E frumoasă. E deşteaptă. Are o voce hot, puternică, mlădioasă, impresionantă. Am spus tot despre basarabeanca cu nume de chinezoaică Angelika Vee. De fapt, domniţa se numeşte Angela Vasilcov. Face ravagii în România… deocamdată pe net. Videoclipurile de pe Youtube, unde Angelika interpretează tot felul de piese, au adunat zeci de mii de vizitatori. Impresionează atât prin calităţile vocale, dar mai ales prin lejeritatea cu care trece de la o piesă la alta. Nu contează registrul, ea poate.

I-am invidiat cu invidie albă pe toţi cei pe care Dumnezeu i-a atins cu harul Lui şi drept urmare cântă angelic. Îi invidiez pentru că am fost călcat pe urechi de elefant şi sunt un antitalent la muzică. Dar să terminăm divagaţia şi să revenim la vedeta noastră în devenire. După un search pe google puteţi afla că a cântat prin Franţa, prin Hollywood, ca şi-a lansat mai nou o piesă. “Guale” parcă îi zice.

Mai jos un clipuleţ de pe youtube. Angelika a fost invitată la radio Zu şi a cântat acolo ca Britney, ca Beyonce, ca Rihanna. Dar ce zic eu, chiar mai bine decât toate aceste răsfăţate la un loc, mai ales că Vee se pricepe să dea şi în clape, şi în coardele chitarei. Deoarece nu e bine să aveţi încredere decât în propriile gusturi, mai ales pentru că ale mele sunt alterate, vă propun să vedeţi mai jos prestaţia basarabencei.

Of! Şi când te gândeşti că noi eram la un pas să-l trimitem pe Pavel Turcu la Eurovision… Ruşine nouă, avem astfel de talente, dar promovăm non valori.

Maestrul Tănase mă amuză. N-aş vrea să spun că a descoperit apa caldă, dar “războiul” său cu forumiştii mă obligă. Este ca şi când, după ce a circulat o viaţă cu maşina, dintr-o dată a descoperit şi mersul pe bicicletă. Adică, comentariile agresive de pe site. Pur şi simplu, Constantin Tănase este consternat în ultimul său editorial de ceea ce-i scriu unii moldoveni pe forumul ziarului.

La ce s-a aşteptat? Că toţi cei care îi scriu pe forum, cei care îi comentează articolele au o diplomă de master şi sunt fără două minute doctori în ştiinţe politice? Poate îşi închipuia că după lecturarea ziarului cititorii săi, de la puberi, până la vârstnicii aproape senili, îi vor trimite plecăciuni şi bezele virtuale? Nu, domnu’ Tănase! Ştiţi doar, media este medie tocmai pentru că se adresează celor care se află pe la mijlocul scării sociale. Adică, nici academicianului, dar nici babei Frosâna de la stână. Din păcate, asta nu înseamnă că, din când în când, apare câte o babă Frosâna şi se dă cu părerea.

Când spun baba Frosâna, îi am în vedere pe unii comentatori mai… mai… mai speciali. Nu contează sexul şi nici vârsta acestora. Să-i conturăm porterul comentatorului baba Frosâna. Aşadar, părerile babei Frosâna nu sunt mereu limpezi. Gramatica este asasinată în fiecare cuvânt, iar comentariul este pe cât de simplist, pe atât de tâmpit. Oricum, babele Frosâne vor să combată, iar părerile lor au duritatea granitului. Nimic nu-i poate mişca din viziunile înguste şi aiurite.

Domnule Constantin Tănase, baba Frosâna abia aşteaptă să fie băgată în seamă. Fiecare babă Frosâna are câte un comentariu pe care îl bagă oriunde i se pare că o fi cazul. Merge cu el până în pânzele albe. Aşa că, odată ce intraţi în “polemică” cu aceste babe, sunteţi mâncat. Sar ca hienele şi se înmulţesc ca ţânţarii pe mlaştină. Exact, sunt nişte ţânţari sâcâitor, dar puţin importanţi. Sfatul meu - nu le daţi atenţie şi, dacă tot vă pasă de forumul ziarului Timpul, “discutaţi” cu cei care merită, cei care pot formula un gând coerent şi o obiecţie.

Uăi, dragi moldoveni. Iaca, am făcut-o şi pe asta - am vizitat Clujul. S-a întâmplat recent şi pot să vă zic că am descoperit o altă lume. Este o altă Românie, un loc în care oamenii vorbesc ciudat şi comportamentul le este total diferit. 

Aterizez. În cap îmi vuiesc o mie de clişee. Le reprezintă cel mai bine următorul banc:

“- Ioane, nooo, faaacem paaariu că traverseeez straaada în 10 minuuuteee?

- Ioi, nooo, tuuu Vasileee, că n’o-i fi tuuu rachetăăă, noooo…” Deci, aterizez. Ne întâlneşte un tip. Ardelean, cum altfel? Urmează să ne ducă la hotel. Surpriză, vorbeşte exact ca în bancuri: “Nooo, daaar pe care uşă aţi ieşiiiit?” Îi explicăm repede că pe alta decât cea la care aşteaptă el şi mergem spre maşină. Se duce să plătească taxa de parcare. Acolo - coadă. În cap mi se naşte un nou banc:

“- De ce e coadă la plătirea taxei de parcare?

- Pentru că la fiecare plată, calculatorul întreabă: Nooo, iooou ar şiuuuur?” Chicotesc în sinea mea, dar zâmbetul îmi fuge de pe faţă imediat ce ardeleanul nostru bagă în viteză. 70 km pe oră la cotitură, depăşiri la milimetru, forţarea culorii roşii a semaforului: n-am văzut nici la cei mai grăbiţi bucureşteni. Vorba lentă nu se potriveşte cu condusul de formula 1. Găsesc o explicaţie. Vrea să se răzbune pe secolele de miştouri la care au fost supuşi toţi cei din neamul lui. Vă arăt eu vouă, bucureşteni îngâmfaţi. Luaţi de aici viteză. Aveţi pampers?

Uăi, dragi moldoveni, e ciudat, dar pentru ei, clujenii, eu eram bucureştean. Ciudat rău. Numai închipuiţi-vă! Toţi vorbesc acolo cu “nooo”, “iooo”, iar eu, logic, nu. În discuţie băgam doar accentul dâmboviţean. Auzindu-mă, localnicii, de altfel nişte oameni absolut adorabili cu mici excepţii, mă întrebau de unde sunt? Voi ce le-aţi fi zis? Am încercat să le spun în primă fază că sunt din Republica Moldova, dar făceau faţa de “nu se poate”! Aşa că băgam la înaintare din oficiu: “din Bucureşti”. “No, bine”, îmi spuneau ei şi dădeau înţelegători din cap. Uite-aşa am ajuns eu, un basarabean de prin nord, locuitor al Chişinăului în ultimii 5 ani de trai în Moldova, să fiu bucureştean… la Cluj.

Oricum, aş fi jurat că sunt în altă ţară decât România. Criteriul de delimitare - limba. Am intrat într-o alimentară de cartier. O salut pe tanti şi îi spun ce vreau să cumpăr. Mă priveşte ciudat şi lung. Zic, iarăşi i s-o fi părut ciudat accentul meu. Într-un sfârşit mi se răspunde, sunt servit. Intră un nene după mine: “Şigiloş moghiroş nebiloş djinivaş”. N-am înţeles o boabă. Vorbeau ungureşte. Aha, mi-e clar acum de ce mă privea ciudat tanti - accesa dexonline. Tot straniu m-a privit chelneriţa căreia i-am spus să mă servească un pic mai repede: “Sunt flămând, doamnă”. “Ce sunteţi?”, mă întrebă încurcată femeiuşca cu ochii verzi şi de o frumuseţe răpitoare. “Mi-e foame, vreau să mânânc”, găsesc repede sinonimele. N-am ce să comentez, a fost repede. S-au agitat şi ne-au dat să mâncăm, doar eram “flămânzi”, bine că nu eram “flamanzi”.

Uăi, dragi moldoveni. Ce să vă mai zic? M-a impresionat că la taxi se dă rest. Am lăsat un leu bacşiş, de a rămas şoferul cu banul în mână şi cu maxilarul atârnând. Cât de excepţiile despre care vorbeam. Toate s-au materializat într-un nenorocit de chelner, căruia i-am spus că doar accentul îi e de clujean, în rest, bucureştean get-beget. Noi i-am cerut o salată, el s-a jurat că nu i-am comandat-o. Noi i-am cerut nota de plată cu ştampilă, el ne-a refuzat - cică nu e şeful şi nu poate să ne ajute. În rest, oameni cumsecade. Atât de cumsecade, încât, la aeroport nu m-au muştruluit că aveam becuri în geantă - lucru interzis prin lege. Dimpotrivă, mi-au oferit şi soluţia: să le duc în bagajul din cală, ei mă ajută… Foarte drăguţi. Mai ales că, cu două zile înainte, la Bucureşti am fost pus să arunc tubul cu spuma de ras fiind însoţit de privirea: uite-l şi pe prostul care nu ştie regulile.

Şi, trebuie să v-o zic şi pe asta. Cobor din avion, iau bagajul, merg să-mi cumpăr bilet pentru autobuzul de pe ruta Otopeni-Bucureşti. Tanti vânzătoarea îmi trânteşte uşa în faţă: i s-a terminat programul şi nici nu are chef să vorbească cu mine. Am lăsat dracului vorba blândă, politeţea şi am făcut scandal: o fi terminat ea orele de muncă, dar i s-a terminat şi bunul simţ? Nu mai putem să vorbim frumos unul cu altul în afara orelor de muncă? Rezultatul - mi-a dat într-un final bilet. Eh, regula de aur al Bucureştiului, dacă nu vrei să fii călcat în picioare, fii mai băţos.

Spirite latine, nu glumă, a aprins postul meu despre Publika TV şi Jurnal TV, alias Plictika TV şi Junior TV. Ştiu, argumentul suprem, atunci când nu prea ai cum să combaţi chestia evidentă: deocamdată suntem plicticoşi, e: dar tu cine eşti să ne critici? Tu nu ai dreptul să ne critici! Vreau sa fac o precizare - nu-mi place cuvântul CRITICĂ. Are conotaţii peiorative, negative. Aşa că, prefer “observaţii”. Eu fac observaţii, nu critic. Buuun. Acum, să răspund pe îndelete celor care au sărit arşi să-şi apere, pe bună dreptate cred, munca, visul.

În primul rând, am comparat Realitatea TV de la începuturi, chiar din timpurile lui Prigoană, cu Publika de astăzi, de la Chişinău. Comentatorii de pe acest blog au susţinut ca televiziunea din acele vremuri era pe butuci, iar Publika arată foarte bine. Greşit, părerea mea! O fi fost RTV de atunci pe butuci, dar butucii erau destul de zdraveni. În zadar încearcă comentatorii mei să diminueze importanţa televiziunii lui Prigo. Instituţia chiar făcea valuri, iar regele gunoaielor a intuit aproape perfect în ce să-şi bage banii. Ştiţi care este deosebirea dintre televiziunile despre care vorbim? Cu investiţiile minime făcute de Prigoană pe atunci, Realitatea arăta mult mai bine decât Publika de astăzi, dar în care s-a băgat o căruţa de bani. De fapt, asta şi este marea mea dezamăgire. Mă credeţi, nu mă credeţi, dar trăiesc o mare dezamăgire când văd că Publika TV nu e ceea ce aşteptam.

În Bucureşti circulă legende despre Realitatea lui Prigoană, că şi-a pus şoferi de pe basculante şoferi la filmări, că a încropit Realitatea aproape din nimic. Ce legende vor circula despre Publika? Nu prea ştiu. Indirect, prin faptul că se comentează, Publika este prea tânără să fie “criticată”, se recunoaşte oarecum metehnele. N-ar fi cazul ca băieţii de acolo să şi le asume? Uite, să zicem că au dreptate şi nu trebuie să vin cu observaţiile mele “puerile”, care au căzut mult prea devreme. Daţi-mi un termen - când credeţi că Publika va deveni ceea ce îşi propune? Când este momentul bun, de bun simţ în care ai voie să-i faci observaţii? Voi aştepta. Pun pariu, cu o asemenea atitudine, într-un asemenea ritm, nu vor reuşi nici într-o sută de ani să fie ceea ce este Realitatea astăzi în Bucureşti.

Încă ceva, pe lângă cuvântul critică, nu-mi place nici cuvântul “noroi”. Ei, cum să-i explici românului sau moldoveanului, nu contează, că tu îi spui unele lucruri tocmai ca să-l ajuţi? Dar nu, el se îmbufnează şi bombăneşte: “ăsta este arogant, aruncă noroi, cotoare de mere”.

Referitor la întrebarea care mi se tot aruncă în faţă, ce ai făcut tu de îţi permiţi să…? Păi, nu ştiu cum să vă răspund. Niciodată nu am ştiut cum e bine să reacţionez. Dacă înşir ce am făcut, vor spune, se laudă. Dacă neglijez o întrebare puţin deplasată (deplasată pentru că puteaţi să citiţi la rubrica DESPRE MINE şi să vă faceţi o părere) se va spune, evită întrebarea. Totuşi, trebuie să zic ceva, nu? Ok. Eu cred, consider, sunt de părere că POT SĂ MĂ DAU CU PĂREREA din moment ce chiar nu vorbesc din pod. Ştiu ce spun! Dacă aş avea în cap doar jumătate din experienţa pe care o am, tot aş avea ce să observ. Recunosc cu mâna pe inimă şi cu multă naivitate în suflet - mai am multe de învăţat. Învăţ în fiecare zi, ciulesc urechea, îmi ascut privirea să văd cum au făcut alţii: colegi, alte televiziuni străine, locale. De fiecare dată, subliniez - de fiecare dată, voi fi foarte atent la observaţiile care mi se fac. Voi învăţa din ele.

Mai sunt întrebat, cum ai fi făcut tu o televiziune, deşteptule? Răspund. Cu multă dăruire, pentru că ştiu să muncesc, ştiu să pun osul. Fiu al ţarinii la origini, obişnuit cu greutăţile, soarele arzător, praşa istovitoare, ajung cu greu la istovire. Scriu acest post la ora 22.40 după o zi grea, foarte grea. Deci, asta în ce mă priveşte. Cât de concept şi de organizarea televiziunii - ştiţi ce lipseşte televiziunilor din Moldova? Comunicarea. Este atât de simplu, dar atât de complicat! Totul trebuie să meargă brici, de la vârf, până la reporter şi operator. Oamenii trebuie să-şi ştie bine treaba. Iar pentru asta trebuie să li se spună ce şi cum. Repet, din păcate multe foarte multe se fac după ureche şi după cum ştiu eu că-i bine. Un exemplu simplu şi edificator: reporterul merge la o filmare, în afară de documentarea beton, trebuie să mai şi ştie care sunt accentele. Trebuie să i se vorbească. Lipsa comunicării rupe din mecanism. Omul a făcut cum l-a rupt capul, a filmat ce l-a durut, produsul a intrat pe sticlă, iar un deştept de la Bucureşti se plângă că televiziunea este prea plicticoasă. Cerc închis.

Atât Publika, cât şi Jurnal reprezintă un garant al democratizării Moldovei. Sincer, fără exagerări! Faptul că se vorbeşte multe despre ele, uneori chiar şi cu observaţii puţin plăcute, nu e rău. E bine. Moldova nu a mai avut televiziune… de ştiri. De ce să puneţi cruce pe o astfel de presă? Vreţi să demonstraţi că nu se poate? Vreţi să convingeţi populaţia că sunteţi plicticoşi, iar alţii care ar încerca să vină după voi, în locul vostru, o să aibă o anatemă de “looser”? Întrebări retorice şi nu prea. Cam atât, dar mai scriu despre asta, căci, îmi pasă!

Când grecilor li s-a tăiat al 14-lea salariu, au făcut mare scandal şi au incendiat băncile. Când românilor li s-a spus că urmează să se reducă salariile bugetarilor şi pensiile cu 25 la sută, au ieşit în stradă, iar pensionarii au luat cu asalt Palatul Preşedintelui. Când moldovenilor li s-a scumpit gazul cu 13 la sută, aceştia au înghiţit găluşca, şi-au sunat rudele de peste graniţă şi le-au cerut o sută de euro în plus - să plătească gazul şi produsele care se vor scumpi odată cu acesta.

Noi, moldovenii, suntem de o cuminţenie sfântă, de o supuşenie legendară. În fiecare dintre noi îl avem pe ciobănaşul din Mioriţa. Ne scumpesc gazele, ne sparg drumurile, noi aşteptăm să murim sub un cer senin, iar la cap să avem fluieraş de fag… Nu mă înţelegeţi greşit, nu vreau moldoveni în stradă. Am văzut deja un Parlament fumegând şi nu-mi doresc un deja vu plătit din bani publici. Îmi doresc, în schimb, o societate mai dinamică, una mai responsabilă, care să vibreze atunci când i se face o nedreptate. De unde? Fiecare stă în găoacea lui fără să-l intereseze că vecinul se îneacă.

Nu avem nicio sămânţă de comuniune civică. Nici atunci când suntem strânşi cu uşa recesiunii, nu crâcnim. Noi ducem în spate. Noi putem. Un fel de “Yes, We can!” al lui Obama, doar că tradus şi adaptat într-un stil neaoş realităţii din Moldova. La o adică, da, noi putem să îndurăm preţuri mari, minciuni gogonate şi fâsuri politicianiste. Ce să facem mă întrebaţi? Bombardaţi cu emailuri ANRE-ul, faceţi solicitări la Moldova Gaz, trimiteţi plângeri Preşedinţiei, Guvernului, Parlamentului. Când se vor aduna mii şi mii de scrisori, emailuri în care îi veţi ameninţa pe politicieni că nu-i votaţi la alegeri - să vedeţi cum se vor trezi la realitate. Până atunci tşşşş, să nu faceţi valuri.

Altfel, plătiţi ca robii gazul consumat aiurea în Transnistria, plătiţi gazul pierdut prin ţevile din Ucraina, plătiţi calculul absurd făcut după un schimb valutar uitat de soartă. Plătiţi, că aveţi de unde. Yes, we can… să plătim gazul ruşilor.

De la obţinerea “independenţei” pe hârtie, Moldova a fost antrenată într-un război al cărui sfârşit nu se vede. Fie că s-a împuşcat din automate, fie că s-a tras din camerele de filmat, tot război este. Vorbesc despre Transnistria unde s-a încheiat conflictul armat, dar a început războiul informaţional. Mai ţineţi minte timpurile când nu puteam vorbi la telefoanele mobile pentru că “ne bruiau separatiştii”? Vă amintiţi scandalul liceelor de limbă română din Transnistria? Dar ce se întâmpla în timpul fiecărei campanii electorale? Fac transnistrenii o presiune mediatică, ceva de groază.

Războiul armat l-am pierdut fără echivoc: ei au obţinut tot ce au vrut, noi ne-am ales cu o ţară divizată şi cu un pumnal în spate cât o armată a 14-a. În schimb, războiul informaţional este în desfăşurare şi ne bate Tiraspolul de ne sar penele ori de câte ori are ocazia. Ultima luptă informaţională pierdută, cea cu privire la jurnalistul acuzat de înaltă trădare. Bine, bine, veţi spune, ei au un avantaj - sunt o dictatură şi îşi permit să aresteze pe cine vor, îl pot obliga să spună că este până şi marţian. Noi, moldovenii, pe cine să prindem? Nici pe timpul dictatorului Voronin n-am prins vreun spion transnistrean, darămite acum, în timpul “liberal democraţiei”.

Aveţi dreptate, dar nici să stăm şi să contemplăm spăsiţi cum suntem atacaţi. Noi, iar când zic noi, mă refer la Serviciul de Informare şi Securitate (SIS), ar trebui să fim mult mai inteligenţi decât ei, adică MGB-ul. Putem riposta în diferite feluri. În cazul jurnalistului din Tiraspol, SIS-ul s-a mulţumit să dea un comunicat, o declaraţie searbădă, iar după asta au intrat într-o tăcere letargică. Se ştie, cel care se scuză se acuză. SIS-ul doar s-a scuzat. Puteau să arunce pe piaţa mediatică din Moldova informaţii despre grozăveniile la care este supus Vardanean. Ar fi putut să le şoptească unor jurnalişti informaţii cu privire la dedesubturile afacerii Vardanean. Trebuie să aibă ei chestii care i-ar fi încriminat pe cei de la Tiraspol. Dacă KGB-ul transnistrean face contraspionaj cu toporul, KGB-ul moldovenesc ar trebui să folosească bisturiul. Dar oare au astfel de specialişti? Din ce se vede - NU!

Ca să simplific lucrurile. Orice nene poate fi arestat la Tiraspol, poate fi acuzat de spionaj, iar SIS-ul de la Chişinău… va da un comunicat. Nu am ce să mai zic. Comentariile sunt de prisos şi iar mă apucă o greaţă antistatalistă. Cu adevărat şocant este atunci când ne dăm seama că băieţii noştri cu ochi albaştri sunt profesionişti şi buni spioni numai atunci când trebuie să alerge studenţii prin PMAN ori să aresteze forumişti atinşi de acnee.

Războiul continuă. Ce atac informatic ne mai pregătesc băieţii din Tiraspol? Ce comunicat mai scrie SIS-ul?

S-a întâmplat ce am prevăzut şi de ce m-am temut: televiziunile de ştiri din Chişinău dau încetul cu încetul chix. Speranţe mari, planuri măreţe, milioane investite şi ce vedem la televizor? Eu văd în Bucureşti pe calculator. Cu câteva excepţii o plictiseală televizată. Îmi pare tare rău, dar bazele au fost fragile, fundamentul pe care s-au construit aceste televiziuni sunt şubrede.

Indiscutabil, cel mai rău o duce Jurnal TV. Informaţiile care apar despre concedierile din interiorul echipei sunt logice. Nu aşa se construieşte o televiziune. Tehnica nu este totul. În afară de câţiva buni specialişti, câţiva oameni care ştiu ce fac, echipa este formată din tineri, foarte tineri, studenţi fără nicio experienţă. Jurnal TV este o adevărată Junior TV. Când ai tehnică, posibilităţile pe care ţi le oferă sculele superperformante, ai nevoie să pui în faţa şi în spatele lor ceva oameni… buni. Şi asta nu este totul. Unde sunt oamenii din punctele cheie? Doar în fiecare televiziune există locuri cheie. Dacă sunt ocupate de persoane întâmplătoarea, păi, şi succesul este întâmplător. Cică s-au băgat 3 milioane de euro în această televiziune. Au fost invitaţi specialişti din România. N-am vrut să mă antepronunţ, dar numele acestor specialişti nu spuneau nimic, nimic, nimic. S-ar fi putut să fi greşit la acea vreme. Nu pot să-i ştiu pe toţi jurnaliştii români şi atunci am zis că timpul va arăta totul. Şi a arătat. Investiţia nu se va amortiza nici în 10 ani. Păcat. O să vă spun mai jos de ce.

Publika TV este cea care promitea cel mai mult. Cu tot agasamentul promo-urilor lor, totuşi, aveau în spate un know-how important, adică o experienţă bazată pe etape parcurse de Realitatea TV în România. Deci, aşteptările erau mari, mai ales că totul părea curăţel pe sticlă: jurnaliştii de aici nu dădeau dume, negru pe post, cum făcea deseori Junior TV. Între timp, “curăţelul” s-a transformat în platitudine, banalitate. Ritmul este monoton, invitaţii monosilabici, moderatorii încă puţin incisivi. Lipseşte scânteia pe care n-o vezi ca spectator, dar o simţi. Ce lipseşte? Scânteia. Ce reprezintă această scânteie? Scânteia directului. Prea este totul pregătit, prea lipseşte spontanul. Publika TV este mai nou Plictika TV. Ştirile sunt previzibile - cu text previzibil, cu oameni ce vorbesc previzibil. Nimic nu te surprinde. Moldova este o ţară calmă, liniştită. Glumesc, nu-i aşa. Dar de ce atunci să nu vedem personaje interesante? De ce să nu fim partaşi ai atmosferei prin materialele date pe sticle? Uneori ştirile sunt dări de seamă, rapoarte bine închegate şi filmate. Dar de ce vorbesc despre ştiri? Talk show-urile sunt de vis. Un vis despre care nu-ţi aminteşti nimic pentru că te-a surprins doar prin banalitate. Invitaţii vin şi dorm, moderatorul nu-i trezeşte, iar telespectatorul… Ei, aici e buba. Nu prea ştim noi ce face omul cu telecomanda. Probabil se uită la Junior TV, care dă negru pe post.

Sigur că nu. Între timp, telespectatorul care, fiţi siguri, este interesat de ce se întâmpla la el în ţară, urmăreşte cu sufletul la gură ştirile din Rusia sau, în număr mai mic, din România. Am zis că vă explic de ce este păcat ca aceste televiziuni să dea chix. Moldova are nevoie de televiziuni de ştiri. Ca aerul. Dacă Plictika TV şi Junior TV nu reuşesc să se impună, cine va mai investi într-o astfel de activitate atât de necesară pentru democratizarea Moldovei?

Adică panglica Sfântului Gheorghe. Era peste tot în Chişinău atunci când am poposit în oraş. La început m-am întrebat dacă nu cumva au mers tinerii ruşi şi le-au legat de antenele maşinilor pe timpul nopţii. Prea multe erau aceste panglici ciudate. Ciudate pentru mine, căci restul oamenilor aveau o atitudine semiplictisită - păreau obişnuiţi cu fenomenul. Atât de obişnuiţi, încât mulţi le aveau legate nu de maşină, ci de antebraţ.

Este o modă. Asta mi-e clar cu prisosinţă. Chiar şi cei care le-au afişat pe maşinile lor, fie pe lunetă, fie pe antenă, au făcut-o cu bună voie şi prinşi într-un straniu avânt comunitar. Neinformat, am zis să văd ce este cu această manie. Cică această panglică vine de la un ordin înmânat soldaţilor sovietici ce au luptat cu nemţii în al doilea război mondial. Se întâmpla prin anii ‘50 ai secolului trecut, dar noi suntem în era facebookului si odnoklassnicului. Asa ca, medalia a lăsat locul panglicii purtate cu mândrie de tineri - ei motivează gestul că nu vor să uite faptele de vitejie ale înaintaşilor noştri. Se pune greşit problema. Important de memorat sunt ororile fasciştilor şi ale comuniştilor, nu câţi oameni au omorât sărmanii bunici.

Ar mai fi o mică problemă - în loc să ne facă mai pacifişti, această panglică ne învrăjbeşte. Pe facebook a început un adevărat război între susţinători şi cei care o contestă. Încă ceva. Panglica Sfântului Gheorghe a ajuns în Chişinău prin… Tiraspol. Na. Că aici suntem pe aceeaşi linie cu regimul din Transnistria.

Cred că am fost lovit de boala dedublării personalităţii. Am descoperit asta în călătoria mea de la Chişinău. Atunci am realizat că în mine sălăşluiesc două persoane, doi oameni diferiţi, care se cunosc, se aseamănă mult, dar… sunt doi. Fraţilor, am deja 5 ani de când sunt în România. Accentul dâmboviţean s-a lipit de mine destul de bine. La o primă audiţie nici nu-ţi dai seama că sunt născut, crescut, educat în Basarabia. Nici la a doua. Nici a treia. Abia atunci când îţi spun că mă numesc Vitalie şi vin din Moldova, Republica Moldova, gata, te prinzi că nu sunt atât de românesc pe cât par.

Atunci când merg la Chişinău, atunci când vorbesc cu prietenii din Moldova, să vezi ce mă schimb. Românul Vitalie dispare ca fumul făcut de un chibrit. În scenă intră paţanul Vitali, paţan ca paţanii. El bea pivă. Vitali, paţanul, circulă des cu rutca, rutiera. La Vitali totul e pricolina. Vitali spune de multe ori că totul este ciotka. Şi, foarte important, el este apredilit mai mereu. Îi place să se pricălească, dar nu-i cu ponturi. Dacă merge în Ucraina, el, de fapt, merge la Ucraina. Şî vaabşe, Vitali este paţan cankretnâi.

Uite-aşa. Nici nu reuşeste să treacă graniţa, că Vitali îi dă ghiont lui Vitalie: “Bă, nahren s pleaja!” Nici nu realizează, bietul Vitalie, şi este deja trimis în somnul letargic al inconştienţei, iar Vitali iese în lume. Lume, care de altfel, este la fel ca şi el, ciotkaia, pricolinaia şi bea pivă. Cum ar putea Vitalie să fie Vitalie în acest caz? Lumea nu o sa-l recunoască, părinţii o să-l renege, fraţii o să-l privească straniu, prietenii o să se pricălească. Aşa că, deşi pare dur şi rău, Vitali îl apără pe Vitalie ţinându-l ascuns în interior.

Una peste alta, voi să nu credeţi că Vitali este logic în exprimare sau un vorbitor fluent de pricoale? Nu. Pentru că îi lipseşte practica limbii băştinaşe (cum s-o numesc altfel?), Vitali se încurcă în explicaţii, pierde gândul, firul logic al expunerii sale. Oricum ar fi, el simte că ceva nu este în regulă. Doar a ajuns să fie doar un înlocuitor, iar Vitalie devine tot mai puternic. Există însă o problema în această confruntare: când va avea Vitalie curaj, forţă şi determinare suficientă să se afişeze şi în Moldova, dar să nu se ascundă în spatele lui Vitali?

Am promis că-mi vărs coşul cu impresii în legătura cu recenta mea vizită în Moldova pe blog, dar am fost un pic ocupat. Aşa că, este timpul să mă ţin de cuvânt. Ultima dată v-am povestit despre o ciudată solidaritate a moldovenilor, una ce se învecinează cu lipsa de respect, proasta educaţie. Astăzi mergem mai departe.

Mai întâi o chestie - cu cât stau mai departe de Chişinău, cu atât îl descopăr mai bine. Ştiu, este un paradox, dar unul sută la sută corect. Se trage din faptul că văd lucrurile diferit, chestii cu care, altfel, aş fi obişnuit. De pildă, bogaţii Chişinăului. Au maşini frumoase, femei coborâte parcă din prezentările de modă, haine din ultima colecţie, frezuri şic, privire sticloasă şi… vorbesc ruseşte. Am redescoperit ceea ce ştiam: că frişca bogată a societăţii din Republica Moldova este în majoritate, o minoritate rusească. Na, că am dat-o în jocuri de cuvinte.

Păi, cum să nu te cruceşti şi să nu ţi se lege limba? Intri într-un restaurant mai de fiţe, dar mai ales rătăceşti olecuţă prin mall- singurul din oraş - şi auzi vorbindu-se în special ruseşte. Curios, din maşinile cele mai scumpe, coboară tipi sau tipe care vorbesc rusa. L-am întrebat pe un foarte bun prieten: “cum se explică fenomenul?” Omul, un fin observator al realităţilor din Moldova, mi-a servit o chestie extrem de interesantă. Cică “nu toţi sunt ruşi, dar pentru că sunt bogaţi, trebuie să se deosebească cumva de masa de oameni simpli, adică săracii. Vorbesc rusa pentru a-şi demonstra apartenenţa la o castă a bogaţilor”.

Dacă-i aşa, e de cinci ori mai trist. Să nu fii în stare să vorbeşti corect, frumos limba română, s-o consideri limba oamenilor inferior, asta te transformă în părtaşul unei adevărate conjuraţii. Un complot al bogaţilor. Dacă este adevărat ce zice prietenul meu, tind să cred că-i aşa, dacă moldovenii îmbogăţiţi vorbesc ruseşte pentru a se detaşa de săraci, păi, ţărişoara Moldovei are o problemă nu etnică, ci etnopsihologică sau, mai curând, etnopsihiatrică.

Cu câteva ore în urmă am sosit de pe tărâm basarabean, republican moldovenesc ori, pur şi simplu, moldovenesc. Este clar de ce nu am scris o iotă în ultimele zile pe blog. M-am întors, în schimb, cu o droaie de impresii şi informaţii pe care o să le împărtăşesc cu multă plăcere pe bloguleţ. Pentru încălzire o să vă povestesc despre o situaţie pe care am trăit-o şi care m-a pus pe gânduri. Nu mult, oleacă, dacă e să mă exprim în dragul meu limbaj de peste Prut.

Plecarea. Bucureşti. Ora 10 seara. Eu, ea, după muncă, obosiţi, chinuiţi. Stăm în autocar. Trebuie musai să fim în Chişinău a doua zi. Ora 10.10, autocarul se urneşte din gara Filaret. 10 minute de întârziere. Urnit este chiar bine spus. Căci oprim în piaţa Obor şi stăm. Şi stăm. Şi stăm. Şi stăm. Bun, dar de ce? Peste o jumătate de oră unul dintre şoferi binevoieşte să ne spună.

- Oameni buni, dacă întârziaţi vreodată, dacă sunteţi cumva în aeroport, daţi un telefon şoferului care vă aşteaptă. Asta ca să nu aşteptăm atâta, ne-a spus şoferul mai în vârstă. Apoi a continuat cu dojana la adresa noastră, cei din autocar, şoferii vor să vă ajute pe voi, călătorii, dar dacă nu-i sunaţi, nu le spuneţi unde sunteţi, ce faceţi, n-au cum. M-aţi înţeles?

Deci, noi stăteam în autocar, aşteptam pe cineva şi… tot noi eram vinovaţi. Logica asta de fier m-a lovit ca pumnul lui Klitchko. N-am zis nimic.

- Păi, aşteptăm pe cine? Pe cineva care vine de la aeroport, a reacţionat o doamnă sau domnişoară? Dar eu trebuie să ajung mâine la examen. Vreau să ajung acasă şi să mă odihnesc înainte de examen.

- Dar ce-aţi spune dacă dvs aţi fi în aeroport şi ar trebui să dormiţi pe străzi pentru că nu aţi ajuns la autocar, i-a taiat-o scurt un tip din autocar?

- N-ar fi prea bine, trebuie s-o aşteptăm, l-a ajutat pe respectivul, o femeie.

- Da, dar ce vină am eu? Am examen mâine, nu se lasă doamna sau domnişoara.

- De parcă are examen la 6 dimineaţa, spuse tipul, adresându-se autocarului, dar ţintind reacţia femeii.

Am tăcut. Nu aveam chef să intru în discuţii sterile. În plus, cu cât ajungeam mai târziu la Chişinău, cu atât mai bine. Ora 11. Noi aşteptăm. Ora 11 şi vreo 10 minute, încă aşteptăm. Ora 11.30. În sfârşit apare omul pe care îl aşteaptă de o oră şi jumătate un autocar de moldoveni. O tipă, la vreo 30 de ani. Cizme cu toc cui, fusta mini. Părul tapat. Machiaj strident. Geacă roşie. Am rămas interzis. Pe ea am aşteptat-o? N-a zis nici barem: bă, proştilor, merci, că m-aţi aşteptat. N-a zis nimic. Şi-a aşezat minifusta pe un scaun din faţă şi am plecat. În sfârşit.

Dacă era un autocar de ruşi, probabil că o aşteptau, dar o dădeau jos pentru un asemenea comportament. Dacă era un autocar cu germani, probabil tipa nu întârzia, ci venea fix la 10, iar autocarul pleca la 10, zero minute, zero secunde, zero milisecunde. Dacă erau scoţieni, probabil nu aşteptau pe nimeni, plecau fără să le pese de tipa care urma să doarmă în Bucureşti. Dacă erau italieni, probabil plecau dupa tipă la aeroport, se întâlneau la jumătate de cale şi se certau tot drumul. Bine, dar era un autocar de moldoveni, care s-au înţepat un pic între ei, după care au aşteptat ca nişte copii bine educaţi. Nici nu am ştiut că noi, moldovenii, putem fi atât de solidari. N-am ştiut că moldovenii au oase în limbă. Cu “mulţumesc-ul” cum rămâne?