De puţine ori ne bagă în seamă marea televiziune de la Moscova, dar când ne bagă, păi, mai bine ar fi uitat de noi. La ultimul “băgat” am fost arătaţi cu degetul. Deocamdata cu degetul arătător. Ruşii ne-au muştruluit pentru că nu ştim să apreciem victoria asupra fascismului. De ce nu ştim? Simplu, pentru că am amplasat felicitările cu ocazia acestei sărbători pe “coşurile de gunoi” din Chişinău. Problema este că acestea nu sunt chiar coşuri de gunoi, sunt de fapt doi în una: şi coşuri, şi panouri publicitare stradale. Păi, să vedeţi, cei de la Moscova le văd doar în calitate de coşuri de gunoi. Să fie doar coşuri, dacă vor muscalii…

De altfel, toţi cei pe care i-au chestionat jurnaliştii de la NIT, îi vedeţi în reportajul de mai sus, au declarat într-un glas: este un gest reprobabil, urât şi de neconceput. Eh, dacă mă întrebau pe mine, le spuneam sincer: mă bucur că am învins fascismul, dar şi mai tare m-aş fi bucurat dacă învingeam fascismul şi comunismul în acelaşi timp. Poate nu mai trăiam comunismul glorios şi criza profundă de după. Aşa că, pentru mine, pentru mulţi moldoveni, această zi este jumătate bucurie, jumătate tristeţe. Dar asta-i viaţa, nu poţi fi fericit sută la sută.

Nu m-a întrebat, însă, nimeni. Aşa că tac chitic şi mă mir de duritatea cu care ne-au catalogat ruşii. Cică istorie neplăcută, parcă aşa zice crainicul de la Televiziunea Publică din Rusia, adică ORT. Vedeţi mai sus reportajul ce include dojenirea veteranilor ruşi din Chişinău, supăraţi pe felicitările amplasate pe “tomberoane”.

Până aici, totul este previzibil. Pe mine mă surprinde totuşi ceva. Cum se face ca în Moldova, noi vedem postul public de televiziune de la Moscova pe Prime TV, iar jurnalul de ştiri de la Moscova, foloseşte reportajele celor de la NIT? Paradoxal, ca şi toată Moldova.

Ţin minte că primul meu contact cu internetul s-a întâmplat prin liceu, în 1998. Atunci a trebui să mă pregătesc pentru un referat la fizică, iar un prieten mi-a sugerat să căutăm informaţiile pe net. Era ceva de domeniul fantasticului. De parcă mi-ar fi zis, hai să-l întrebăm pe Terminator. Pe atunci, google era unul dintre motoarele de căutare “pe care trebuie să-l iei în seamă”.

Prima, prima dată, însă, despre internet am auzit de la profa de informatică din sat, prin 1997. A fost sărmana la un curs de pregătire şi când a venit ne vorbea despre o minune. “Şi există în calculatoare un program care se numeşte Word. Ce face? Păi, poţi să scrii, iar el îţi corectează greşelile. Tot cu calculatorul poţi să trimiţi scrisori. Este foarte interesant. Trimiţi oricui vrei şi chiar în ziua respectivă primeşti răspunsul. Am mai văzut un program pe calculator. Nu mai ştiu cum se numeşte. Ştiu că poţi vorbi în scris cu cineva care se află până şi în Australia. Tu îi scrii, iar el îţi răspunde imediat. Totul este ca să fii conectat la Internet”.

Mai târziu am aflat că acest program de discuţii online se numeşte mirc. Aşadar, la început a fost mirc-ul, care a înnebunit toată lumea. Pierdeam nopţile vorbind cu diferiţi inşi, tipe pe calculator. Ulterior, “s-a descoperit” messengerul. De data asta îţi ţineai aproape prietenii, îi aveai acolo. Următorul pas a fost vocea… Prin 2000, rămâneam şocat cum nişte colege de-ale mele discutau prin messenger, ci nu scriau. Astăzi, mai ales cu ajutorul Skype-ului, vorbesc cu ai mei de acasă şi îi văd, iar ei mă văd. Super!

Numai că încântarea mea faţă de internetul moldovenesc se termină undeva la nivelul comunicaţiei. Din păcate, internetul din Moldova este încă sărac în informaţii. Mare noroc mai avem că suntem conectaţi la internetul din România. Mare noroc că ştim rusa şi putem să înţelegem ce scriu internauţii de acolo. Dacă vei căuta ceva informaţii pe site-urile moldoveneşti te vei lovi de o primitivitate soră cu mirc-ul. De pildă, încercam să caut ieri ce reprezintă categoria B al permisului auto. Nimic. Am căutat până am renunţat. Da, avem site-uri de ştiri, da avem bloguri, da avem instituţii ale statului cu site-uri online, însă atunci când ai nevoie de o informaţie, o chestie personală, nu găseşti, poţi să te dai peste cap. Vă mai dau un exemplu, încercaţi să căutaţi mica publicitate pe net. Ţuţu, nu găsiţi mare lucru. Mica publicitate, încă se mai găseşte în Makler. Ziarul ăla ciudat pe care îl cumpără toţi, fie că vor să cumpere o maşină, o casă, un frigider… În România, anunţurile au ajuns de mult pe ecranul calculatorului şi la o simplă navigare, găseşti tot ce îţi trebuie, nu mai trebuie să dai fuga la chioşc.

Citeam un comentariu la un articol de-al meu, articolul despre cetăţenie. Omul care a comentat se pare că a depus recent jurământul pentru obţinerea cetăţeniei şi a fost martor la o întâmplare curioasă, dacă este să mă exprim eufemistic. Citez exact:  “mie mi s-a revelat prostia. Striga in sala cine e persoana sa vina sa dea fotografiile pentru certificatul de roman si tipa striga tare IA (in rusa, la depunerea juramantului romanesc)? il pune pe necajitul ala sa scrie cere pentru reprogramare din cauza ca adusese doua fotografii diferite si nu stia sa scrie o boaba romaneste? nu se procedeaza corect.“

Eu înţeleg că omului i se pare incorect ca basarabenii care nu cunosc limba română să primească cetăţenia românească. Vorbind pe şleau, zice că nu e corect ca ruşii din Republica Moldova să primească cetăţenie. Asta ar trebui să însemne, probabil, cuvintele “nu se procedează corect“. Până la asta, însă, pe mine mă enervează la culme altceva: cât de impertinenţi, needucaţi, fără respect au fost. Nici măcar la depunerea jurământului, un moment solemn, în care ar trebui să-şi arate gratitudinea faţă de ţara ce îi adoptă, nu se chinuie să scoată minimul minimului, pronumele românesc “Eu”. Oare la americani, atunci când un nou cetăţean depune jurământul şi în loc de “Me” spune “Eu” în limba lui de origini ce se întâmplă?

Întâmplare oarecum similară în vama moldo-română, partea românească. O tipă cu paşaport românesc este întrebată ceva de ofiţerul de gardă. Domnişoara, cu o privire de căprioară aeriană, îi răspunde senin: “Ia vas ni panimaiu”, după care începe să-i vorbească în engleză. Doar trebuie să se facă înţeleasă, nu? Grănicerul zâmbeşte sarcastic şi trece la limba… rusă: “Kak vî devushka ni panimaete rumânskii?” N-a zis nimic fătuca. A înghiţit în sec. Românul vorbea rusa, ea, româncă în acte, nu. Din păcate, întrebarea, foarte bună de altfel, nu a fost pusă la timpul potrivit. Dacă domniţă era întrebată nu de poliţistul de frontieră, ci de un funcţionar al Autorităţii pentru Cetăţenie, nu se mai auzea “Ia” la depunerea jurământului.

Una peste alta, ce s-ar putea de făcut? Şi ruşii din Republica Moldova vor cetăţenie. Cine-i poate opri să şi-o obţină? Şi ce dacă nu cunosc româna? Legea nu face referire la vorbirea limbii lui Mihai Eminescu? Legea spune că trebuie să demonstrezi că bunicii tăi au fost cetăţeni români. O fi bine, o fi rău? Din păcate, astfel de derapaje sunt aproape iminente. Nu-i rău să obţină cetăţenia şi ruşii, dar ce-ar fi să înveţe româna? Poate nu ar fi rea o minimă examinare, rapidă şi eficientă, în care un funcţionar şi-ar putea da seama dacă cetăţeanul moldovean ce îşi doreşte şi cetăţenia României va putea să spună cel puţin “Eu” la jurământ.

O paralelă. Ţin minte că atunci când redobândirea cetăţeniei româneşti era aproape blocată, moldovenii încercau să o obţină pe cea bulgărească. Da, da, există bulgari mulţişori în Moldova. Oamenii îşi găseau sau inventau rude bulgari şi depuneau actele. Exista, însă o problemă: nu cunoşteau limba, dar trebuiau să susţină un fel de examen simplu. Şi atunci, mulţi trebuiau să dea şpagă, altfel, goodbye cetăţenie bulgărească. Aşa am înţeles, aşa am auzit.

În fiecare zi, ori dimineaţa, ori pe la prânz, când am ceva timp liber, deschid site-urile din Chişinău. Îmi iau doza mea de “moldovenisme”. Nu zic de rău. Aşa îi spun eu contactului meu cu Republica Moldova. Citesc: unimedia, protv, timpul. Nu neapărat în această ordine şi nu neapărat doar pe acestea. Totuşi, aceste site-uri sunt pe lista mea. Pac, deschid browserul, pac scriu numele site-ului şi citesc. Astăzi, dis-de-dimineaţă dispăruse unimedia, văd că a apărut.

Sincer, nu prea citesc jurnal şi nici publika. Aceste site-uri au ceva prost şi nu m-au prins încă. Nu ştiu de ce. Nu-mi explic. Nu sunt specialist în site-uri ca să mă dau cu presupusul. Cert este că noul site al ziarului Timpul are ceva bun, iar asta l-a propulsat direct în lista mea. Vă ziceam, am citit şi în această dimineaţă presa. Cuvântul de ordine: plictiseala. Aceeaşi actori: Ghimpu, Leancă, Vornin, fi’su, Filat, Maia Laguţa. Aceleaşi ştiri prăfuite: contrabandă de ţigări, 9 mai la Moscova, poliţişti suspendaţi, Transnistria, libertatea presei, arme la politicieni. Of, of şi iar, of.

A trecut ca viforul negru, pardon - roşu, întâi de mai peste Chişinău, cu tot cu mitinguri, cu tot cu petreceri la iarbă verde. L-am văzut pe Oleg Vladimirovici, Vladimir Nikolaevici, ne-am trezit luni şi… plictiseală. Evenimente, ioc; imagini noi de pe Guvern, zero; politicieni chemaţi la Procuratură, de unde? Aşa că, închid site-urile. Scriu ceva pe blog şi vă plictisesc şi pe voi.

Acum, să vă deschid un mic secret. Nu este obligatoriu să se întâmple ceva ca jurnaliştii să aibă subiecte de măcinat. Este musai să te pregăteşti pentru o astfel de secetă. Cum? Ei aici intervine inspiraţia, ceea ce oamenii din presă îi zic cu un pic de orgoliu: FLER!

Autorul blogului www.curatmurdarsrl.com aruncă o piatră în grădina mea. Nu ştiu de ce o face, nu am nimic cu omul. Cu ceva maliţiozitate, respectivul mă “pune la punct” în ceea ce priveşte articolul meu despre jurnalista târâtă pe jos de un poliţist. Spune, stimabilul: “Alţii, scriitorese, deputaţi şi haiduci, sorbindu-şi cafeaua pe coline dâmboviţene, se află mari experţi în viaţa omului simplu din Moldova, “apara” omul simplu si tine hangul jurnalistilor , numeşte pitecantropi() pe cei care văd altfel jurnalismul moldovenesc. Jurnalism căruia, cu unele excepţii mai în vârstă, în 99% cazuri un muritor de rând îi este interesant numai în cazul dacă a despicat ţeasta cuiva cu toporul întrun acces…“

Voi aţi înţeles ce vrea să zică? Nu o spun cu răutate, dar în afară de ironia searbădă din prima jumătate a textului nu prea mă prind ce a vrut să însemne: “Jurnalism căruia, cu unele excepţii mai în vârstă, în 99% cazuri un muritor de rând îi este interesant numai în cazul dacă a despicat ţeasta cuiva cu toporul întrun acces…“. Topica este ciudată rău şi încurcă la lizibilitate. Cine, ce şi cui îi este interesant? Muritorul de rând este interesat de jurnalism? Jurnalismul este interesat de topor? Muritorul este interesat de ţeasta despicată? Vă rog să mă ajutaţi. Traduceţi-mi! Sunt chiar curios, este încă o pietricică sau doar o încercare nereuşită de filozofare?

Altfel, nu sunt scriitoreasă, nu sunt deputat, poate sunt haiduc? Oricum, cert este că pasajul citat de mine mai sus mi se adresează. Căci, da, am folosit cuvântul “pitecantrop”. Dar nu la adresa celor care văd altfel decât mine jurnalismul moldovenesc, aşa cum insinuează autorul. Cuvântul l-am dedicat tuturor celor care se vor deda la acuzaţii dure la adresa jurnalistei şi nu vor observa că sireaca îşi făcea fix meseria. Să se consemneze, n-am arătat cu degetul, n-am spus, Ion, Vasile şi Petre sunt pitecantropi. Cine s-a simţit atins, asta e… Ştiţi povestea hoţului prins cu musca pe căciulă?

Dar de ce am folosit un cuvânt atât de dur? Pentru că arată cu prisosinţa lipsa de înţelegere în profunzime a lucrurilor în Republica Moldova. Unii au reacţionat exact ca o maimuţă: “Hă-hă-hă! Iaka, s-a băgat şî asta. Aşă-i trebuie!” Comentariile de acest fel sunt rupte din Animal Planet-ul moldovenesc. Nu ducem lipsă de pitecantropi, adică un fel de oameni, dar între maimuţe şi primitivi. Aceştia gândesc (sic!) în termeni extrem de simpli, sunt reduşi în viziune şi nu au decât o singură perspectivă asupra lucrurilor. “S-a băgat şi şi-a luat-o!” pentru ei este suficient. De ce s-a băgat? Ce a căutat? Cât curaj a avut să se pună cu un bărbat în toată firea? Cum să-ţi faci meseria când efortul pentru a afla informaţii pe care le aşteaptă tot cei de te înjură este condamnat? Nu, ei nu se întreabă. “Băgatul” este singura lor filozofie.

Mi se mai spune, cum îndrăznesc să nu pun pe picior de egalitate cetăţeanul simplu cu jurnalistul? Precizez: cetăţeanul şi jurnalistul sunt entităţi absolut diferite. Nu pot fi egali! Asta nu înseamnă, însă, că cineva este superior altcuiva. Ce eroare?! Băi, fraţilor. Un jurnalist vine într-o instituţie nu pentru a-şi rezolva problemele proprii. Vine să afle informaţii. Să sape, să fie cârcotaş, să scoată mizeria la suprafaţă. Un cetăţean face asta? Nu prea cred. Cine v-a spus că jurnalistului este suficient să-i urli “ţâţ!”, iar el se va întoarce umil la locul lui? Nu toţi înţeleg munca de jurnalist, dar aproape 90 la sută o consumă zilnic. Pe undeva, este normal să nu înţelegeţi. Puţini sunt croiţi pentru munca asta. Puţini au capacitatea să scoată informaţii. Asta se vede chiar în facultăţile de profil, unde probabil 2 la sută dintre studenţi ajung să şi facă meserie adevărată.

Am scris acest post, nu neapărat pentru a cere o traducere la scriitura încâlcită, m-am gândit, cu ocazia Zilei Internaţionale a Libertăţii trebuie să explic nişte chestii ce ţin de munca reporterului pe teren.

Am o atenţie la detaliu, ceva de groază. S-a transformat deja într-o obsesie profesională. Oriunde întorc capul văd posibile ştiri, posibile subiecte de televiziune. Dacă nu găsesc ştiri, barem un articol de pe blog şi tot mă aleg cu ceva. Ce să-i faci, defect profesional hiperatenţia asta. Mai jos o colecţie de poze, rezultatul ochiului jurnalistic. Să am iertare pentru calitate. Totul este tras cu binecunoscutul, de cititorii acestui blog mă refer, telefon mobil Sony Ericsson cu 3,2 megapixeli.

Încep în forţă, cu imaginea idilică oferită de nişte puradei, care se scăldau în plină zi în Dâmboviţa poluată a Bucureştiului. N-ar fi nimic, oamenii s-au obişnuit cu vederea acestor “scăldători”. Doar că micuţii bronzaţi erau aşa cum i-a născut mamele lor. Adică despuiaţi, cu cocoşelul la vedere. Copilandrii păreau destul de măricei ca să înţeleagă când este bine să-ţi arăţi şarpele şi când nu. Ce să-i faci, când educaţie nu e, nimic nu e, ca să parafrazăm celebrul cântec.

În Chişinău, lângă Piaţa Centrală. Cineva moare de dorul unui Merţan, dar nu are bani. Uite-aşa s-a născut Lada Mercedes. Ieftin şi… “drăguţ”, drăguţ în sens de hilar.

Dacă moldovenii îşi customizează maşinile cu logo-uri celebre, fraţii lor, românii o fac altfel, cu zgârâieturi. Cel care a “inscripţionat” în halul acesta maşinuţa a avut timp, nu glumă. A scris lung şi cu sârg. S-a coborât până şi pe aripa stânga, doar nu şi-o înghesui literele pe capotă. Instantaneul l-am prins în Bucureşti, undeva în zona Dristor, dacă vă spune ceva numele.

Iar aici, funcţionarii de la Arhiva din Chişinău au invitat un nou sex, sexul “Femenin”. Şi eu care credeam că sunt doar trei: masculin, feminin şi… neutru.

Dacă nu m-ar fi anunţat, nu mă prindeam. Sus, pe casa, scrie: Cimitirul uman. Ştiu, există şi cimitire pentru animale, dar alea nu au cruce. Deci, era la mintea cocoşului… Oricum, inscripţie mai morbidă nu am întâlnit în România.

A vrut să atragă atenţia? A reuşit. Dânsul era postat undeva în piaţa Romană din Bucureşti. Un bărbat, dovadă - barba. Un bărbat cu fustă, dovada - fusta. O fi scoţian?

Pasul 1. Hotărâţi-vă! Pentru asta, logic, trebuie să fiţi bine dotaţi. Vorbesc de inel. Trebuie să alegeţi cu maximă responsabilitate, să fie frumos şi, atenţie, să se potrivească pe deget. Băieţi, degetul inelar este între ăla micu şi ăla cu care arătaţi voi “fuck you” în trafic. De ce zic atenţie? Păi, gândiţi-vă bine. Ce se întâmplă dacă este prea mic, ori prea mare? Strică momentul unic în viaţă. V-aţi gândit? Mergem la pasul doi.

Pasul 2. Trebuie să vă hotărâţi cum va arăta inelul. Ha! Totul ţine de şmecheria cu care va înzestrat Mama Natura. De pildă, puteţi să aduceţi vorba mai în glumă, mai în serios despre un posibil inel, să-i aflaţi preferinţele. Puteţi să găsiţi şi să vedeţi un film cu o scenă în care el o cere pe ea. Mergeţi pe firul discuţiei şi poate aflaţi ce-i place. Noi, însă, mergem mai departe.

Pasul 3. Dacă ştiţi ce vreţi, trebuie să mai ştiţi şi mărimea. Da, ştiu, sună ciudat, dar până şi grosimea degetelor au o mărime a lor. Cele mai subţiri încep de undeva de la vreo 40. Poate fi şi mai puţin dacă aleasa inimii voastre este, să zicem, un top model anorexic. Cum aflaţi mărimea? Întrebaţi-o pe cea mai bună prietenă a ei, dar riscaţi. Riscaţi să vă dea în vileag supriza. Dăruiţi-i un alt inel. Mergeţi, alegeţi-l împreună. Aşa veţi şti sută la sută. Desigur, s-ar putea să nu aveţi bani. Aşa că, poate, alegeţi varianta clasică, luaţi măsura cu o aţişoară noaptea.

Pasul 4. Ştiţi măsura, ştiţi modelul, aveţi banii. Păi ce mai aşteptaţi? Mergeţi şi-l cumpăraţi cât mai repede. Puteţi avea surpriza să nu-l mai găsiţi a doua zi. După asta, iar să baţi toate magazinele?

Pasul 5. Iar acum, marea provocare: cum îl dai? Cum o ceri în căsătorie? Sfatul meu, intră pe youtube, vezi cum au făcut alţii. E plin youtubul de îndrăgostiţi extrovertiţi, care au dorit să arate momentul lumii. Mai navigaţi şi pe nişte site-uri. Inspiraţi-vă, nu copiaţi. După ce aţi văzut atâtea, gândiţi-vă că nu aţi vrea să fiţi banal. Trebuie să fiţi romantic şi, în acelaşi timp, original.

Pasul 6. Ai grijă să nu-ţi găsească inelul. Pune-l undeva unde nu va ajunge. Trebuie să ai tu un asemenea loc, dar nu-l îngropaţi în grădină. Dacă tot nu ştii unde să faci pasul cel mare, hai să-ţi mai dau eu o idee. Îţi faci drum pe acolo unde ai întâlnit-o prima dată. Dacă stai în altă parte, inventezi un motiv şi ajungi în localitatea unde ai văzut-o, unde v-aţi întâlnit. Acolo îi zici, printre altele, că vrei să treci şi prin zona respectivă. Ai ajuns? Ai adus-o? Să nu-ţi mai tremure mâna, nu mai sta. Bagă mare! Important, spune-i de ce ai ales să o ceri aici, altfel, cine ştie ce crede sărmănica fată, că eşti un bleg. O floare nu strică.

Pasul 7. Nu acceptat NU! Casă de piatră.

Se apropie 9 mai. Se apropie repede ziua în care soldaţii moldoveni vor trebui să meargă la pas cadenţat prin Piaţa Roşie din Moscova. Internetul zbârnâie de comentarii, televiziunea duduie de politicieni, ziarele s-au înfierbântat de editoriale grele. Toată lumea îşi dă cu părerea vizavi de acest “eveniment unic în istorie”, căci, deh, toţi se pricep la fotbal, politică şi sex. Asta deşi puţini le practică zilnic, iar mulţi chiar deloc.

Unii sunt pro, alţii sunt contra. Cale de mijloc nu există. Musai trebuie să te poziţionezi într-o tabără. Culmea, fiecare simte cu toată esenţa firii lor, cu toţi porii că are dreptate. Are atâta dreptate, încât argumentele celorlalţi sunt nişte căcăneţe, deci nici nu trebuie combătute. Este suficient să-i spui oponentului că e javră afurisită, comunist crăcănat, fascist fanatic sau prost patentat. Gata, l-ai terminat pe om, iar cei din jur o să-ţi dea dreptate. Doar ei sunt în aceeaşi tabără cu tine şi nu ai de ce să-i convingi că albul e alb, iar plecarea soldaţilor noştri la Moscova este o necesitate sau o prostie, după caz.

Eu de una mă mir şi mă minunez. Băi, fraţilor, fârtaţilor, fac ce fac ruşii aceştia şi reuşesc să ne învrăjbească. Bine a zis cine a zis, să-ţi fie frică şi de cadourile care vin de la Moscova. Ei bine, cadoul de 9 mai a fost otrăvit şi şi-a atins scopul, practic a dezmembrat AIE. Cu bătaie lungă invitaţia muscalilor. Ruşii nu ştiu altfel.

Acum, probabil, vă întrebaţi, bre, dar ce părere are deşteptul acesta de se dă rotund pe blogul lui? Deşteptul fiind subsemnatul. O să fiu sincer cu voi şi o să vă spun că… nu am nicio părere. Absolut niciuna. Dacă nu era atâta tevatură în jurul subiectului, cred că nici nu mă opream prea mult cu gândul la pasul ostaşilor moldoveni pe piatra cubică din “Krasnaia Ploşciadi”. Habar nu am ce să cred. I-am ascultat pe unii care tună şi fulgeră: ne-am găsit noi, nişte amărâţi de moldoveni, să ne punem cu ruşii, cei care ţin în şah cu gazul lor toată Europa şi să le refuzăm impardonabil invitaţia. Până şi polonezii, cei cu sechele urâte dupa Katyn, au acceptat. Păi, războiul împotriva fasciştilor a fost aproape sfânt, au murit oameni, dăm o ceapă degerată pe memoria lor?

După care i-am citit şi pe alţii, care au plâns a deznădejde: nu avem pic de demnitate! Ne merităm sărăcia şi soarta de sclavi veşnici. Cum ne permitem, noi, urmaşii celor care au fost omorâţi în gropi comune, în “Siberii de gheaţă” să călcăm pe oasele înaintaşilor noştri? Oare nu vedem că rusul ne consideră proşti şi susţine făţiş regimul de la Tiraspol? Câtă minte avem ca să mergem la Moscova? Cum de ne umilim din nou?

Ei cum să-mi formez o părere? Cum pot să spun: e bine sau e rău să mergem la Moscova? Dacă în capul meu este atâta nehotărâre, oare ce cred cei care nu sunt prea informaţi? De fapt, ştiţi ce? Nici eu nu sunt informat bine. Ia, bălăcăriţi-vă voi, iar eu o să privesc de pe margine.