Aveam 13 ani când a intrat în viaţa mea. Era mic, roz şi neputincios. Am vrut să-l mângâi, dar mama m-a alungat cât colo. Nu aveam voie să pun mâna pe el decât după ce mă spălam cu săpun şi aveam mâinile calde. Am făcut un pas îndărăt şi l-am privit mirat pe micuţul ce parcă nici să plângă nu putea. Ne-a arătat ulterior că are plămâni buni - i-a şi folosit.

Cel mai mult m-a surprins cât de mic era bebeluşul pe care l-a adus mama acasă. Avea nişte mânuţe mici, pielea zbârcită roşie, vânătă pe alocuri. Atât de finuţ părea, de porţelan. Toţi se învârteau în jurul lui, toţi să-l vadă… Bine ai venit micuţule, bine ai venit în lumea asta mare şi rea. Dacă eram Daci, plângeam. Dar trăim în vremuri nebune şi râdem, ne bucurăm. Oricum, eşti tare binevenit în casa noastră, eşti fratele meu, frăţiorul meu cel mai mic.

Exact cu 13 ani în urmă, pe 14 aprilie s-a născut fratele meu cel mai mic. Astăzi are deja 13 ani, adică vârsta pe care am avut-o eu la naşterea lui. Atunci mi se părea că sunt mare, că viaţa este lungă, o eternitate. Acum realizez că micuţul ce întindea mâinile în gol, după mama, este deja mare şi a început să se alerge după fete. Zboară timpul…

Să nu privim în urmă, să ne bucurăm de prezent şi să nu uităm de viitor. Deci, Andruşca, să creşti şi mai mare! Să ştii să faci faţă urgiilor sorţii! Să nu laşi capul plecat! Să crezi în tine! Poate ceea ce ţi-am zis aseară îţi va rămâne în memorie, poate atunci când va trebui să ei o decizie grea te vei gândi la ce ţi-am spus şi virtuţile pe care le vei acumula în tine te vor călăuzi pe drumul corect. Ai fost pus la încercare în ultimul timp de mintea scrântită a unor oameni răi, dar ştiu că tu treci peste asta. Eu cred în tine, fix ca în prima zi. La mulţi ani frăţioare!

Primul meu preşedinte, ultimul preşedinte al URSS a aterizat astăzi în România. Zic primul meu preşedinte, pentru că m-am născut în 1984, iar cu un an mai târziu, Gorbaciov, un fiu de ţăran, ajungea preşedinte în Uniunea Sovietică. Din copilăria mea foarte devreme îmi amintesc două momente… politice: cum scuipau românii poza unui nene de pe parbrizul unei maşini - mai târziu am înţeles că nenea se numea Ceauşescu - şi numele altui nene, Mihail Sergheevici Gorbaciov.

Câtă politică vreţi să încapă în tărtăcuţa unui copil de 5 ani? Numele lui Gorbaciov mi s-a memorat atât de bine pentru că râdeam de fraţii mei - le spuneam că au fost numiţi în cinstea lui Gorbaciov: Mihai şi Serghei. Desigur, nu era aşa. Ar mai fi ceva ce-mi amintesc, dar nu are legătură cu geopolitica, nu are legătură nici cu marile reforme: SĂRĂCIA. Aceasta ne-a măcinat ca oameni, ne-a transformat din nişte homo sovieticus în homo primitivus. Nu că aş avea nostalgii după homo soveticus, dar nici ca primitiv nu mi-a plăcut. Primitivi, adica nu aveam curent electric decât 4 ore pe zi, nu aveam nici bani, dar nici produse alimentare prin magazine.

Ştiţi ce este paradoxal la acest om? Este văzut ca un salvator în Occident şi ca un mare criminal de o mare parte din ruşi. N-aş greşi dacă aş zice că şi moldovenii nu-l văd cu ochi buni. Ce momente plăcute ar trebui să reţină oamenii? În afară de sărăcie, poate criminalitatea în creştere, războiul din Afganistan? Occidentalii îl ridică în slăvi şi l-au umplut de onoare acordându-i premiul Nobel pentru pace. Îi înţeleg şi pe ei, cel puţin 10 ani de la căderea URSS au putut să doarmă mai liniştiţi şi să nu se chinuie la gândul că o rachetă cu o focoasă nucleară se îndreaptă spre căsuţa lor. A fost linişte până când extremiştii musulmani nu au învăţat să zboare cu avionul. Nu ştiu, însă, cât de mult le-a păsat occidentalilor de nivelul de viaţă al oamenilor din fostul “lagăr sovietic” ce au trăit pe pielea lor schimbările dramatice de sistem. Cred că le-a păsat cam cât ne pasă şi nouă de malaria ce bântuie în Namibia sau Sahara Occidentală.

Aşa că, să ne lase occidentalii cu ridicarea în slăvi a acestei mari victorii: prăbuşirea Uniunii Sovietice. Să accepte că somnul lor liniştit a însemnat un coşmar pentru noi. Nu vreau să pozez într-un apărator al URSS, hou, nu săriţi pe mine. Vreau doar să spun că nimic nu este alb şi negru, mai ales în destrămarea imperiului în care m-am născut. A fost atât de mult gri, încât nici acum nu e mai bine.

Cât despre vizita lui Gorbaciov în România, am remarcat câteva detalii interesante. În primul rând, faptul că acesta l-a încurcat pe Ion Iliescu cu Emil Constantinescu. A spus că este mai tânar decât Constantinescu şi, de fapt, îl avea în vedere pe Iliescu, care, într-adevăr, este mai bătrân cu un an decât Gorbaciov. După asta l-a apărat din negura de vremi pe Ceauşescu, cică a fost omorât ca un animal sălbatic, doar are merite în faţa românilor. Este normal să-l apere pe nea Nicu. S-a vorbit atât de mult în Rusia despre judecarea faptelor lui Gorbaciov… Cine ştie cum se termina un astfel de proces la Moscova? Şi încă ceva, a zis NIET la întrebarea dacă serviciile secrete ruseşti ar fi stat în spatele revoluţiei din România. Un niet despre care se va discuta hăăăăt, multă vreme.

Au trecut vremurile când basarabenii umpleau pieţele cu produse fabricate în Moldova, Ucraina sau Rusia. Prin ‘90, moldovenii vindeau maşini de tocat, drujbe şi tot felul de chestii pe care în România nu le găseai - deci, erau destul de căutate. Basarabenii au dispărut şi au fost înlocuiţi. De la un timp, tot mai mulţi bulgari au invadat pieţele capitalei România. Produsele lor sunt mai ieftine decât cele din magazine, bişniţa merge ca unsă, aşa că bulgarii au cumpărători cât duci cu TIR-ul… Explicabil, din moment ce preţurile în Bucureşti sunt de două ori mai mari decât în Ruse, oraşul de unde vin de obicei bulgarii bişniţari. I-am filmat astăzi. Reportajul îl vedeţi mai jos.

Credeaţi că nu există? Credeaţi că moldovenii nu au umorul lor specific? Ei bine, au. La fel cum englezii au tipul lor de haz, cum românii, ruşii ştiu să râdă în felul lor şi moldovenii glumesc într-un mod total specific. Cred că poţi afla multe despre o anumită populaţie, popor după caz, dacă le studiezi umorul.

Mai întâi să stabilim care sunt principalii umorişti. Românii, ruşii au mai mulţi, în schimb, moldovenii doar doi. Mai bine zis, au avut doi. În copilăria mea, atunci când spuneai umorişti, spuneai Pavel Bechet şi Gheorghe Urschi. Restul păleau în faţa popularităţii celor doi. Se creau adevărate legende despre presupusa lor mare rivalitate. Aşa că, atunci când Pavel Bechet a murit subit, nu mai ştiu cauza, folclorul s-a umplut de poveşti despre faptul că Urschi nu ar fi străin de moartea concurentului său. Poveşti.

Dacă s-ar fi făcut o competiţie între cei doi, cred că învingea până la urmă Pavel Bechet. Glumele sale nu prea aveau perdea, însă aveau mare priză la public. Urschi, pe de altă parte, era mai elitist, dacă pot spune aşa - hazul său era mai puţin grosolan. De fapt, tind să cred că moldoveanul este amator de glume nu prea rafinate. Ca să ai succes la un public de moldoveni, este indicat să eviţi eufemismele. Adică, spune-i omului ce ai de zis, nu-l încurca cu idei ascunse, faze subtile, la care ar trebui să se prindă.

Pavel Bechet a înţeles şmecheria şi avea un umor uşor comestibil cu care umplea până la refuz sălile. Să vă spun un banc de-al lui Bechet, banc la care râdeau toţi, deşi este previzibil:

Soţia şi soţul în pat. Soţia: “Măi, vrei ceva?”. “Da, un pahar de jin”, răspunde soţul. După ceva vreme, soţia îl ghionteşte din nou: “Măi, hai şeva mmm…”. Bărbatul îi răspunde invariabil: “Mai toarnă un pahar de jin.”. Şi uite-aşa, de câteva ori. Disperată, femeia iese pe casa scării şi ţipă: “Este un bărbat în casa asta?”. De undeva, de la etaj se aude: “Da şi, ai un pahar cu jin?”

Râdeţi? Este haios? Ascultaţi clipuleţul de mai jos şi o să realizaţi că oamenii chiar se hăhăiau la această glumă. Tot atât de adevărat este şi faptul că Pavel Bechet avea un fel aparte de a spune bancuri, avea hazul în voce, în exprimare, în felul lui de a fi. Totuşi, n-ar fi avut succes dacă poantele sale erau mai fine. Ce să-i faci, aşa este construit umorul moldoveanului: se bazează pe sex, violenţă, furt, sărăcie, prostie. N-ar fi o problemă dacă bancurile ce abordează aceste teme “clasice” ar avea o perdea mai groasă, dacă m-ar lăsa să mă prind mai greu că bărbatul încurcă sexul cu paharul. Nu m-ar deranja atunci. Altfel, îmi vine să plâng, nu să râd. Încă ceva: în timp ce alţi umorişti vorbeau fără accent moldovenesc pe scenă, cel puţin încercau, Gheorghe Urschi, dar mai ales Pavel Bechet îşi etalau accentul profund moldovenesc şi rusismele. Să-i înţeleagă oamenii, ce naiba?

PS: Ceea ce a creat Pavel Bechet nu este neapărat rău, nu zic asta. Dimpotrivă, a fost printre primii care s-a autoironizat ca moldovean, iar asta a fost sănătos. Eu spun că umorul moldovenesc este prea simplist, prea elementar, rudimentar chiar. Ar fi cazul să evoluăm.

Ileana Lazariuc - fiica Anastasiei Lazariuc, soţia fiului miliardarului Ion Ţiriac; Elena Matei - alias Căpşunica, o blondă din cauza căreia cică era să divorţeze bătrânelul milionar Ţânţăreanu; Liliana Bulgac - manechin, fosta soţie al unui oarecare Sorin dintr-o oarecare formaţie Akcent, a divorţat după ce a obţinut cetăţenia; Anna Lesko - cică cântăreaţă (cacofonie intenţionată), fosta iubită a lui Irinel Columbeanu, actuală iubită al unui băiat de bani gata; Doina Dolănescu - o basarabeancă pentru care a divorţat Ionuţ Dolănescu, fiul celebrului cântăreţ de muzică populară… Lista nu e completă. Sunt sigur că am scăpat pe cineva din vedere. Adăugaţi voi la comentarii.

Sunt basarabence ajunse celebre în România. Fie că s-au aflat în mijlocul unor scandaluri mondene, fie că s-au cuplat cu bărbaţi cunoscuţi şi bogaţi, fie că au despărţit cupluri de vedete, toate aceste fapte le-au propulsat direct pe primele pagini, pe ecranele televizoarelor. Imaginea de vampe li s-a lipit cu super adeziv de numele lor. Femei fatale şi foarte frumoase despre care îţi place să citeşti în metrou, în tramvai, îţi place să le vezi mai despuiate pe la televizor şi despre care vrei să auzi ultimele bârfe.

Mitul basarabencei vampe - procesul de creare este simplu. Mai întâi se ştia că sunt frumoase, după care au apărut “ştiri” despre cum le-au sucit minţile bărbaţilor bogaţi şi cunoscuţi. Practic, aşa au devenit cunoscute la rândul lor. Procesul a continuat, iar mitul s-a extins şi asupra basarabencelor “nevampe”. Cum presa de bulevard este nebună după femei fatale, le-a căutat şi acolo unde nu era cazul, un exemplu: Elena Voscoboinic, fata care a dansat la Dansez pentru tine. Lucrurile funcţionează în felul următor: depistezi o poveste interesantă, care îţi vinde ziarul. O vinzi publicului într-un fel şi încerci să cauţi subiecte identice, doar au priză la oameni. După a 5-a ştire despre vampele de basarabence, lumea doar aşa va vedea lucrurile. O fabrică de mituri, nu?

De ce scriu acest articol? Pentru că, între timp, mitul basarabencei vampe a sărit din presă direct pe marile ecrane. Mai jos aveţi clipul de prezentare a filmului “Poker”, în regia lui Sergiu Nicolăescu. Cică e comedie - probabil una la care vor râde toţi maneliştii. Ce avem în film? Pe Jojo, o… nu ştiu ce este Jojo, aşa că o numim generic actriţă. Ea joacă rolul unei basarabence, apare complet despuiată şi le suceşte minţile unor bărbaţi bogaţi. Vă pare cunoscută povestea? Pare un clişeu şi aşa este, dar a fost îngroşat de accentul actriţei Jojo, accent basarabean cu muuuulte influenţe bucureştene. Concluzia, românii nu pot vorbi cu accent de basarabean, dar pot crea mituri despre ei şi, ce-i foarte important, cred în ele.

Am dat şi eu o mână de ajutor, însă doar o mână - nu mai mult, la stârpirea ţânârilor din reţeaua de canalizare a Bucureştiului. Vedeţi mai jos cum. Pentru că, dacă nu ştiaţi, ţânţarul bucureştean este şmecher şi a găsit un loc foarte bun pentru a se ascunde, în canal. Problema este că îi va avea drept vecini pe oamenii fără adăpost care s-au oploşit în gurile de canal din capitala României.

Vorbesc despre tragedia poporului polonez şi teoriile pe care le naşte acest eveniment fatidic, adică sumbru. Ruşii, Putin, masonii, teroriştii, cine a decapitat conducerea Poloniei? Cine? Poate ceaţa?! Ceaţa şi încăpăţânarea celor din avion să aterizeze musai pe un aeroport militar.

Citeam o ştire din 2008. Preşedintele Poloniei plecase cu o delegaţie numeroasă în Georgia, iar pilotul nu a acceptat să aterizeze în Tbilisi din motive de securitate. Cred că era vorba de condiţiile meteorologice. Până la urmă, comandantul navei a ales să aterizeze pe un aeroport din Azerbaidjan, la hotar cu Georgia. Preşedintele Lech Kaczynski s-a supărat şi ar fi promis într-o discuţie privată că “va lua măsuri”. Oare s-o fi întâmplat la fel şi în Smolensk? Oare tot primul om din Polonia a insistat în a coborâ pe acel aeroport? Nu ştiu. Este o teorie. Fabulaţiile care vor apărea peste tot, dar mai ales în minţile iubitorilor de teorii ale conspiraţiei rămân simple fabulaţii pentru mine.

Citeam într-un comentariu de pe un forum: dacă pica Băsescu, acum era chef. Eh, românul, tot român. Dăi motive numai să se autoflageleze, să se autoironizeze. Oare dacă se întâmpla una ca asta cu România, cum ar fi reacţionat oamenii? Tot ca polonezii, care au venit în valuri să-şi deplângă conducerea ţării? Posibil. Cine ştie? De fapt, polonezii au de ce să plângă după conducători. Doar ţara lor a fost una dintre puţinele din Uniunea Europeană, poate singura, care nu a fost lovită dur de criză. Au avut şi creştere economică în plină recesiune. Apropo, ce se întâmpla dacă, Doamne Fereşte, o tragedie similară se petrecea în Republica Moldova? Cred că moldovenii spuneau: Să le fie ţărâna uşoară. Noi să trăim şi să-i pomenim! După asta ne continuam viaţa. Deh, oameni suntem şi un final sigur ne paşte pe toţi, fie general de armată, fie preşedinte de ţară.

Se spune că jurnalistul scrie istoria clipei. Ceea ce am trăit ieri a fost o clipă tragică a istoriei. Cum s-ar spune, noi toţi am trăit istoria. Dar ce le voi povesti nepoţilor? Că era sâmbătă, 10 aprilie 2010, mă pregăteam de un grătar cu nişte prieteni şi am fost sunat din redacţie. Pe vremea aceea eram reporter şi am fost chemat la munca - s-a prăbuşit un avion cu preşedintele Poloniei la bord. Nu mi-am mai schimbat hainele. Am plecat direct în adidaşi, pantaloni şi geacă sport. Aici a trebuit să urmăresc imagini ce curgeau din Rusia, să selectez şi să traduc cele mai relevante amănunte.

Una peste alta, această catastrofă aviatică mi-a amintit, nu ştiu de ce, de anul 1914, când prinţul moştenitor al Austrio-Ungariei a fost asasinat la Sarajevo de un student extremist sârb. Ce a urmat, cunoaştem cu toţii: Primul Război Mondial. Nu cred că este cazul să înceapă o altă conflagraţie mondială. Ar fi exclus. Probabil mi s-a creat această paralelă în timp, tocmai datorită faptului că tragedia are o puternică încărcătură simbolică şi ar putea schimba viitorul cel puţin al unei naţiuni, dacă nu a lumii întregi… Oare o fi existând şi în acele vremuri, prin 1914, un ziarist care a fost chemat de acasă în trening şi rugat să selecteze, să traducă din sârbă fapte, detalii, amănunte noi? Foarte interesant - lucruri care au schimbat istoria şi ne par atât de depărtate, au fost trăite de oameni la fel ca şi noi, cu teorii şi tragedii aproape ca ale noastre. Diferenţa, noi am aflat în maximum 5 minute ce s-a întâmplat de la CNN. Ei abia a doua zi, din ziarul de dimineaţă.

Înţelepciunea populară are o vorbă: dă-i moldoveanului putere şi primul pe care îl bagă la puşcărie este chiar tatăl său. Oare de ce? Pentru că moldoveanul este mai mult decât zelos, are în sânge gudurarea faţă de şefi - trebuie să-i arate că face orice pentru a merita încrederea. Ne-am educat această gudurare de-a lungul secolelor în care nu am fost stăpâni la noi în ţară. Vorbesc de o cicatrice pe care o citeşti cu uşurinţă în limbajul de zi cu zi. Cum întrebăm atunci când ne apropiem de casa unui om: cine este stăpânul? Deşi logic ar fi să spunem: cine este proprietarul? Alt exemplu: cum îi spune moldoveanul angajatorului său din Italia, Spania? Stăpânul meu, aşa îi zice. Stăpânul mi-a spus că nu pot să stau mai mult de 3 săptămâni în concediu; maşina stăpânului meu a costat 20 de mii de euro, aud des astfel de fraze de la concetăţenii mei.  

Se pare că ne-am făcut o deprindere în a judeca multe lucruri bazându-ne pe dualismul stăpân-sclav. În cel mai bun caz, stăpân-slugă. Popoarele neasuprite, cu o bogată istorie ca state independente, nu au psihologia asta. Barem pe noi ne laudă toţi cei pe la care ajungem să muncim: suntem harnici, ascultători… Traduc, suntem slugile perfecte. Dacă însă printr-un surâs al sorţii suntem numiţi chiar noi şefi, ne vom răzbuna lunga istorie a perioadei în care am fost asupriţi. Vor simţi această răzbunare pe pielea lor cei asupra cărora avem putere. Cei mai periculoşi sunt şefuleţii, adică cei care au prins prea puţin gustul înălţării. Aceşti moldoveni sunt dispuşi să se facă luntre şi punte, dar să le facă pe plac şefilor mari. Râvna, zelul lor nu are margine.

Exemple sunt destule. Cum credeţi, de ce au umplut moldovenii Siberia? S-au găsit şefuleţi moldoveni, apăruţi peste noapte, care s-au pus bine pe lângă ruşi făcând liste lungi cu familiile pentru deportare. Altfel, de unde să ştie muscalul care ţăran este înstărit şi care nu? Încă un exemplu bun din istorie. În timpul perestroikăi, atunci când Gorbaciov a început celebra sa luptă împotriva beţiei trebuia să se implice şi Chişinăul. În loc să-i convingă cumva pe moldoveni să nu bea vodkă, ce au făcut zeloşii şefi comunişti din capitala Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti? Au început să taie mii hectare de vii mănoase, adevărate perle viticole. Când s-au trezit marii măhari comunişti de la Kremlin, cei din Chişinău o comiseseră deja. De la Moscova nimeni nu ne-a spus să ne distrugem viile, de la Moscova ni s-a cerut să luptăm doar cu alcoolismul. Zeloşii şefi moldoveni au sărit calul.

Şi uite-aşa, ajungem noi la cea mai recentă explozie a zelului moldovenesc: evenimentele din 7 aprilie. Sigur a fost pe undeva şi un plan de compromitere a protestului paşnic. Sigur a existat vreun cardinal cenuşiu, gen Tkaciuk, care s-o fi gândit să distrugă din interior mişcarea liniştită a tinerilor. Numai că aceste planuri s-au armonizat perfect cu râvna şefuleţilor moldoveni de a le arăta şefilor mari că în momente de cumpănă au fost de mare încredere şi folos. Şefuleţul Botnari, şefuleţul Papuc, şefuleţul Cociorvă, şefuleţul Gumeniţă, rămaşi fără lesă i-au pedepsit crunt şi cu multă osârdie pe cetăţenii care nu ar fi fost pe placul marilor Domni şi Doamne. Este posibil ca Voronin să aibă dreptate când spune că nu ar fi cerut expres schingiuirea protestatarilor, asta însă nu-l scuteşte de o judecată ca la carte. Mai este posibil ca şefuleţii menţionaţi de mine mai sus să fi mers de bună voie şi nesiliţi de nimeni pe inerţia ardoarei şi dragostei faţă de marii oameni în stat. Rezultatul perseverenţei îl cunoaştem: 3 morţi, sute de arestaţi, zeci de răniţi. Revoluţia zelului din Moldova a fost adevarata Revoluţie.

De ziua mea mă prinde nostalgia, de Anul Nou plictiseala, de Paşte… eh de Paşte este deosebit de frumos. Mi-a plăcut mereu această sărbătoare. Şi n-aş zice că sunt bisericos, dimpotrivă, nu ţin minte când am intrat ultima dată în lăcaşul Domnului, iar când trec prin faţa unei biserici nu-mi fac cruce, vă ziceam: sunt credincios, dar nu sunt bisericos. Pur şi simplu îmi place această atmosferă de pace care pogoară printre semenii mei fie şi pentru o săptămână, fie şi pentru o zi.

În copilărie, paştele însemna Pască dulce, Cozonac, Miel la cuptor, Brânză proaspătă, Ouă roşii, Ceapă verde. Totul cu literă mare. În copilărie, Paştele însemna şi sfinţirea bucatelor până noaptea târziu. Ne trezea mama dimineaţă cu zgomotul de la bucătărie, cu aroma îmbietoare de bucate făcute acasă. Copil fiind, mă dădeam în vând după cozonac. Nu ştiu cum e la alţii, dar la noi, cozonacul se face numai şi numai de Paşte. Aşa că îl aşteptam cu mare nerăbdare. Nu răbdam până în ziua Paştelui, pofteam la cozonac imediat ce era scos din cuptorul cu lemne.

Aşa era în copilăria mea. Paştele pe care îl trăiesc în ultimii ani este diferit, dar îşi păstrează aromele şi obiceiurile. Am mers la biserica de lângă blocul meu. Au fost atât de mulţi oameni încât s-au blocat străzile din jurul lăcaşului. Preoţii au amenajat o scenă, ne-au cântat de acolo, ne-au urat la microfon “Hristos a înviat!”, iar fix la ora 12.00, pe biserică s-a aprins cu litere de lumină această urare! Poze mai jos.

Cât de masa de Paşte, mai întâi am dat iama prin hipermarket. Lume multă, cărucioare pline, rafturi golite. Unde-i criza m-am întrebat? Poze mai jos.

Una peste alta, nu am dus lipsă de miel. În “casa mea” din Bucureşti s-a gătit carne de miel. Nu eu, nu vă închipuiţi că sunt un Jamie Oliver, au gătit unii mai pricepuţi decât mine. Au făcut-o gustos, aşa că am pus un kilogram rapid. Dar ce am făcut eu? Pentru prima dată în viaţă am vopsit ouă. N-a ieşit nici bine, nici rău. Potrivit pentru prima dată. Hristos a înviat!, oameni buni. La voi cum a fost Paştele?

Am aşteptat să-şi înceapă activitatea pentru ca să pot vorbi despre Publika TV. Nu de alta, dar prea mulţi au început să glăsuiască şi să critice acest post de televiziune, deşi nici nu începuse să emită barem. Mi se părea aiurea să-i baţi obrazul instituţiei cu nişte invenţii, zvonuri sau acuzând patronii că au angajat oameni ce au fost pe la Moldova Suverană, EuTV, Flux. Aceştia au muncit, au căpătat experienţă, dar au fost destul de corecţi încât să se poată uita în oglindă sau în ochii oamenilor. Şi încetaţi să-l comparaţi pe Oleg Cristal cu Mihai Conţiu. Primul, chiar dacă a scris la Moldova Suverană, a ocolit cu multă prudenţă teme ce i-ar fi putut păta reputaţia de ziarist. Aşa că a tratat subiecte externe, integrarea europeană, problema transnistreană.

Dar, se pare că moldovenii preferă să moară capra vecinului deşi nici nu au văzut-o. Abia acum au văzut-o. Abia acum ne permitem să ne dăm cu părerea. Să vorbim mai întâi de slogane: îmi plăcea mai mult Spune ce gândeşti! Da, moldovenii au nevoie să spună ce gândesc. Prea au tăcut sau au vorbit în şoaptă până acum. Însă eu aş fi completat această vorbă de duh şi cu moldovenii trebuie să Gândească ce spun. Să luăm ca exemplu aceeaşi televiziune, care în fuga mare a lansării a trecut la alt slogan: Moldova, acum ai televiziune! Nu s-au gândit că ceea ce spun îi va supăra pe aborigenii de ziarişti de la Chişinău. Uite, s-au supărat .

Trecând peste sloganele ţipătoare şi gratuite ale lansării, cred că a mai deranjat festivismul. Textele pline de patos izbăvitor citite cu avânt pioneresc de prezentatori nu-şi ating ţinta, nu mă emoţionează, îmi desenează doar un zâmbet ironic în colţul gurii. Cred că au cam dat cu oieştea-n gard cu textele şi sloganele. Trebuie să înţeleagă, oamenii nu sunt chiar atât de proşti şi nu vor înghiţi faza cu: în sfârşit aveţi şi voi, moldovenii, o televiziune. Puteau fi mai inteligenţi decât atât.

În rest, Publika TV este o televiziune bună. Deocamdată, pare mult mai bună decât Jurnal TV. Incontestabil asta. Mult mai puţine greşeli decât la Jurnal TV, sunt mai profesionişti, doar nu au angajat toţi puştii de pe lume ce nu au experienţă în televiziune… Timpul o să aranjeze lucrurile mult mai bine. Timpul, ca vreme, nu ziarul. Dragi colegi, la mai mult şi la mai mare, Moldova are nevoie să spună ce gândeşte, dar şi să se gândească la ceea ce spune.

Când l-au întrebat pe Jirinovschi unde era în momentul în care Uniunea Sovietică se prăbuşea şi devenea istorie? Colericul politician rus a spus, în vila mea de lângă Moscova. Când peste ani şi ani mă va întreba vreun puşti, unde eram în timpul revoltelor din Chişinău, voi spune, la Bucureşti. Da, eram la 500 de kilometre depărtare, însă doar fizic. Pentru că spre deosebire de rusul Jirinovschi, revoluţia mea m-a ţinut în suspans de la primele lumânări arse până la ultimele pietre aruncate. Nu eram în vila mea - nu am vilă, eram la muncă, dar, în acelaşi timp, aveam toate antenele întinse pentru a prinde orice fel de informaţie.

În maşină - radioul, la muncă - site-urile de ştiri, atunci când mergeau, desigur. Urmăream şi ştirile de la televizor. Mai discutam cu ai mei acasă: conexiunea era sau proastă rău, sau auzeam un păcănit suspect înainte de apelare. Nu sunt fricos şi nici schizofrenic, dar atunci când tata îmi spunea că mai bine să nu discutăm teme politice la telefon, îmi puneam lacăt la gură. Eu eram aici, ei acolo.

Unde vreau să ajung? Faptul că eram la Bucureşti nu a însemnat neapărat mai puţine emoţii. Îmi era frică pentru fratele meu, student la Chişinău, care a văzut cu ochii lui vandalii din Parlament… Îmi era frică pentru rude, prietenii angajaţi în Poliţie, ce puteau ajunge carne de tun în faţa vandalilor… Regimul dictatorial al lui Voronin devenea unul rigid şi, deşi pierduse lupta, reacţiona din inerţie. Am încercat să lupt împotriva acestui regim. Am luptat cum am ştiut mai bine şi cu ce am avut: cu cuvântul.

În lipsa informaţiei dinspre şi din Moldova: ceea ce am scris de aici, din Bucureşti, despre evenimentele de acolo, din Chişinău, a fost preluat de alte bloguri, televiziuni chiar. Moldova era atunci într-un vid informaţional. În plus, atunci când am auzit la radio o discuţie despre faptul că moldovenii îşi merită soarta… am pus mâna pe telefon şi am încercat să le explic tuturor ascultătorilor, că au dreptate: moldovenii îşi merită soarta, dar nu merită lipsa de compasiune. Aia a fost revoluţia mea, sunt sigur că fiecare dintre voi aţi avut revoluţiile proprii. Cum a fost?

Suntem în pragul celei mai importante sărbători creştine: Paştele. În aceste zile nu trebuie să ne gândim la rău, aceste zile au o încărcătură deosebită. Astăzi, mâine, dar mai ales poimâine trebuie să ne dăm seama că suntem extrem de mici, nici cât un fir de praf pe care l-a şters mama de pe televizor. Cât de problemele noastre, ura noastră, care nu ne încape, sunt şi ele minuscule.

Fie că suntem credincioşi, fie nu, poate nu într-o zi ca Paştele, poate în alta, dar trebuie odată şi odată să realizăm că noi nu contăm. Praf şi pulbere este numele nostru. Carne putrezită şi ochi găunoşi este viitorul. Viermi şi râme ne sunt apropiaţii. Totuşi, deşi în aceste zile trebuie să-i iertăm pe cei care ne-au urât, pe cei care ne-au făcut rău nouă sau altor oameni, eu nu prea ştiu cum să fac asta…

Sincer, cu mâna pe inimă vă spun - vreau să pot. Vreau să-i iert pe poliţiştii moldoveni care în aceste zile de primăvară au schingiuit oameni, au lovit tineri fără apărare, au fost atât de crunţi încât nu s-au mulţumit să-i vadă umiliţi… le-au luat viaţa, însă nu pot. Ştiu că ei s-au iertat, ştiu că nu au nicio remuşcare şi tocmai asta mă încruntă mai mult.

Dacă citeşti acum aceste rânduri, închide ochii un pic. Închipuie-ţi că în seara de 6 spre 7 ai ieşit cu lumânări în piaţă. Ba nu, închipuie-ţi că era, de fapt, fratele tău. A avut proasta inspiraţie să se reţină un pic mai mult în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Curios din fire, a vrut să vadă totul - să aibă ce povesti mâine. Seara s-a aşternut peste Chişinău, iar el abia acum se îndreaptă spre casă. În mijlocul oraşului, este oprit din drum de zeci de poliţişti, mulţi în civil. Cu o lovitură de pumn unul îl trimite pe asfalt. Imediat zeci de bocanci tari ca piatra îi fac praf ficatul. Nu mai poate de durere, se chirceşte pe jos, dar nu şi-a dat sufletul… Un picior bine plasat şi din viteză i se infige în cap. Chiar dacă este vacarm, urlete, toţi au auzit un trosc puternic. Omul ce se zvârcolea pe joc stă acum nemişcat. A murit. Ţi-ai închipuit? Deschide acum ochii, întreabă-te, îi ierţi? Poţi să-i ierţi? Eu nu.

Nu pot să le iert pe aceste brute fără pic de uman în ei. La fel cum nu pot s-o iert pe profesoara care l-a lovit pe fratele meu. Iarăşi, acelaşi motiv: ştiu că se consideră nevinovată, ştiu că se poate uita în oglindă, că nici nu şi-a pus problema vinovăţiei - deaceea nu pot… Doamne, iartă-i Tu, că eu nu pot!