Lena, câştigătoarea din acest an la Eurovision a creat o adevărata manie pe internet. Puştii, puşti un pic mai mari, cu multă sau puţină cultură muzicală, au umplut youtube-ul cu “creaţiile” lor. Am râs, mai ales de vioară şi chitară. Se pare că lumea se plictiseşte şi nu ştie de criză… Ei, şi dacă tot i-am găsit pe youtube, am zis să nu se piardă bunătatea de experienţă. Luaţi de vă bucuraţi, de vă binedispuneţi cu această ocazie. Care variantă de mai jos vă place?

La final, am adăugat o piesă de-a englezoaicei Duffy. De ce? Simplu. De la prima audiţie mi s-a părut că Lena îi seamănă. Mai are mult până la Duffy, dar îi seamănă binişor.

Am ascultat-o pe puştoaica nemţoaică şi mi-a plăcut. Poate nu are voce, poate este prea jună, poate nu este foarte frumoasă, dar are ceva, dragilor. Ceva ce noi obişnuim să numim CARISMĂ. În afara acestei calităţi metafizie mi-a plăcut cu adevărat piesa. Ce să fac? Sunt un tip care spune deschis ce-i place şi ce nu. Nu mi-a plăcut Grecia, dar mi-a plăcut Germania. Asta e. Asta spun. Încă ceva, dacă Eurovision era un concurs dat la radio şi nu la TV, Lena nu lua locul 1 nici tunsă. Imaginea ei are un efect puternic şi cucereşte rapid publicul.

După cum ştiţi, sunt în Bucureşti. Deci puteam să-i votez pe cei de la Sun Struke, deşi nu mi s-au părut mai tari ca Germania. Mi s-au părut cam la un nivel cu România. Umila mea părere, cârcotaşilor. În momentul votului eram în dilemă: votez ce mi-a plăcut, adică Germania, sau cum îmi dictează sângele ce apă nu se face, adică Moldova? Recunosc: am votat Moldova. Am sperat însă că va câştiga puştoaica, iar speranţa s-a îndeplinit. Acum stau şi mă întreb: cum se împacă patriotismul cu sinceritatea? Sunt cam ipocrit atunci când îi susţin şi îi votez pe cei care mi-au plăcut mai puţin. Ipocrizia patriotică este acceptabilă? Nu ştiu. Am votat, după cum am zis, cu inima.

Din această privinţă, românii au fost mai puţin ipocriţi. Lor nu le-a plăcut piesa moldovenilor. Aşa se explică de ce nu ne-au dat 12 puncte. Totuşi, au găsit sânge frăţesc pentru 10 puncte. Întrebam în postul de mai jos de ce nu ne-au dat românii 12 puncte? Au sărit cu toţii să mă ia la puricat. De ce am zis “românii”? Ca sa fie clar că vorbesc despre românii din dreapta Prutului. Alţii, de ce stau cu mâna întinsă după puncte? Nu stau, doar am întrebat. Se pare ca răspunsul este foarte simplu: pur şi simplu piesa nu a plăcut publicului. O fi fost cântecul de calitate, l-o fi interpretat Olia şi băieţii bine. Nu contează. Piesa nu a plăcut. La fel nu a plăcut nici piesa Ucrainei, deşi fata aia cânta într-un mare fel.

Dacă e să mă detaşez de patriotism şi să fac un top al meu, păi, pe primul loc ar rămâne Germania, pe al doilea - Ucraina şi pe al treilea loc - Rusia. Abia pe patru ar veni România. Nu-mi săriţi în cap. Am încercat să uit de preferinţele mele geopolitice şi să mă gândesc doar la ce piese mi-au plăcut.

De altfel, am observat un lucru urât de tot. În fiecare an există anumite aşteptări ipocrit patriotice. Înainte de televoting românii din partea dreaptă a Prutului comentează: “Ia, să vedem, ne dau moldovenii, fraţii noştri, 12 puncte?” Dacă, se întâmplă să dea mai puţin - s-a întâmplat o singură data - păi, obligatoriu apar semizeii: “Ăştia-s fraţi? Ruşi toată ziua.” Se întâmplă identic şi în partea stângă a Prutului. Înainte de vot mulţi se întreabă în barbă: “Ia, să vedem, fraţii noşti, românii, ne dau 12 puncte?”. O singură dată, în acest an, nu ne-au dat. Pe forumuri se comentează deja: “Iaca, ţiganii, nu ne-au dat voturi”. Ce ar fi să încetăm cu cârcotelile acestea tâmpite şi absolut neproductive? Ar fi bine, dar imposibil. Mai curând ar trebui să nu ne supărăm dacă apar punctaje “mai mici”. Fie pentru că piesa nu a plăcut, fie că Voronin and Co au schimbat punctajul… Suntem atât de români, noi românii şi moldovenii, încât până şi un amărât de concurs reuşeşte să ne dezbine.

Sunt întrebările ce mă frământă după ce s-a terminat show-ul. Eurovisionul din acest an mi-a părut a fi un concurs mai puţin geopolitic şi mai mult bazat pe plăcerea muzicală a oamenilor, pe dorinţa lor de a descoperi ceva nou, ceva care să-i facă să vibreze. Când am auzit-o pe nemţoaică, am fost sigur că ea are acel ceva.

Nemţoaica, o puştoaică, parcă neobişnuită cu luminile reflectoarelor, dar destul de şmecheră încât să poată marşa pe cartea inocenţei şi a tinereţei sale joviale, a fost din prima o maaare favorită. N-au contat relaţiile geopolitice, nici ţâţele armencei, nici picioarele româncei, nici maneaua grecului. Germania a fost în acest an descoperirea şi scânteia care i-a prins pe europeni.

Cântecul a fost frumuşel. La sigur, o să devină şlagăr. Totuşi, parcă au mai fost şlagăre… De ce a câştigat Lena, atunci? De pildă, pe mine m-a cucerit prin engleza ei cu un pronunţat accent german. Cum zicea ea? În loc de “can”, rostit oarecum “căn”, pur şi simplu ajungea în guriţa ei: “kan”. Deci, mi-a plăcut, ritmul a fost susţinut, motivul uşor de memorat.

Bun, dar, totuşi, de ce nouă ne-au dat românii 10 puncte? Nu înţeleg. Dacă facem geopolitică, păi geopolitică să fie, dragilor. V-am dat 12, vrem 12, nu? Dar ce vorbesc eu? Cu adevărat altceva mă frământă. Nu jocul de-a 12 puncte. Oare dacă până şi “fraţii noştri” ne-au donat 10 puncte, oare nu cumva, piesa noastră bună n-a fost chiar bună? Da, prestaţia reprezentanţilor noştri a fost una interesantă, însă nu se termină totul la prezenţa scenică şi voce, mai e nevoie şi de acea scânteie. Oare ce am învăţat pentru anul viitor? Pentru Eurovision 2011?

Sun Stroke Project. În sfârşit am reuşit să ţin minte numele băieţilor care au cântat pentru Moldova. Sper ca şi Europa să reţină cel puţin numele ţării noastre, dacă nu al acestor căntăreţi. Îi urmăream cu ochii larg deschişi să prind toate detaliile show-ului lor şi m-am prins asupra unui gând, dacă nu ciudat, cel puţin nelalocul lui: nici Olia, nici tipii care ne-au încântat nu reprezintă cu adevărat Moldovioara.

Nu, nu este vina reprezentanţilor noştri. Mi-au plăcut chiar dacă au ajuns undeva în subsolul clasamentului. Fără emoţii, siguri pe ce pot, adevăraţi profesionişti ai scenei. Cu vocea bine pusă la punct. Olia şi frumoasă, şi talentată, iar vocalistul Sun Stroke cu un glas grav, puternic, vibrant. Prezenţa scenică era demnă - îţi furau privirea. Chiar nu contează că n-au luat mare lucru. Important este că nu s-au făcut de râs. Adică au ajuns în finală.

Cum să ne reprezinte băieţii aceştia frumoşi şi talentaţi? Cu hainele lor frumoase, cu instrumentele lor sclipitoare, nu par să vină din cea mai săracă ţară din Europa. Dansau, emanau atâta veselie de pe scenă, dar acasă la ei e multă sărăcie, drumuri sparte, oameni supăraţi, familii decimate… Păreau să vină, mai curând, de undeva din vreo Danemarcă, Norvegie, Germanie. Ţări în care criza nu a fost decât un respiro al economiei.

Aşa că, privindu-i pe scenă, nu ai fi zis că sunt moldoveni. Doar drapelul şi faptul că prezentatorii li s-au adresat la un moment dat în română, doar aceste detalii au mai schimbat ceva. În rest, sunt rupţi cu totul din peisajul Moldovei.

Astăzi am mâncat cireşi. Un lucru atât de măreţ, un eveniment atât de aşteptat pe vremea copilăriei devine brusc atât de neimportant astăzi. De ce? Pentru că nu mai văd în faţa ochilor pomi doldora de cireşi, văd doar cutii în hipermarketuri. Şi le văd, fraţilor, aproape tot anul. Fie iarnă, fie vară, să tot mănânci cireşi, că ai de unde.

Eram puştan prin clasa a 6-a, a 7-a, iar când se apropia luna mai, nu mai ştiam de noi. Parcă un mic drac’şor se instala în tălpile noastre. O tuleam de la ore cu toată clasa. Bine, recunosc. Mai puţin eu, care nu prea eram băiatul rău. Totuşi, nu prea puteam să sparg gaşca şi să refuz o invitaţie la livadă. Noi, băieţii, aveam un adevărat al 6-lea simţ pentru cireşile coapte. Deşi încă nu dădusem raita prin livadă, puteam să jurăm că cireşile erau coapte. Asta da, instinct şi metafizică.

Livada de cireşi era în vârful dealului, păzită de bărbaţi călare, cu câini. Nu aveau arme, dar biciuştile din dotare erau suficiente pentru a ne pune pe fugă. Ţin minte că l-au alergat pe un biet băiat până acasă la el. Cu calul desigur. A stat sărmanul o săptămână la pat: de frică şi de efort. Ca Ion Creangă nu am păţit-o, dar ceva similar tot mi s-a întâmplat. Am mers noi să păpăm cireşi. Folosesc eufemisme. Am mers să furăm cireşi. Să ne îndopăm cu cireşi furate din livadă, era un act de curaj şi de plăcere. Nu ştiu de ce, dar cireşile acelea aveau un gust al naibii de bun. Deodată, l-am zărit pe paznic. Am sărit din pom. Era periculos dacă ne prindea sus - nu mai aveam scăpare. Aşa că, ne-am pitit în nişte boscheţi. A trecut ăla milimetric pe lângă mine şi nu m-a văzut. Credeţi că am zbughit-o imediat ce am avut posibilitatea? De unde? Ţuşti în pom şi bagă cireşe. Nu minţea bietul Nică a lu’ Ştefan a Petrei: şi în sân, şi în gură; şi coapte, dar mai mult - verzi.

Cu burta umflată tobă abia am coborât din copac. Dacă mă vedeai, credeai că sunt un greieraş gata să nască. Plesnea maioul pe mine de cireşile din sân. Am ajuns acasă, pe drum am mai dat din cireşe, am mai mâncat. Deh, să mă satur. Cred că m-am suprasaturat. Pentru că odată ajuns acasă, am simţit că cireşile s-au săturat de stomacul strâmt şi încă neobişnuit cu atâta tixeală. Au năvălit drăcoaicele şi le-am dat pe toate afară. Evenimentul fatidic s-a întâmplat fix în faţa porţii casei mele. Aşa s-a prins şi tata de ce am întârziat eu atât de mult la şcoală. Sper că nu v-am făcut poftă de cireşi?

Cum dă căldura în oraş. Cum încep să se încingă betoanele, iar apartamentele ajung adevărate cuptoare cu microunde. Cum borboanele de sudoare coboară de pe frunte făra ca tu să fi alergat - doar aşteptai tramvaiul, mintea îţi fuge la fiecare două minute ca un iepure supersonic spre briza mării.

Acolo, unde valurile spală nisipul, iar mirosul salin îţi deschide toate valvele plămânilor. Acolo, unde pielea ţi se înroşeşte de la soarele înalt. Acolo e de tine. Nu sunt înotător, aş spune, chiar, unul al naibii de prost. Nu sunt un om al mării, prima data am văzut largul azuriu la 20 de ani. Totuşi, a fost dragoste la prima vedere. Marea mi-a spus: “linişteşte-te, uită, doar problemele tale nu au putut păşi cu tine pe plajă. Aici poţi fi tu însuţi. Eşti aproape despuiat, doar o fâşie de pânză îţi acoperă ruşinea, în rest, n-ai ce să ascunzi, nu ai de ce să te ascunzi de oameni. Nici ei de tine. Deci, relaxează-te, uită!”

Şi am uitat. Sentimentul de libertate, sentimentul de desfătare copilărească m-a supus. M-am trezit hohotind ca un bebeluş: eu eram atât de mic, marea atât de mare… Am ascultat cum se sparg valurile. Am ascultat cum se joacă micuţii printre castele de nisip. Am mirosit marea. Mi-am privit degetele înfundate în nisip. Eram în rai? Da. Aerul părea că dă în clocot, simţeam însă o răcoare angelică. Mi-am băgat picioarele în apă. Era rece, dar plăcută. M-am bălăcit cu copiii la mal. Nu ştiam să înot. Nici acum nu prea ştiu. Of. Am renăscut.

Stop. Încetez să mai scriu despre asta. Sunt la muncă şi devin prea visător în felul acesta. Pot să spun doar că peste două săptămâni voi sări în îmbrăţişarea mării. Voi da din mâini şi din picioare în apa sărată. Până atunci îmi ferec amintirile marine şi revin în Bucureştiul încins de căldură. Ştiu un lucru. Atunci când voi păşi pe plajă, marele oraş va fi, nu la zeci de kilometri dinstanţă, va fi la ani lumină depărtare. Eu o să stau acolo şi o să ascult, o să miros, o să râd copilăreşte. Mare, aşteaptă-mă! Vin eu…

Încet, încet, mult prea încetişor, comuniştii din Moldova slăbesc. Grăsimea procentelor lor descreşte. Au ajuns pe la 29 la sută conform ultimului sondaj. Ce să zic, mă cam lasă rece sondajele acestea. Prea descurajante, puţin relevante, pe undeva manipulante îmi arunc doar ochii şi le uit rapid. Pe de altă parte, mă interesează o cifră uitată pe la finalul termometrului, pardon, barometrului. Acolo unde au fost întrebaţi moldovenii de instituţiile în care au încredere.

Un număr mare, covârşitor de mare, are încredere în biserică - 82%. Pe al doilea loc se află mass-media, cu 62 la sută. Armata vine mult în urmă - 38 la sută. Stau, mă uit şi mă crucesc. Dacă se bagă în politică mitropolitul, are asigurate 82 la sută din sufragii. Aş vrea să mă întreb de unde atâta încredere? Dar ştiu. Din sărăcie şi disperare. Nu contează că mitropolia stă pe un sac de bani, nu contează că mulţi preoţi sunt putred de bogaţi, nu contează că se dau în limuzine scumpe şi au o viaţă în huzur. Doar nu plătesc impozite şi multe altele. Nu contează că la o nuntă plăteşti de te cocoşezi. Nu mai zic de botezuri, înmormântări.

Bine mai zicea Ion Creangă atunci când spunea că “un popă trebuie să aibă obraz gros şi stomac de cal; un popă trebuie să mănânce şi de pe mort şi de pe viu”. Omul nostru este, însă, contruit să nu vadă toate acestea. În special, moldovanul este aşa făcut. Nu vreau să cad în extreme şi să spun că toţi preoţii sunt nişte sacuri fără fund. Nu. Totuşi, 82 la sută de încredere? Mda. 82 la sută… Explicaţia: moldovanul, când îl doare ceva, merge la doctor. Acela îl scurge de bani şi nu-l pune pe picioare. Ce-i rămâne? Să aprindă o lumânare în biserică. Pe moldovan, dacă îl prinde cineva pe drum şi-i dă în cap, merge la judecător. Acela îl scurge de bani şi nu-i face dreptate. Ce-i rămâne? Să pună o lumânare cu o afurisenie pe numele celui care l-a nemulţumit. Moldovanul părăsit de soţie, soţ, care munceşte în Spania ce face? Se duce la biserică să pună o lumânare sau, şi mai bine, la mănăstire. Uite-aşa.

Cât de mass-media… Aici este un paradox, de ăla, de-al nostru, moldovenesc. Am avut o presă aservită, profund manipulatorie, totuşi, continuăm să avem încredere în ea. De ce? Pentru că adevărul este unul: când nu avem dubii, atunci şi încrederea este mai solidă. E logic. Staţi să vedeţi cum o să scadă încrederea în jurnalişti când pluralismul dezbaterilor, al ideilor o să fie mai puternic. Încrederea o să se ducă rău în jos.

Încrederea în armată, asta chiar n-o înţeleg. Cine nu i-a văzut pe soldaţii noştri? Slabi, cu hainele atârnând pe ei. Cazărmile sunt vai de steaua lor. Sărmanii soldăţei, sunt puşi să păzească pe la ambasade, pe la consulate şi stau chirciţi în ploaie de ţi-e mai mare mila. Pe câmpul de antrenament merg, dar la prăşit, la ridicat vile. Bătaia de joc este la ea acasă în armata moldovenească. În plus, avem nişte dotări, de ne plâng pisicile de milă. Totuşi, noi avem încredere.

Eh, termometrul acesta de opinie. Cred că arată altceva decât procente şi încredere. Termometrul arată foarte clar că societatea moldovenească are febră şi dureri mari de cap.

Acest post nu se vrea o exegeză a nesimţirii. Nu sunt în stare s-o disec pe criterii şi s-o definesc atât de bine încât să pun bazele unei noi teorii (of, sunt atâtea!) despre nesimţirea la români. Aşa că mă voi rezuma la o simplă enumerare. 1… 2… 3, ca la şcoala primară, plus observaţiile mele de zi cu zi.

Încep cu un lucru evident, un fel de axiomă: există nesimţire şi nesimţiţi în România. Nu spun că există foarte multă şi foarte mulţi, pentru că iar cad în extrema filozofiei chibritului. Doar există - atât spun. Ştiu asta pentru că mă lovesc de ea în fiecare zi. Ce mă şochează, însă, este faptul că românii o conştientizează bine, însă la unii, această conştientizare este soră dreaptă cu ipocrizia. De ce? Simplu, pentru că ei blamează nesimţirea deşi sunt nişte nesimţiţi cu state. Situaţia este exprimata bine de vechea vorbă românească: “nu văd parul din propriul ochi, ci paiul din ochiul altora.” Dar să exemplific.

Merg în taxi. Şoferul are vreo 50 de ani. Traficul şi viaţa din marele Bucureşti l-a albit rău. Este însă cât se poate de jovial şi pornit împotriva nesimţirii din trafic: “Uite-l şi pe nesimţitul ăsta. Băăă! Ţi-a dat mă-ta stradă? De ce-mi tai calea? Nesimţitule!” A mai spus câteva cuvinte, unele noi pentru vocabularul meu, aşa că nu le reproduc aici. Nu reuşeşte să-şi încheie fraza, că trage brusc de volan şi intră pe banda din stânga. A observat că-i mai liberă şi se circulă mai bine. Tace chitic şi nu zice nici pâs când şoferul din spate îi trimite un claxon lung, prelung şi o tiradă de cuvinte despre mama dânsului, probabil răposată sărmana. Nici eu nu zic nimic, deşi taaaare mă mănâncă sub limbă să-l întreb: “şi mama dumneavoastră v-a lăsat prin testament stradă?”

Merg pe drum. Vin de la serviciu. În calea mea, fix pe trotuar un doberman stă în poziţie de defecare. Scuzaţi-mi expresia: cu fundul lăsat şi cu picioarele din spate crăcănate. Proprietarul căţelului priveşte nepăsător în zare. Fix ca la Eminescu: “Privea în zare cum pe mări…”. Eu mă opresc în dreptul lor. Câinele se screme, icneşte, proprietarul nici că-i pasă, zarea înroşită de apus i-a captat privirea. Obosit, enervat, supărat că de vreo două ori am ajuns acasă cu pantofii plini de dejecţii canine, continui să stau în dreptul lor. Nicio reacţie. Eu sunt politicos şi încep cu scuzele de rigoare: “Chî, chî. Mă scuzaţi că vă atrag atenţia. Dar cu ceea ce rămâne de la câine pe asfalt ce faceţi?” Omul se întoarce spre mine şi mă priveşte cu ochi reci. Să fiu al naibii, ca în Eminescu: “Căci eu sunt vie, tu eşti mort,/Şi ochiul tău mă-ngheaţă”. Numai că îngheţat nu sunt eu, ci el - nu scoate nici un sunet. Nu-mi rămâne decât să continui: “Deci ce faceţi? De câteva ori am călcat în rahat, nu de alta…” Mi se taie vorba. Omul se întoarce impasibil cu spatele la mine. Nu ştiu ce să zic, nu ştiu ce să fac. Câinele continuă icneala din adâncul intestinului, omul contemplează. De data asta, privirea îi este furată de maşinile care gonesc pe bulevard. Nesimţirea a atins culmi existenţiale - el doar aşa trăieşte. Un adevărat Luceafăr al nesimţirii. Plec învins de nesimţire.

Stau la o coadă. M-am trezit la 6 dimineaţa ca să reuşesc să depun actele mai repede, doar am şi eu o slujbă la care vreau să ajung la timp. În faţa mea 3 persoane, imediat după mine o familie cu un copil. La 8.30 se deschide uşa. În interior sunt trei ghişee. Prea multe pentru o coadă ordonată. Primii doi de la coadă intră, al treilea nu reuşeşte, s-a băgat în faţă un tip care a venit mult mai târziu. Nu zic nimic, dar în sinea mea furtuni şi vijelii îmi răscolesc nervii. Când iese nesimţitul şi un alt nesimţit, un bărbat de vreo 50 de ani, încearcă să se furişeze ca un hoţ de găini, intervin. “Domnule, este rândul dumneavoastră? Cum vă permiteţi” îl întreb eu şi îi aţin calea acestuia. Văd că femeia din faţa mea nu reacţionează, capitulează în faţa nesimţirii, deci continui: “Aţi venit mult mai târziu, dar această familie cu copil a venit dis-de-dimineaţă. Fiţi bun şi lăsaţii să intre.” S-a trezit şi respectiva familie care erau la coadă după mine. “Da, da. Lăsaţi-ne să intrăm”, spune bărbatul şi se scurge împreună cu soţia şi piciul pe lângă uşa deschisă. Eu rămân, iar moşul susţinut de un altul destul de întârziat fac gât: “Hai, domnule, că nu ştii nimic. Aici sunt trei ghişee, deci trei cozi. Eu, vin din partea ailaltă şi acolo e aşa”. Le spun, că dacă şi-ar fi dorit să fie mai în faţă puteau să se trezească la 5 şi dacă nu le place coada de aici să meargă “în partea ailaltă”. Ei dau a lehamite din mână şi spun că nici nu vor să se certe cu mine. Eu le răspund că nici nu ar trebui să se certe. Sunt politicos, dar fierb în mine. De nervi simt că începe să tremure carnea de pe mine. Peste 5 minute intru în sfârşit în ghişeu. Depun actele, iar la ieşire, surpriză, toată lumea stă la o singură coadă, nimeni nu se bagă în faţa nimănui. Am reuşit să înving nesimţirea.

Sunt în metrou. Vreau să intru în tren. În faţa mea o tanti. Îşi face loc cu coatele şi intră rapid. Nu se deranjează că unii vor să iasă din vagon şi se feresc din calea ei. Intru într-un final şi eu. Peste 3 staţii cobor. Coboară şi tanti. Nişte nesimţiţi vor să intre rapid în vagon. Aşa că încearcă să se strecoare pe lângă femeie. Numai că de data aceasta tanti ştie că dreptatea este de partea ei: “Haidi, bre! Ce faci? Lasă mai întâi să iasă lumea, chiar eşti nesimţit?” Întrebarea este reciprocă, madam.

Deocamdată cam atât despre nesimţire, dar cazurile nu se opresc aici. După câte aţi văzut, am enumerat situaţii din Bucureşti. Asta nu înseamnă că toţi bucureştenii sunt aşa. Pur şi simplu, aici locuiesc, aici îmi fac observaţiile. În plus, există foarte mulţi oameni cumsecade. Nu-i vezi, pentru că toată atenţia îţi este captată de aceşti nesimţiţi.

Am ascultat-o pe Olia Ţira. Nu sunt exaltat, dar nici deranjat de prestaţia moldovenilor de pe scena de la Oslo. Spun aşa probabil şi din faptul că nu prea m-a interesat în acest an Eurovizionul. De pildă, în 2009 aveam şi un preferat. Am urmărit din timp ce piese vor participa - mi-a plăcut Rybak. Anul acesta, în afară de România, Moldova şi poate Rusia, habar nu am cine participă.

Să revenim la oile noastre: băieţii de la “Sun nu ştiu cum” şi Olia. Ziceam, o prestaţie onorabilă. De altfel, citeam în metrou un articol din “Adevărul” unde se zicea că unii cunoscători ai concursului spun că în această seară ne aşteaptă o semifinală cam “apă de ploaie”. În plus, spunea autorul, cică Moldova ar fi favorită. Opa! Ca să citez cântecul grecilor. Nu mai spuneţi? Au apărut şi specialiştii în Eurovizion? Ca în orice, avem nevoie de experţi, nu? Ei şi aceştia o dau ca favorită pe Moldova. M-a gâdilit un pic la amorul propriu, dar tremurul plăcut al glandei patriotice a încetat rapid. Da, s-ar putea să treacă Moldova în finală. Aşa şi? Cine este naivul care ar putea crede că cea mai săraca ţărişoară din Europa poate câştiga acest concurs profund geopolitic?

Pentru noi este important ca oricine nu pleacă la Eurovizion să nu se facă de râs. Doar cu ce iese Moldova în lume? Din douăzeci în douăzeci de ani cu Piaţa Marii Adunări Naţionale şi din an în an cu aceşti cântăreţi la Eurovizion. Fotbalul nu ne ajută, economia la fel. Barem cu ei să nu ne facem de râs. Din punctul acesta de vedere îi pot zice Olei, sau Oliei şi băieţilor de la “Sun nu ştiu cum” un BRAVO mare! Aştept să treacă în finală, să facă o treabă bună şi acolo.

Cât de noi, oameni buni. Să nu ne îmbătăm cu “apă de ploaie”. Să ne vedem lungul nasului. Să nu mai credem în tot felul de topuri făcute pe site-uri obscure: “ve ve ve, ce top să mai fac, punct com“, în care Moldova va câştiga sigur. Doar au votat toţi cei trei vizitatori ai site-ului.

Un filmuleţ donat de un fan de-al blogului. Pe nenea respectiv îl puteţi vedea des prin parcul Alexandru Ioan Cuza din Bucureşti. Animalul lui de companie nu este un căţel sau o pisică. Este un iepuraş mic şi fricos. Omul spune că nu-l va mâncă, e un animal de companie doar. Auziţi-i promisiunea în video. De altfel, astăzi, am văzut un tip pe al cărui tricou scria: “Iubitor de animale… bine gătite”. Sper să nu fie acelaşi om.

N-am nimic cu Olea Ţira. Parcă piesa este reuşită - spun unii, că eu nu mă pricep, iar ea este mai mult decât drăguţă. Să nu uite totuşi că ne reprezintă ţara în Europa. Cântă din numele ţărişoarei Republica Moldova în Norvegia. Asta, dacă nu s-o fi schimbat ceva între timp şi nu ştiu eu. Ei, dacă nu s-o fi schimbat nimic, dacă lucrurile sunt cum zic eu, ce ar fi dacă Olea Ţira ar vorbi şi româneşte?! Bine, bine, moldoveneşte, după cum scrie în broşura cu steag pe copertă.

În filmuleţul de mai sus o vedem pe draga de Ţira într-o piaţă din Oslo extaziată şi relatându-ne că i-a văzut pe rege şi regină. Aflăm, însă, totul în limba lui Puşkin. Cât de limba fraierului de Eminescu, “noi nu grăim maldav’neşti”. Şi uite-aşa suntem noi reprezentaţi la Oslo în limba rusă. Precizez încă o dată. Poate o fi bună piesa prezentată de Olia Ţira. Sper, însă, din tot sufletul, ca barem în timpul concursului să nu strige “zdrastvuite“, ci “bună seara”!

N-am nimic cu odihna, odihniţi-vă fraţilor bugetari, dar mai şi munciţi. Astăzi am fost la o instituţie a statului român. Zic, mă trezesc cu noaptea în cap, ajung foarte dimineaţă, îmi rezolv problemele şi după aia, huşti, la serviciu. Că doar mai şi muncesc. Socoteala de casă nu s-a potrivit cu cea din târg, pentru că am pupat uşa închisă. Gardianul îmi zice, “păi, nu aţi ştiut? E zi liberă.”

Am rămas tablou. Am uitat că statul român “ne-a dăruit”, mai curând le-a dăruit bugetarilor, încă o zi liberă: Rusaliile. De ce Rusaliile? De ce nu Adormirea Maicii Domnului? De ce nu Înălţarea Domnului? Nu mă duce capul. Dacă tot suntem un popor creştin ortodox, hai să nu muncim nici de Sfântul Foca, nici de Mucenicul Vitalie. Da, să ştiţi că există o astfel de sărbătoare. Ce-i drept nu-i trecută cu roşu în calendar, dar cum să nu-l celebrezi pe Sfântul Mucenic Vitalie, episcopul Ravenei, pe 23 iulie? Ar fi păcat. Nu?

Când eram mai mic, atunci când munceam cot la cot cu părinţii pe dealurile Moldovei, aşteptam sărbătorile creştine ca pe nişte zile de izbăvire. După eforturi fizice uriaşe aveam nevoie ca de aer de aceste libere. Nu ştiu, însă, cât de mult muncesc dragii noştri bugetari, căci, atunci când m-am prezentat să ridic un certificat, o tanti care-şi sorbea cafeaua de dimineaţă împreună cu cele 5 colege ale sale mi-a aruncat: “aşteptaţi 10 minute.” Ori n-am auzit, ori tărtăcuţa mea a refuzat să macine această informaţie, dar am întrebat contrariat şi deznădăjduit: “Cât să aştept?” Tanti n-a catadicsit să-mi răspundă simplu, m-a şi apostrofat: “Dar vi se pare mult 10 minute? Vă rog să ieşiţi după uşă şi aşteptaţi să vă chem”. Şi-a găsit naşul cu mine. Probabil că eram la cheremul dânsei. Mai mult ca sigur, putea să mă facă să vin şi în multe alte zile după blestematul de certificat, dar n-am mai răbdat atitudinea şi i-am explicat că ar trebui să-şi revadă tonul. A reacţionat şi ea, dar gâlceava noastră s-a încheiat rapid. Mi-a zis că nu i s-a părut tonul neadecvat. I-am spus, “poate mi s-o fi părut doar şi am ieşit.”

Fix în 10 minute, am contorizat, am fost chemat în birou unde am fost rezolvat cu o viteză de invidiat. Doar erau 5 doamne. Şi când te gândeşti că toate cele cinci îşi sorbeau cafeaua de dimineaţă… N-am nimic cu bugetarii, dar le doresc să muncească la fel cum muncesc şi eu, şi părinţii mei, şi prietena mea, şi alţi oameni pe care îi cunosc şi trag din greu la privat. Numai, dar numai aşa vom ieşi din recesiune. Altfel, nici tăierea salariilor nu ne va ajuta. Ştiţi vorba mult încercată: “Noi ne facem că plătim, noi ne facem că… muncim.”