce gospodar care se respectă nu are vreo 20 de covoare pe pereţi şi alte 20 în dulapuri, date drept hrană moliilor?

Tehnologia? Până nu demult reprezentată de telefonul Nokia 3310. O mândrie naţională acest telefon, care avea o meteahnă, muzica din Bumer nu era instalată din construcţie. Se chinuiau sărmanii moldoveni să şi-o scrie în memoria telefonului pe note. Astăzi preferinţele s-au schimbat. Nu mai contează modelul, ci să aibă cameră video de minim 3 megapixeli. Prietenul ce se face mangă la petrecere trebuie filmat, fotografiat şi urcat pe play.md sau pe odnoklasniki.

Alte detalii? La mână o brăţară tip lănţişor; la oraş fie cu borseta, fie cu paporniţa din rafie. Ah da, daca vedeţi pe cineva în training la teatru, nu este moldovean, e român. Ei sunt fraţi. Cam atâtea despre moldoveni, dragi europeni. Acum, că v-am spus totul, ne daţi ori nu ne daţi? Cum ce? Viză! Avem o nuntă la toamnă, suntem nănaşi şi nu avem ce pune pe masă, doar nu o să ne facem de râs în faţa oamenilor.

Adevărul doare, iar când îl spui la nivelul la care îl zic eu - deranjează rău. Oamenii, de obicei, trăiesc într-o realitate închipuită. E o axiomă. Nu vor altfel şi nici nu ar putea. Oricât de proastă nu este viaţa lor mizeră, ei îşi vor crea o altă viziune asupra ceea ce-i înconjoară, tocmai în ideea că nu pot să o suporte şi s-ar interna în casa de nebuni dacă ar accepta-o aşa cum este. O păţesc şi eu de multe ori, dar sunt jurnalist, iar asta mă trezeşte.

Un bun prieten, un om mult prea deştept ca să-i neglijez părerea, mi-a spus franc - sunt arogant pe blog. Mi-a zis să nu mă supăr şi a încercat să-şi explice părerea: cică aş fi mult prea dur în exprimare, mult prea radical în aprecieri şi… scriitura mea este, în unele cazuri, atac la persoană. Of. Lumea se aşteaptă să fiu mai bun, lumea vrea să fiu cât se poate de distant, neutru, să laud, să mângâi. Eu nu pot! Îmi pare rău, dar mi-am făcut acest blog pentru a “găsi ac de cojoc”! Cum pot să fiu altfel?

Sunt sau nu arogant?! Asta-i întrebarea. Ciutacu, pe ideea aceasta şi-a construit blogul. Pentru neavizaţi, Ciutacu este un jurnalist, analist de la Antene, a lucrat şi pentru guvernul României la un moment dat. Dar, vorbim despre blogul lui: www.ciutacu.ro, în care recunoaşte că este arogant şi spune că are motive: “Sunt extraordinar de destept”. Of, chiar atât de necuviincios să vorbeşti despre propria persoană? Necuviincios pentru că vii cu o super, supraapreciere, lăsând loc de miştouri, glume la adresa ta, vorbe veninoase la o ţigară.

AROGÁN//T ~tă (~ți, ~te) substantival: Care este fudul, înfumurat; care se poartă cu aroganță; îngâmfat; înfumurat. Asta este definiţia din dexonline. Faptul că vorbesc pe şleau; faptul că mă supăra la culme anumite chestii din realitatea urâtă, nu cea frumoasă, a Republicii Moldova; faptul că îmi exprim deschis părerea despre anumiţi oameni promovaţi în funcţii cheie şi care nu s-au remarcat decât prin mediocritate; dar mai ales faptul că îmi pasă de ţărişoara dintre Prut şi Nistru şi o critic fără menajamente, tocmai în ideea să se schimbe ceva - oare toate astea mă fac arogant?

O fi minune, o fi pur şi simplu un nemaivăzut salt hi-tech, dar ciobanii români, mai nou, îşi pasc mieii şi pe câmpurile virtuale ale internetului autohton. Trebuie să-i vândă cumva, doar nu rămân cu ei în bătătura. Fie criza cât de rea, imaginaţia românilor este muuuult mai bogată şi găseşte o scăpare. Vedeţi în reportajul de mai sus cum. Concluzia, ce nu prea are legătură cu materialul pe care l-am făcut: cei care muncesc, nu mor de foame, chiar şi pe această criză nenorocită.