COJOCARI Vitalie

Acest post nu se vrea o exegeză a nesimţirii. Nu sunt în stare s-o disec pe criterii şi s-o definesc atât de bine încât să pun bazele unei noi teorii (of, sunt atâtea!) despre nesimţirea la români. Aşa că mă voi rezuma la o simplă enumerare. 1… 2… 3, ca la şcoala primară, plus observaţiile mele de zi cu zi.

Încep cu un lucru evident, un fel de axiomă: există nesimţire şi nesimţiţi în România. Nu spun că există foarte multă şi foarte mulţi, pentru că iar cad în extrema filozofiei chibritului. Doar există - atât spun. Ştiu asta pentru că mă lovesc de ea în fiecare zi. Ce mă şochează, însă, este faptul că românii o conştientizează bine, însă la unii, această conştientizare este soră dreaptă cu ipocrizia. De ce? Simplu, pentru că ei blamează nesimţirea deşi sunt nişte nesimţiţi cu state. Situaţia este exprimata bine de vechea vorbă românească: “nu văd parul din propriul ochi, ci paiul din ochiul altora.” Dar să exemplific.

Merg în taxi. Şoferul are vreo 50 de ani. Traficul şi viaţa din marele Bucureşti l-a albit rău. Este însă cât se poate de jovial şi pornit împotriva nesimţirii din trafic: “Uite-l şi pe nesimţitul ăsta. Băăă! Ţi-a dat mă-ta stradă? De ce-mi tai calea? Nesimţitule!” A mai spus câteva cuvinte, unele noi pentru vocabularul meu, aşa că nu le reproduc aici. Nu reuşeşte să-şi încheie fraza, că trage brusc de volan şi intră pe banda din stânga. A observat că-i mai liberă şi se circulă mai bine. Tace chitic şi nu zice nici pâs când şoferul din spate îi trimite un claxon lung, prelung şi o tiradă de cuvinte despre mama dânsului, probabil răposată sărmana. Nici eu nu zic nimic, deşi taaaare mă mănâncă sub limbă să-l întreb: “şi mama dumneavoastră v-a lăsat prin testament stradă?”

Merg pe drum. Vin de la serviciu. În calea mea, fix pe trotuar un doberman stă în poziţie de defecare. Scuzaţi-mi expresia: cu fundul lăsat şi cu picioarele din spate crăcănate. Proprietarul căţelului priveşte nepăsător în zare. Fix ca la Eminescu: “Privea în zare cum pe mări…”. Eu mă opresc în dreptul lor. Câinele se screme, icneşte, proprietarul nici că-i pasă, zarea înroşită de apus i-a captat privirea. Obosit, enervat, supărat că de vreo două ori am ajuns acasă cu pantofii plini de dejecţii canine, continui să stau în dreptul lor. Nicio reacţie. Eu sunt politicos şi încep cu scuzele de rigoare: “Chî, chî. Mă scuzaţi că vă atrag atenţia. Dar cu ceea ce rămâne de la câine pe asfalt ce faceţi?” Omul se întoarce spre mine şi mă priveşte cu ochi reci. Să fiu al naibii, ca în Eminescu: “Căci eu sunt vie, tu eşti mort,/Şi ochiul tău mă-ngheaţă”. Numai că îngheţat nu sunt eu, ci el - nu scoate nici un sunet. Nu-mi rămâne decât să continui: “Deci ce faceţi? De câteva ori am călcat în rahat, nu de alta…” Mi se taie vorba. Omul se întoarce impasibil cu spatele la mine. Nu ştiu ce să zic, nu ştiu ce să fac. Câinele continuă icneala din adâncul intestinului, omul contemplează. De data asta, privirea îi este furată de maşinile care gonesc pe bulevard. Nesimţirea a atins culmi existenţiale - el doar aşa trăieşte. Un adevărat Luceafăr al nesimţirii. Plec învins de nesimţire.

Stau la o coadă. M-am trezit la 6 dimineaţa ca să reuşesc să depun actele mai repede, doar am şi eu o slujbă la care vreau să ajung la timp. În faţa mea 3 persoane, imediat după mine o familie cu un copil. La 8.30 se deschide uşa. În interior sunt trei ghişee. Prea multe pentru o coadă ordonată. Primii doi de la coadă intră, al treilea nu reuşeşte, s-a băgat în faţă un tip care a venit mult mai târziu. Nu zic nimic, dar în sinea mea furtuni şi vijelii îmi răscolesc nervii. Când iese nesimţitul şi un alt nesimţit, un bărbat de vreo 50 de ani, încearcă să se furişeze ca un hoţ de găini, intervin. “Domnule, este rândul dumneavoastră? Cum vă permiteţi” îl întreb eu şi îi aţin calea acestuia. Văd că femeia din faţa mea nu reacţionează, capitulează în faţa nesimţirii, deci continui: “Aţi venit mult mai târziu, dar această familie cu copil a venit dis-de-dimineaţă. Fiţi bun şi lăsaţii să intre.” S-a trezit şi respectiva familie care erau la coadă după mine. “Da, da. Lăsaţi-ne să intrăm”, spune bărbatul şi se scurge împreună cu soţia şi piciul pe lângă uşa deschisă. Eu rămân, iar moşul susţinut de un altul destul de întârziat fac gât: “Hai, domnule, că nu ştii nimic. Aici sunt trei ghişee, deci trei cozi. Eu, vin din partea ailaltă şi acolo e aşa”. Le spun, că dacă şi-ar fi dorit să fie mai în faţă puteau să se trezească la 5 şi dacă nu le place coada de aici să meargă “în partea ailaltă”. Ei dau a lehamite din mână şi spun că nici nu vor să se certe cu mine. Eu le răspund că nici nu ar trebui să se certe. Sunt politicos, dar fierb în mine. De nervi simt că începe să tremure carnea de pe mine. Peste 5 minute intru în sfârşit în ghişeu. Depun actele, iar la ieşire, surpriză, toată lumea stă la o singură coadă, nimeni nu se bagă în faţa nimănui. Am reuşit să înving nesimţirea.

Sunt în metrou. Vreau să intru în tren. În faţa mea o tanti. Îşi face loc cu coatele şi intră rapid. Nu se deranjează că unii vor să iasă din vagon şi se feresc din calea ei. Intru într-un final şi eu. Peste 3 staţii cobor. Coboară şi tanti. Nişte nesimţiţi vor să intre rapid în vagon. Aşa că încearcă să se strecoare pe lângă femeie. Numai că de data aceasta tanti ştie că dreptatea este de partea ei: “Haidi, bre! Ce faci? Lasă mai întâi să iasă lumea, chiar eşti nesimţit?” Întrebarea este reciprocă, madam.

Deocamdată cam atât despre nesimţire, dar cazurile nu se opresc aici. După câte aţi văzut, am enumerat situaţii din Bucureşti. Asta nu înseamnă că toţi bucureştenii sunt aşa. Pur şi simplu, aici locuiesc, aici îmi fac observaţiile. În plus, există foarte mulţi oameni cumsecade. Nu-i vezi, pentru că toată atenţia îţi este captată de aceşti nesimţiţi.