Bună ziua domnilor funcţionari, bine v-am găsit! Mă numesc Vitalie Cojocari, am studii în jurnalism, masterat şi licenţă. În plus, 5 ani de experienţă într-o televiziune din Bucureşti. Am 26 de ani. Sunt tânăr… încă mai sunt. Am auzit că mă cheamă guvernul acasă. Uite că am venit. Vreau să muncesc în ţara în care m-am născut. Nu că aş fi cine ştie ce patriot, dar aici îmi sunt prietenii cei mai buni, aici îmi sunt părinţii… E mai confortabil pentru mine să locuiesc şi să muncesc în ţara mea.

Deci se poate? Da? Super! Unde? Ah, la Moldova 1 aveţi nişte locuri neocupate? Nu-i chiar perfect, dar e mai bine decât nimic. Pe ce poziţie, dacă nu este cu supărare? Da, bine, asta e, dacă nu aveţi disponibil decât funcţia de maşinist în studio… Să ştiţi, eu sunt reporter cu state vechi deja. Mă mişc bine pe teren şi ştiu să scot subiecte foarte interesante. Nu aveţi niciun loc vacant? Înţeleg. Dar spuneţi-mi, ce salariu îmi oferiţi? 1700 de lei? Să vedem, asta vine cam 100 de euro? De ce doar atât, probabil pentru ca este un loc de muncă la stat. Oricum, eu nu sunt de stat, eu sunt de muncit şi o să muncesc cu sârg şi spor pentru al ţării viitor.

Mă mai interesează nişte aspecte foarte practice înainte de a vă da un răspuns. Spuneţi-mi, îmi oferiţi o locuinţă? În cămin de studenţi? Are apă caldă? Aha, doar sâmbăta după 9 seara, pentru trei ore, la subsol?! Înţeleg. Cum? Trebuie să plătesc şi pentru cameră? 10 euro pe lună? Înţeleg. Să calculăm, îmi mai rămân 90 de euro. Pentru mâncare trebuie să dau 70 de euro, asta dacă mă mulţumesc cu parizer, jumătate resturi de pui, jumătate soia, pâine cu margarină, ceai ieftin, orez pe jumătate stricat. Mai dau 5 euro pe transport, 5 pentru telefon, 10 pentru ca să-mi cârpesc hainele şi să-mi cumpăr ceva de la talciok dacă rămân cu pardonul gol, 10 euro pentru săpunuri, detergent, pastă de dinţi şi gata cu banii. Mda. Cred că în fiecare lună trebuie să o rog pe mama să-mi mai dea 10 euro, căci nu mă descurc.

Mulţumesc că mi-aţi răspuns la toate întrebările, merci pentru amabilitatea de a mă invita acasă. O să mă gândesc în apartamentul meu din Bucureşti pentru care plătesc rate la bancă, la locul meu de muncă, atunci când alerg pe teren. O să mai cuget şi atunci când o să merg cu prietena mea la un teatru, la film. Mai analizez situaţia şi la vară, când o să stau pe plajă pârlindu-mă la soare. Abia apoi vă dau un răspuns. Când credeţi că vin? La Paşte, sigur la Paşte. Care Paşte? Aici trebuie să vă prindeţi singuri…

Doamnelor şi domnilor funcţionari ai Agenţiei Naţionale pentru Cetăţenie, dragilor, fraţilor români! Vreau să mă adresez vouă cu o rugăminte arzătoare, care vine din sufletul a zeci de mii de moldoveni, români şi ei, dar fără ca actele să ateste asta. 

Rugămintea arzătoare este simplă şi de bun simţ: să vă gândiţi la aceşti amărâţi de români atunci când primblaţi hârtiile cu cererile lor pe birourile dumneavoastră. Doar să vă gândiţi la ei. Nimic mai mult. Ştiu, aveţi munţi de dosare. Ştiu, sunt extrem de mulţi moldoveni care vor cetăţenia românească, iar dumneavoastră sunteţi un număr infim de mic. Ştiu, este extrem de greu să munceşti cu oamenii, mai ales dacă aceştia sunt obosiţi, arşi de soare, nemâncaţi şi veniţi de la mare distanţă. Înţeleg, salariul nu este chiar atât de mare şi nu vă motivează. Presupun că munca de conţopist nu este chiar ceea ce aţi visat ori vă doreaţi în copilărie. O fi existând şi zile în care munciţi doar pentru că trebuie, deşi acasă aveţi probleme mari. Sunteţi oameni, ca toată lumea. Ştiu toate astea.

Totuşi. Nu uitaţi că în spatele hârtiilor pe care le ţineţi în mână stau oameni vii. Dosarul sec ascunde realităţi pe care nici nu le presupuneţi. Dacă aţi şti că există familii care stau despărţite pentru că unul dintre membri nu are nişte amărâte de acte, v-aţi apleca altfel asupra muncii dumneavoastră? Dacă aţi cunoaşte faptul că există români fără acte, care nu şi-au văzut de ani rudele, pentru că nu pot veni în Moldova, v-aţi termina mai repede cafeaua şi aţi purcede la muncă mai cu spor? Dacă v-aş spune că ştiu moldoveni care au stat cu frica în sân prin România vreo doi ani până, în sfârşit, şi-au primit cetăţenia, v-aţi fuma mai repede ţigara şi aţi reveni în faţa calculatorului? Dacă, pur şi simplu, câteva cuvinte seci, funcţionăreşti aruncate, aşa, pe o hârtie i-ar duce pe culmile fericirii pe nişte oameni, aţi vorbi mai puţin pe holuri şi aţi acorda mai repede cetăţenii moldovenilor?

Sincer, eu cred în om. Sunt puţine cazuri în care acesta îşi pierde scânteia de umanitate. Avem în suflete şi bunătate, şi iubire, şi dorinţa de a ajuta. Înclin foarte mult să cred că virtuţile există şi în funcţionarii de la Agenţia Naţională pentru Cetăţenie! O fi ei nişte birocraţi, dar sunt în primul rând oameni. Aşa că, atunci când vor vedea în faţa lor, nu hârtii, dar vieţi de oameni amărâţi, vor face tot ce pot ei ca să-i ajute. Ici corectează o cifră greşită de un alt funcţionar, colo, neîntorcând un dosar doar pentru că lipseşte o literă. Probabil nici nu ştiţi cât de fericiţi sunt moldovenii care obţin cetăţenia română. Trebuie să fii lipsit de cetăţenia română ca să ştii s-o preţuieşti cu adevărat!

Se ia un jurnalist cu tupeu, se ia un poliţist fără creier, se alege locaţia: Curtea Supremă de Justiţie, se amestecă totul într-o harababură moldovenească şi se încălzeşte la foc continuu. Cred că aţi văzut deja rezultatul. Jurnalistul este luat de mână, se mătură cu el pe jos, se forţează, se trage de haine.

Sigur, vor apărea pitecantropii care vor învinui jurnalista şi o vor înfiera pentru că îşi făcea meseria. Nu spun decât următorul lucru: într-o ţară în care cu jurnalistul se mătură pe jos, cu omul simplu efectiv se dă de pereţi. De câte ori nu aţi fost umiliţi în instituţiile publice, de câte ori nu aţi stat la cozi interminabile, iar pentru că nu aţi avut o ştampilă pe o hârtie a trebuit să faceţi cale întoarsă? De fiecare dată aţi plecat capul şi i-aţi mulţumit funcţionarului că şi-a făcut timp să mormâie supărat nişte cuvinte linhnite. Aşa îi trebuie poporului ce nu îşi cunoaşte drepturile.

Cât de poliţist, sigur nu-şi ştie meseria. În fişa de post nu scrie că trebuie să împingă, să tragă de oameni. Greşit. Mai mult, acesta ştie ce trebuie să facă: să-şi sune ofiţerii, să cheme “grupul operativ”. Dacă aţi fost atenţi la discuţii, poliţistul chiar spunea asta la un moment dat. Pentru că e poliţist în Moldova şi-a permis, însă, să dea cu fata de scările din Curtea Supremă de (in)Justiţie.

Povestea cineva la un moment dat, era într-o ţară muuult mai civilizată decât Moldova, era într-un avion. La un moment dat un copil a început să facă zgomot înfiorător şi nu se liniştea, iar părinţii asistau pasivi la spectacol. Ce se întâmpla în Moldova în acest caz? Se găsea vreo ţaţă care urla dintr-un capăt al avionului: liniştiţi-vă copilul, ce fel de părinţi sunteţi? Ce s-a întâmplat în ţara cu adevărat civilizată? S-a găsit o ţaţă care a chemat stewardesa şi a rugat-o să intervină. Vedeţi. Nu a amplificat scandalul, nu a sărit cu gura la părinţi, a cerut ca cel care este responsabil de liniştea în avion să-şi exercite funcţia. Cât de simplu… Este oarecum la fel şi în acest caz. Poliţistul trebuia să facă nu ceea ce crede el că e bine, ci ceea ce este normal în acest caz. Poliţistul şi-a depăşit cu siguranţă atribuţiile.

PS: Un PS care nu are legătură cu articolul. Vroiam să vă întreb, cine a înţeles că eu am spus în articolul despre limbaj moldovenesc că “Constantin Cheianu nu ştie limba română”? Pentru că cei de la hotnews.md au înţeles anume asta. Hai să facem o precizare: eu am spus, Cheianu nu ştie subtilitatea cuvântului “drăguţ” şi am precizat, subtilitatea cuvântului “drăguţ” din România! Spun asta, nu pentru că s-ar putea supăra Cheianu, spun asta pentru a atrage atenţia: hai să fim mai corecţi atunci când preluăm ceva.

A venit Mihai Ghimpu la Bucureşti, iar cu el şi jurnaliştii din Moldova. Bine, jurnaliştii au venit cu un microbuz pus la dispoziţie de una din administraţiile prezidenţiale. Că o fi cea românească, că o fi moldovenească, nu contează. Cert este că jurnaliştii nu au avut locuri suficiente. Pe listă erau 17 oameni, în maşină, însă, supriză - locuri mai puţine. Cineva trebuia să se sacrifice şi să accepte o a doua persoană lângă el. Aşa se face că unul dintre jurnalişti, unul cunoscut - nu-i zic numele, a refuzat în semn de protest să mai vină în capitala României. Oricum n-a pierdut multe.

Pe la 5.00 dimineata, jurnaliştii au ajuns la Bucureşti. Au alergat toată ziua după declaraţii şi evenimente, când colo, la final, fă un duş dacă ai unde… La ambasada Moldovei din Bucureşti era o singură baie cu… apă rece. Aici nu ştiu cum s-au descurcat sireacii. Dar asta, cred, nu ar fi mai nimic. Acum nu vorbesc din numele jurnaliştilor moldoveni, este doar părerea mea. Prestanţa domnului Mihai Ghimpu lasă de dorit. Din păcate, domnul preşedinte interimar nu prea şi-a găsit cuvintele pentru a-şi ţine discursul. Traian Băsescu l-a mai ajutat pe alocuri, i-a suflat practic, dar nu a salvat situaţia. Păcat. Doar este primul preşedinte al Republicii Moldova care vine la Bucureşti imediat după Voronin. 

O fi emoţiile. Totuşi, la acest nivel? O fi proverbiala lipsa de cuvinte din vocabularul moldovenilor. Probabil, dar şi la preşedinţii de ţară? Ştiu că mulţi dintre noi, moldovenii, suntem blestemaţi să nu cunoaştem bine nici româna, nici rusa. Totuşi, parcă domnul Mihai Ghimpu ar fi trebuit să fie mult mai cursiv. Sunt rău, sunt ranchiunos? Nu. Pur şi simplu îmi doresc să fiu reprezentat mult mai bine. M-am săturat de un preşedinte care vorbea păsăreşte în ambele limbi, credeam că în sfârşit am unul ce cunoaşte foarte bine cel puţin una. Să vă spun ceva? Dacă ar fi să-l compar pe Mihai Ghimpu cu Vladimir Voronin, ultimul, cu limba lui din topor avea o cursivitate parcă mai bună. Primul, însă, se cam îneacă.

Nu este nicio ruşine dacă domnul Ghimpu şi-ar angaja un specialist ce l-ar consulta pe probleme de discurs, limbă română. Voronin a avut la un moment dat unul. Doar la începutul mandatului era varză, nu ştia nici un sfert din cuvintele pe care le foloseşte acum “şi pe unt, şi pe brânză”. Adică şi atunci când e cazul, şi atunci când nu e.

Zilele trecute, Constantin Cheianu era consternat de părerea unei jurnaliste din România, care a catalogat limbajul moldovenilor ca fiind “drăguţ”. Aici articolul scriitorului, de unde aflăm că jurnalista a mai fost în Moldova - atunci era “deranjată” de rusisme, astăzi, în anul de graţie 2010, le consideră drăguţe. Citez: “Înainte realitatea că româna moldovenilor este marcată grav de influenţa rusei o deranja, acum faptul acesta a ajuns să i se pară „drăguţ”. La un moment dat, autoarea nu îşi poate ascunde înduioşarea pentru faptul că, în loc de „termopane”, moldovenii zic „steclopachet”.” Asta spune Cheianu.

De acord. Numai că domnul Constantin Cheianu nu ştie subtilitatea cuvântului “drăguţ”. Este vorba de un eufemism pe care foarte mulţi români îl folosesc pentru a nu zice “ciudat”, “neînţeles”, “ridicol”, “caraghios”, adică, cel, cea despre care zic “drăguţ” este demn “de batjocură”. Da, domnilor. Cum poţi să consideri “drăguţ” termenul “steklopachet”? Simplu, pentru că nu crezi că este duios şi frumuşel. Niciodată. De 5 ani de când sunt în România ştiu să depistez subtilitatea unor cuvinte folosite altfel în limbaj curent. Cuvântul “drăguţ” este unul dintre acele cuvinte, care, de multe ori, nu are semnificaţia din DEX. Credeţi-mă.

Concluzia ce se impune: jurnalista română nu şi-a schimbat părerea, doar a vorbit eufemistic, codat şi cine a înţeles-o, bine, cine nu, rămâne stupefiat de o astfel de atitudine faţă de rusisme. Nici mie nu-mi plac rusismele. Am încercat să-i conving şi pe ai mei să nu le folosească. Nimeni nu are pretenţia de la moldoveni să vorbească cu accent bucureştean. Este nefiresc. Dar de ce să spunem “trupcă”, atunci când avem cuvântul “receptor”? De ce nu “frigider”, dar “holodilnik”? Obişnuinţa este greu de depăşit. Repet, nu am nicio problemă cu accentul moldovenesc, am o problemă cu rusismele care mă deprimă, ci nu mi se par drăguţe.

Pe de altă parte, am observat recent un lucru de-a dreptul ciudat. Un fenomen demn de un studiu realizat la Academia de Ştiinţe a Moldovei. Mulţi moldoveni nu mai vorbesc cu rusisme, dar au inventat cuvinte noi. O situaţie “drăguţă”, cu sensul de extrem de ciudată. Te cruceşti, nu alta, când vezi că aproape toţi moldovenii folosesc aceste cuvinte născute parcă în Piaţa Centrală. Personal, mă crucesc de cum au putut să apară în vocabularul moldovenilor atât de rapid şi au ocupat un loc important. Dar să vă dau exemple ca să înţelegeţi despre ce vorbesc.

Rutieră - am început cu cel mai cunoscut cuvânt, tata tuturor cuvintelor născute în Piaţa Centrală. Cuvântul vine de la rusescul “marşrutca”: “marşrut” - “rută”. Ei bine, aici este ciudăţenia ciudăţeniilor. Cine a fost geniul care a avut inspiraţia să facă pasul următor: de la rută să treacă la rutieră? Dacă aş fi filosof aş spune că “rutieră” reprezintă chintesenţa moldovanului de oraş. Acele microbuze în care ajunge dintr-un colţ al localităţii în altul au devenit mai mult decât transport public, reprezintă felul de a fi al moldovanului: sărac, lipsit de confort, înghesuit. Cuvântul s-a încetăţenit atât de repede şi bine, încât nu poate fi scos din vocabular. Imposibil. Poate că va dispărea odată cu dispariţia “rutierelor”. Să de-a Dumnezeu!

Sânguri - cum  nu ştiţi ce înseamnă? De câte ori nu aţi auzit “Sânguri câţi copii ai?” Pentru neiniţiaţi să traduc: “Dumneavoastră câţi copii aveţi?” Numai că, vedeţi voi, “sânguri” nu este chiar “dumneavoastră”. “Dumneavoastră” îi spui primarului, poliţistului, oficialului care vine în vizită în sat. “Sânguri” îi spui, însă, unui moldovean la fel ca tine, pe care îl întâlneşti în “rutieră” şi cu care intri în vorbă. Nu poţi să-i zici “dvs”, nu se pretează. Să reluăm, “sânguri” este cetăţeanul ce-ţi seamănă, căruia trebuie să te adresezi frumos, dar nu oficial. Pe mine mă depăşeşte acest termen de adresare. Nu ştiu de unde a apărut. Voi, “sânguri”, aveţi idee cum o fi pornit cuvântul? Tot din Piaţa Centrală din Chişinău?

Circulator - studenţii, pensionarii vor sări imediat, noi ştim ce înseamnă acest cuvânt. Înseamnă abonament de troleibuz. Cum a apărut în vocabular, nu-mi dau seama. Din rusă oare? Nici nu ştiu cum este în rusă “abonament”. “Circulator” mi se asociază cu studenţia mea, dar şi cu faptul că te poţi da gratuit cu troleibuzul. Îmi crează o imagine dinamică, în care mă aflu într-un vehicul şi circul încontinuu, parcă într-un cerc. Cum, Doamne, Doamne, să mi se asocieze cu o bucăţică de hârtie? Mintea moldovanului care a inventat termenul, însă, a asociat-o. Mai mult, a prins şi la alţii. Extrem de ciudat şi… “drăguţ”.

Necătând - aici este simplu. Vine din rusescul “nesmotrea”. Minunea traducerii din rusă în “moldovenească” rezidă însă în “smotrea”-”cătând”. “Smotrea” ar însemna “văzând”. Oare cum s-au mişcat neuronii geniului care a tradus “văzând”, în ”cătând”? Pierduţi în aceste traduceri, foarte puţini moldoveni ştiu că “necătând” nici nu există în limba română. De altfel, un cuvânt, de cuvânt! Omul care l-a inventat trebuie găsit şi angajat: vă imaginaţi ce campanii publicitare ar putea să lanseze?

Dublă - barem de traducere nu putem vorbi în cazul acestui cuvânt. Să mă scuzaţi că numesc cuvânt, cuvântul “Dublă”. Pariez că nici cu spatele nu ştiţi ce înseamna! Sunt absolut sigur, voi credeţi că este vorba de Messi care a marcat o dublă? Nu. Să am iertare. Dar dacă vă amintesc rusescul “dublionkă”? Aha, v-aţi prins! Moldovenii nici nu s-au obosit să-i caute o traducere mai “acătării”. Nici nu l-au calchiat. L-au transformat cumva simplu în “dublă”. “Dublionkă” este egal cu “dublă” pentru mulţi. Cine nu ştie, “dublionkă” este un fel de geacă cu două straturi, unul de piele şi altul de blană. De înţeles atunci de ce “dublă” a ajuns în vocabular. Bine, dar cum să-l scoţi de acolo?

La Italia - folosirea inadecvată a prepoziţiei “la”, este mai mult decât hilară. Totuşi, foarte mulţi moldoveni spun anume aşa “mă duc la Italia”, “lucrez la Italia”. Mă depăşeşte şi nu pot să explic de ce? Parcă nu este de vină rusa. Poate italiana? “Necătând” că nu ştiu italiana, mă aventurez să spun că o fi vorba de o contorsionare italienească a limbajului nostru. Oricum, se mai spune şi “La Moldova”, “La România”.

Vibrator - de fapt, telefonul pus pe vibraţie, pe “silent”. Conotaţia sexuală lipseşte cu desăvârşire în acest caz. Mai clar: vrei să deconectezi sunetul telefonului mobil, să-l schimbi în regim silenţios, spui că “îl pui pe vibrator”. Un pic de influenţă rusească, olecuţă de lene intelectuală au adus în limbajul moldovenilor un termen “drăguţ” - cuvântul “vibrator”, ce nu înseamnă acea jucărie sexuală despre care ştiu toţi.

Muzica vie - moldovenii când se strâng, la un colţ de masă plâng, la alt colţ de masă cântă. Dacă nu cântă ei, le cântă altcineva. La o sindrofie mare, gen cununie, nuntă, botez, va fi o formaţie. În rusă se spune “jivaia muzica”, moldovenii i-au zis “muzică vie”. Din engleză ştim de ”live”. Important de precizat, moldovenii au o febleţe pentru “muzica vie”, adică “jivaia”, adică “live”.

Cuvinte ar mai fi, dar nu vreau să vă plictisesc. Vă las pe voi să veniţi cu exemple noi şi “drăguţe” în comentarii. Ca să fie clar, am scris acest articol pentru ca printr-o ironie, nu batjocură, să trag un semnal: hai să curăţim un pic limba noastră CEA ROMÂNĂ.

Astăzi, dis-de-dimineaţa, am venit de la Chişinău. Am fost într-o scurtă şi extrem de încărcată cu evenimente călătorie. Deh, chestii personale. Scriu rândurile de mai jos pentru a-mi exprima rapid impresiile.

Mai întâi, să vă zic: concurenţa face minuni în ceea ce priveşte firmele de transport de pe ruta Bucureşti-Chişinău. De curând, a apărut un autobuz ce pleacă la Chişinău la ora 10 seara. Am ales să merg cu acesta. Ei bine, şoferii sunt parcă mai drăguţi şi, culmea, la vamă am avut parte de un suc şi de un croasant GRATUIT. Ca în avion. Nu înţelegea lumea ce se întâmplă. Eu mă căutam la portofel, credeam că se plăteşte.

Ora 5.30, Chişinăul este pustiu. Abia reuşim să prindem un taxi. Mergem în cartierul Poşta Veche. Vreo 6 kilometri ne costă 40 de lei, adică 10 lei româneşti. Fix ca la Bucureşti. Este extrem de ciudat să vezi că oraşul este atât de gol la o astfel de oră. Bucureştiul e deja în clocot, iar maşinile circulă peste tot.

Dormim două ore, ne trezim şi ieşim în oraş din nou. Prindem o rutieră, adică un microbuz infect de pe rută, într-un cuvânt - o rutieră. Suntem pe scaunele din spatele maşinii. Greşeală. Vrem să coborâm şi ne facem loc împingând oamenii în stânga şi în dreapta. Nimeni nu se dă la o parte. Toţi par obişnuiţi că cei care au nevoie să coboare o să-şi facă loc cu forţele proprii. În sfârşit, microbuzul ne avortează. Hainele ne sunt mototolite, părul răvăşit. Plouă, intrăm într-un magazin să cumpărăm o umbrelă. Vânzătoarea vorbeşte ruseşte. Ne uităm unii la alţii muţi, nu de alta, dar fata nu vorbeşte şi nici nu înţelege limba română. Nu mi se pare corect ca noi să înţelegem ce zice, iar ea să nu aibă idee ce semnifică vorbele ce ne ies pe gură. Aşa că-i dăm înainte cu româna. Este forţată de împrejurări şi începe să se prindă. Şi noi suntem presaţi de ploaie, cumpărăm umbrela, dăm 180 de lei moldoveneşti, peste 45 de lei româneşti. O chinezărie cam scumpă pentru care la Bucureşti am dat, cu o săptămână în urmă, 30 de lei româneşti.

La ieşirea din magazin jumătatea mea îşi aruncă ochii peste nişte pantofiori. Eu caut preţul: 1700 de lei moldoveneşti! Cam 425 de lei româneşti. Pantofi aproape la fel, numai că mult mai drăguţi - opinie avizată, sunt de două ori mai ieftini la Bucureşti. Zilele acestea cineva şi i-a cumpărat cu aproape 200 de lei româneşti, deci nu vorbesc din pod.

Ne este foame, intrăm în McDonalds. Comandăm câte un Chicken Premiere. Rămânem ambii şocaţi. Chicken Premiere chişinăuian este la fel de scump ca Chicken Premiere bucureştean, numai că este mai mic. Chifla, carnea, salata, totul este mai puţin. Credeţi-mă, sunt consumator frecvent al produselor McDonalds.

Seara, la 8, suntem din nou în autobuz. Dimineaţa, la 5, coborâm în piaţa Unirii din Bucureşti. Încă o zi la Chişinău şi intram în faliment.

Uneori mă exasperează blogul. Uneori nu am niciun chef să scriu. Sunt multe motive. Mai întâi ar fi faptul că îmi răpeşte din puţinul timp liber pe care îl am. Ce înseamnă puţin timp liber pentru un jurnalist? Pungi sub ochi, supărări cu iubita, chiuveta plină cu farfurii murdare, praf pe televizor, patul lăsat vraişte… Aşa că, pe lângă viaţa grea de jurnalist, vă spun cu mâna pe inimă, nici viaţa de blogger nu este dulce.

Penuriei de timp i se adaugă şi înjurăturile, multe, veninoase, urâte. Mama, care îmi mai citeşte blogul, îmi spune uneori: ai văzut ce îţi zic cei care îţi scriu? Ce să-i spun… Îi spun că blogul este liber şi că fiecare prost poate să demonstreze cu prisosinţă cât de prost este. Totuşi, am instituit o regulă: fără înjurături licenţioase. Cuvintele care încep cu P şi care nu încep cu P, dar sunt urâte, le şterg cu sârg. De altfel, un bun prieten de-al meu, nu-i zic numele că e cunoscut, şi-a închis blogul din cauza înjurăturilor. Mi-a şi zis: tot felul de nenorociţi, frustraţi, îmi stricau ziua. După ce am adunat suficient sictir, mi-am închis blogul.

Oricum, ce blog fără comentarii? Fie şi ele porcoase, altfel, blogul practic nu contează. Să extrapolăm puţin problema comentariilor şi la site-urile ziarelor. Ţin minte că site-ul Jurnalului de Chişinău era locul preferat al comentatorilor moldoveni. Mai mult, se formau adevărate găşculiţe de comentatori aici. Nu mai conta articolul, conta măscăreala dintre aceste găşculiţe şi liderii lor infami. Articolul era despre castraveţi, ei discutau despre ce şi-ar face unul altuia dacă s-ar vedea noaptea în parc. Jurnalistul scria despre Voronin, comentatorii ajungeau să discute despre ce-i vor face mamei lui Stalinus - aşa se numea un comentator de pe site. Ce să zic? Urât. Existau voci care spuneau că acest “forum” trebuie oprit, nu aduce nimic bun. Nu am fost niciodată de acord cu asta. Uite că măscăreala a trecut, forumiştii răi s-au mai diluat, iar lingura de dohot nu a distrus butoiul cu miere.

Recent, până şi ziarul Timpul a admis comentariile de pe site. Mai mult, Constantin Tănase, editorialistul le-a închinat un articol. Pentru mine a fost ca şi când maestrul Tănase ar fi descoperit America. Părea un copil ce le povestea colegilor de joacă despre noua jucărie descoperită prin acasă. Ştiţi vorba, mai bine mai târziu decât niciodată. Cât de comentariile acestui blog. Unele sunt pertinente, în altele vedem reglări de conturi, erupţii de frustrări. Asta e, cum nu poţi opri vulcanul Eija…bla-bla-bla…kul din Islanda, la fel nu poţi opri gura lumii, iar mai nou, comentariile de pe forumurile libere.

Cu riscul de a-mi pune în cap toată floarea forumiştilor moldoveni şi de ai înfierbânta pe toţi homofobii din Chişinău, vreau să spun că homosexualii pot să defileze şi în cocoşelul gol prin oraş. NU-MI PASĂ! Desigur, dacă le permite legea să-şi scoată “dotarea” la plimbare. Nu le permite, aşa că, dacă fac ceea ce spune buchia legii: MIE NU-MI PASĂ CU ADEVĂRAT! Nu ca unor prefăcuţi care una spun şi alta visează.

Oriunde apare o ştire despre gay, imediat se iţesc comentarii ipocrite: nu-mi pasă ce fac homosexualii în dormitor, dar s-o facă acolo, nu pe stradă, altfel să dăm cu pietre în ei. De parcă homosexualii vor să facă în stradă ceea ce fac în dormitor… Păi, oameni buni, dacă nu vă pasă, atunci să nu vă pese! Pentru că, altfel, sunteţi traşi pe sfoară şi le faceţi jocul, atât al asociaţiilor de protecţie a drepturilor homosexualilor, cât şi al politicienilor. Da, voi, cei care săriţi urzicaţi de fund, numai la gândul marşului gaylor prin Chişinău, sunteţi manipulaţi. O să vă demonstrez că din cauza prostimii, a îngustimii minţilor voastre, le daţi apă la moară multora.

După cum bine ştiţi sunt jurnalist. De vreo 5 ani stau prin Bucureşti. În fiecare an am fost martor al ştirilor despre marşul gaylor din capitala României. Primii ani, ţin minte, săreau scântei la aceste manifestaţii. Noua Dreaptă, Gigi Becali, babele credincioase, toată această masă pestriţă făcea un vacarm de neînchipuit. Ca jurnalist, nu vă ascund, îmi place vacarmul. Îţi face subiectul interesant, ratingul sare, deci toată lumea este fericită. Toată, toată lumea, până şi homosexualii. Gigi este bucuros că are cu ce să iasă în faţă. Noua Dreaptă este fericită că este băgată în seamă. Babele la fel. Asociaţiile Homosexualilor sunt din nou îndreptăţite să strige în patru zări că lesbienele şi gayi sunt discriminaţi în România. Toţi au bifat încă un festival de succes. Mai puţin românii. Ei au fost martorii unui eveniment ce nu le-a adus nimic bun, nimic nou, poate doar încă o privire critică din partea Uniunii Europene.

Dar ce observ eu în ultimii ani în România? Văd cu ochiul liber că tot mai puţini membri din Noua Dreaptă, tot mai puţine babe vin să boicoteze festivalul homosexualilor. Gigi Becali are parcă altă treabă. Nici homosexualii nu par la fel de activi. În loc de parade extravagante şi tot felul de chestii ciudate, au dat-o mai mult în expoziţii de fotografii, discuţii, mese rotunde. Şi totul, pentru că lumea s-a săturat şi nu-i pasă CU ADEVĂRAT de această problemă! Au dat românii din mână a lehamite: “Băi, iarăşi voi, iarăşi aceleaşi personaje? Mai duceţi-vă în … cu tot circul vostru, căci nu ne pasă!” Şi uite-aşa, nepăsarea a ajuns să fie şi utilă: an de an, festivalul atrage tot mai puţină atenţie.

Moldovenii, deh, trebuie să calce cu picioruşul lor pe greblă. Ei nu învaţă din greşelile fraţilor mai mari. Şi atunci, să vezi, frate, desfăşurare de forţe. Vine Mitropolia: desfrâul a pus stăpânire pe Moldova, asta se întâmplă când oamenii nu vin pe la biserică! Vine Voronin: festivalul nu ar fi avut loc dacă eram noi la putere, desfrâul este opera democrat liberalilor! Vin democrat liberalii: v-am adus democraţia în ţară. Comuniştilor nu le pasă nici de homosexuali, nici de voi. Homosexualii erau să-şi ia bătaie, voi, însă, chiar aţi luat-o! Vin în sfârşit homosexualii: suntem discriminaţi în Moldova. Vom face o plângere adresată Uniunii Europene! Toţi trag la turta lor. Cu ce vă alegeţi voi, cetăţenii simpli? Cu nimic. Doar cu o durere de cap în plus. Aşa că, dacă nu vă pasă, păi să nu vă pese. Să vedeţi cum se liniştesc apele, iar politicienii, babele, popiii şi homosexualii vor face ceea ce trebuie să facă, dar nu vor bate câmpii. Bine, homosexualii acasă la ei, dar am zis, n-ar trebui să ne pese!

Mulţumesc Jurnal TV, varianta online, care a difuzat recent filmul “Katyn”. Am fost pur şi simplu încântat şi impresionat de această producţie cinematografică. Bravo! Concluzia: propaganda comunistă şi-a făcut bine treaba, altfel nu-mi explic de ce nu am aflat mai devreme despre această tragedie. Mi s-a părut foarte ciudat să învăţ lucruri absolut noi referitor la un fapt istoric despre care crezusem că ştiu multe: ororile făcute de comunişti.

Urmăream filmul şi mă gândeam: am fost minţit de către profesorii mei de istorie. Am fost minţit prin omisiune. Mi-au împănat capul cu ororile fasciştilor, ne-au povestit despre Auschwitz, despre exterminarea evreilor, dar nu au suflat niciun cuvânt despre ce au făcut comuniştii. Puteau, de exemplu, să ne zică şi câteva lucruri despre “Katyn”. Ţin minte că am trecut razant şi prin istoria despre deportările moldovenilor. Comunismul este un rău, un mare rău. Nu contează teoria, nu contează că-mi veţi spune ce se dorea şi ce luminos am fi trăit… Nu asta este important. Contează cu adevărat gropile comune, miile de morţi. Vor exista mereu săriţi de pe fix care îl vor glorifica pe Stalin. Noi, sănătoşii trebuie să ne dăm seama: partidul comuniştilor are încă mare influenţă în Moldova pentru că cei care au purtat acest nume până la ei nu stau pe stâlpul infamiei ca şi fasciştii. Veţi spune, comuniştii de azi nu sunt cei de ieri. Vă voi spune că nici fasciştii de azi nu sunt cei de ieri. Hai, atunci să legiferăm partidul fascist. Căci fascist este egal cu comunist. Nu am niciun dubiu.

Tot îi înfierez eu pe bătrâni că îi votează pe comunişti. Nu spun, însă, că există şi foarte mulţi susţinători tineri. De ce se întâmplă aceasta? Simplu, pentru că istoria nu ne-a fost predată bine la şcoală. Dacă aflam mai multe despre ce au făcut bolşevicii la Katyn, dacă ni se spunea că comuniştii au omorât şi deportat foarte mulţi evrei… dacă accentuam asupra acestor lucruri, altfel stăteau lucrurile şi în viaţa politică de astăzi. Iată că ajungem şi la cel mai important: generaţia bătrână este pierdută, este zombată dramatic, şi, din păcate, îi calcă pe urmă şi generaţia celor tineri. Tinerii parcă simt că nu e bine să fii comunist, dar întreabă-i: de ce? Nu o să ştie ce să-ţi spună. Nu au informaţiile necesare din şcoală. Profesorii de istorie sunt de vină.

Ştiţi care este culmea snobismului moldovenesc? Să organizezi un concert pentru ajutorarea victimelor cutremurului din Haiti şi să nu ştii unde este Haiti. E fiţă de fiţă. E crema cremei unei societăţi care se ascunde după deget. Nu vrea să vadă sărăcia de acasă, o vede pe cea de peste ocean. Ştiţi poanta cu armata română care cică ar fi încurcat Haiti cu Tahiti? Era un fals, uite, însă că cântăreţii şi cântăreţele (cacofonie lasată intenţionat) din Moldova ar putea să încurce - aceşti oameni nu s-au informat barem unde se află ţara pentru care cântă. Dar hai să vedem acum reportajul realizat de PRO TV Chişinău cu aceste vedetuţe care, vedeţi voi, cântă pentru victimele cutremurului din Haiti… sau Tahiti?

Să vă zic ceva. Poate nu ar fi o problemă că “cântecacii” noştri nu cunosc mare lucru despre Haiti. Până la urmă amărâţii de acolo ar putea primi nişte bani de la moldovenii săraci. Numai că au cam lungit-o cu campania vedetuţele noastre, au trecut mai bine de trei luni de la evenimentul devastator. Cam multişor. De ce nu au facut concertul imediat? Nu ştiu. Poate e de vină celebra tărăgănare şi întârziere balcanică în care ne înscriem cu perfecţiune. Dar dacă au început cu astfel de campanii interesante, păi să le mai propun eu câteva. De exemplu, un concert pentru victimele ţunami-ului din Indonesia - nu au trecut decât 6 ani de atunci. Un alt concert pentru victimele Khmerilor roşii din Cambodgia - au trecut mai bine de 30 de ani. Încă un concert, de data asta pentru victimele celui de-al doilea război mondial - au trecut 65 de ani. Încă ceva, un eveniment filantropic pentru victemele carnagiului de la Katyn, că tot e la modă evenimentul. Ei şi ce dacă s-au scurs 70 de ani din acele vremuri? Ştiu că moldovenii pot. Slabo?

Câte dezvăluiri despre averile lor enorme nu s-au făcut, câte acte despre deciziile lor abuzive nu s-au desecretizat, câte imagini cu slugoii lor lovind oameni nu s-au publicat… în zadar. Încrederea populaţiei din Republica Moldova în comunişti este aproape de nezdruncinat. Am urmărit cu mare atenţie cifrele ultimului sondaj apărut recent şi am remarcat cu uimire, dar mai ales cu stupoare, că partidul lui Voronin are în continuare peste 30 la sută din preferinţele electoratului. Am oftat prelung şi cu nemulţumire.

Cum se explică acest paradox paradoxal? Dacă nu exista paradox paradoxal, l-au inventat moldovenii. Hai să căutăm totuşi cu microscopul ceva explicaţii. Şi astea ar fi: actuala putere nu are putere suficientă să mediatizeze neregulile, poporul este prea îndobitocit… Cea mai plauzibilă explicaţie ar fi că prea mulţi moldoveni muncesc în Islanda şi au inspirat aer cu cenuşă. Norocul nostru, al tinerilor care am răsturnat puterea în Moldova, este că Partidul Comuniştilor are mult orgoliu, e prea nătâng şi prea vanitos ca să se alieze cu Marian Lupu. Altfel, această alianţă ar avea în secunda doi 40 la sută din electorat, iar la împărţeala voturilor pot să-şi aleagă din nou premierul păpuşă, preşedintele autoritar, preşedintele de parlament cu accent de bucureştean… Ori poate invers?

Dragii mei bunici, unchi şi alţi moldoveni trecuţi de 50 de ani, nu-i mai susţineţi pe comuniştii ăştia! Noi, tinerii, cine ştie când uităm ciomăgeala de 7 aprilie, cine ştie când renunţăm la cluburi pentru o lumânare aprinsă în PMAN? În ceea ce mă priveşte, strict personal, nu am nimic nici de la comunişti, nici de la liberali, democraţi, bla bla bla. Tot ce obţin, păi, îmi fac cu mânuţa mea, nu-mi dă nimeni, deci, mi se rupe de cine fură acum din fotoliul de deputat. Totuşi, m-am săturat de gâlceava aiurea la tema românismului, rusismului, moldovenismului. Nu se deschide consulat în Cahul, pentru că pe Voronin îl doare în cu…rechi. Tinerii nu pot pleca la studii în România, pentru că ministrul educaţiei nare co… arne să-l împungă pe Voronin să-i ceară aprobări peste aprobări. Îţi este frică să scrii pe blog sau pe forum căci vine SIS-ul şi îţi confiscă computerul? Ţi-e frică să mergi pe zebră: dacă un Nichifor de moldovean te-a călcat, eşti tu vinovat, nu boul de la volan şi altele multe. M-am cam săturat de acestea. Sincer, vreau ca dulăii turbaţi să latre în continuare, vreau ca jurnaliştilor nu doar să le curgă bale de la turbare, ci îmi doresc cu ardoare să şi muşte rău. Politicienii trebuie să se simtă vânaţi, să nu poată dormi noaptea gândindu-se că vreun ziarist mai băgăreţ i-ar putea descoperi matrapazlâcurile. Ar fi super dacă meseria de politician ar deveni grea, sufocantă… Nu prea e posibil în vreme de comunism asta.

Unchilor, bunicilor, ce ar trebui să aflaţi pentru a nu-i mai vota pe comunişti? Aţi auzit de arsenalul de arme a lui Voronin, Papuc and company? Nu vă ajunge? Dacă aţi şti că Voronin e un pedofil, iar în garaj avea zece cadavre dezmembrate, în cazul acesta încrederea voastră în partidul lui ar scădea cu un procent? Dacă aţi şti că la prânz comuniştii mănâncă pilaf cu carne de pensionari, numărul deputaţilor PCRM din Parlament ar scădea cu 2 unităţi? Dar dacă aţi şti că în fiecare săptămână Voronin organiza în pădurile de lângă Condriţa vânători de oameni, încrederea în el ar scădea cu jumătate de procent? Nu răspundeţi, sunt retoric, după cum vă daţi seama…

Că tot se vorbeşte în ultimul timp despre această ţară, despre acest popor, am zis să caut în sertarele memoriei amintiri pe care le-am depozitat acolo după ce am vizitat Polonia. Se întâmpla prin 2004. Poate prin 2003. Eram student, iar în Polonia am mers ca voluntar, urma să particip la nişte traininguri. Am vizitat atunci 2 oraşe: Gniezno şi Mogilno.

Oraşele sunt undeva în vestul ţării. Şi cum Polonia din vest este mai bogată, mai civilizată, cred că am văzut mai multe lucruri bune decât rele. Mai întâi, mi-am distrus un mit în legătură cu limbile slavone. Şi anume, habar n-am de limba poloneză. Credeam că dacă ştii rusa vei putea să te înţelegi cu polonezi, sârbi, sloveni, cehi, bulgari. Ei bine, nu-i deloc aşa. Polonezii vorbeau o şâşâită de limbă din care abia de prindeam vreun cuvânt slavon.

Până şi bătrânii, cei care au trăit, au suferit în perioada comunistă, nu aveau habar de ce le spuneam eu în rusă. Altfel, oameni nemaipomeniţi. Am rămas profund mirat şi surprins de atitudinea lor faţă de străini. Binevoitoare, mai mult chiar, călduroasă. Pentru că nu aveam unde sta câteva zile înainte să fim cazaţi la hotel, o familie s-a oferit să ne ţină pe capul lor. Familia: mama, tata, vreo 5 copii, bunici, toţi în aceeaşi casă mare din centrul oraşului Mogilno. Familia, intelectuali din talpă, avea cărţi peste tot în casă. Era ceva. Veneam dintr-o ţară în care lumea se gândea mai întâi ce pune pe limbă, într-o ţară în care cartea avea mare valoare.

În afară de cărţi, cum judeci un stat? După toalete. Ei bine, toaletele polonezilor erau de o curăţenie de mă apuca invidia - camera mea de cămin era o troacă. În plus, palatul lui Becali, vila lui Voronin de la Condriţa păleau în faţa universităţilor de acolo. Aveau copiii polonezilor de toate în aceste campusuri, de la cămine, la săli de sport, săli de calculatoare… Ce mai, te durea capul când te gândeai că trebuie să revii în coteţul tău de acasă. Cel mai mult m-a impresionat un lucru: polonezii nu plătesc pentru studiile superioare. Am întrebat de mai multe ori şi mai mulţi oameni pentru că nu concepeam, cică de la grădiniţă până la masterat totul era gratuit, numai să ai dorinţa să înveţi. Deştepţi băieţi polonezii ăştia, investesc în ei, nu în prostii.

Încă ceva, ţin minte că am ieşit noi, cu tot grupul de voluntari în oraş. Să ne luăm nişte bere - să omorâm timpul până la “stingere”. Un englez mai nerăbdător şi-a deschis o bere şi a început s-o soarbă cu nesaţ. În secunda doi au răsărit lângă el nişte poliţai. De unde să ştim că în Polonia este interzis consumul de băuturi alcoolice pe stradă? În Moldova, de exemplu, berea este considerată produs alimentar. Norocul nostru a fost că unul dintre poliţişti vorbea rusa. Am încercat să-i explic că suntem voluntari, am venit la nişte traininguri şi ne cerem scuze pentru necunoaşterea legilor locale. Am aruncat berea, nu eu, englezoiul, într-un coş de gunoi şi am fost iertaţi. În Moldova cred că eram deja la puşcărie, iar spre noi se îndrepta vreun judecător să ne facă procesul la hurtă.

Apropo de hotel. Am stat într-o mănăstire hotel. Polonezii au foarte multe biserici, catedrale, mănăstiri, aşa că, de ce să nu scoată nişte bani de pe urma lor? Chiar am asistat la o mesă catolică - din hotel intrai direct în curtea mănăstirii şi de acolo în biserică. Frumos, mi-a plăcut. De altfel, nu simţeai că eşti într-o mănăstire, civilizaţia i-a furnizat toate utilităţile, avea până şi internet. Am stat numai cu gura căscată de uimire cât am vizitat Polonia, aproape o săptămână. Parcă am trăit şi noi, moldovenii, în comunism, dar totuşi, prea era curat, civilizat şi linişte la ei, la polonezi. Nu-i de mirare că nu au avut recesiune economică.