Mai avem o zi de stat în Amsterdam. Încă 24 de ore putem respira aer liber, neconvenţional - în două cu marijuana. Nu exagerez. Fie zi, fie noapte în foarte multe locuri din oraş poţi adulmeca mirosul dulce amărui al marijuanei. Nu avusem ocazia să aflu până în acest moment cum miroase, dar nu e mare filozofie s-o identifici. De pildă, mergi pe stradă, iar în faţa ta sunt doi tineri ce fumează. Tutun nu e, trabuc nu e, narghilea nici atât. Ce poate fi? Altă dată mergi pe lângă nişte cârciumioare. Vezi oameni care fumează ţigări butucănoase, răsucite. În nas te izbeşte acelaşi miros ciudat. Nu poate fi decât marijuana. Cineva zicea că aerul din Amsterdam te ameţeşte, doar este amestecat cu acest fum.

Nu ştiu cât de permisive sunt autorităţile din Amsterdam, dar înainte de a pune piciorul aici credeam că fumatul ierbii este permis doar în aşa numitele coffee shop-uri. Nici pomină. Se fumează aproape peste tot. Pe treptele caselor, pe stradă, pe ulicioare, la terase. Nu vreau să mă lansez în dezbaterea: este sau nu periculoasă iarba? Am văzut, totuşi, suficienţi tineri cu priviri rătăcite, părul vâlvoi şi lenevind în neştire aiurea pe jos pentru a decide ferm - nu fumez. Ziceam într-un post de mai jos că sunt două întrebări care ţi se pun după ce vii din Amsterdam: ai fost în Red District, ai fumat? La prima am răspuns, uite că am reuşit şi în cazul celei de-a doua: NU.

Spiritul curios de jurnalist mă duce, însă, într-o cârciumioară ce-şi serveşte muşteriii cu ţigări răsucite. Vânzătorul pune în acestea nuş’ce chestii ciudate. Presupun că anume acele chestii reprezenta iarba. Mai curând - fân tocat. Ştiţi ce este curios? Că în local nu se vinde alcool. Cer o bere, intrasem şi mă sfredelea domnul vânzător cu privirea, dar nu primesc nimic. Mai mult, cei de aici nu servesc nici cafea. Rămân suprins, vând fără nicio problemă droguri, fie ele şi uşoare, dar nu alcool??? Cineva mi-a zis, păi pentru că alcoolul este mai periculos decât marijuana. Nu l-am contrazis. De unde să ştie un nefumător ca mine?

Cred că muriţi de curiozitate să ştiţi un preţ, nu? Parcă zicea tipul de la tejghea: o ţigară costa 4 euro, dar s-ar putea să greşesc. Oricum, văd o fază haioasă. În acelaşi weed shop în care intrasem stau nişte amici la o masă. Unul îşi aprinde o ţigară - sigur nu e cu tutun. Trage cu nesaţ din ea, iar după asta i-o plasează tovarăşului de lângă. Ăla suge la rândul lui şi îi dă un ghiont amicului ce doarme cu capul pe masă. Respectivul se trezeşte instant şi întinde mâna mecanic. Trage şi el din joint, apoi capul îi cade pe masă. Totul durează mai puţin decât vă descriu eu: numai câteva secunde. Pot jura în acest moment că al treilea tip, somnorosul, încă visa când a fumat iarba. Totul pare atât de simplu pentru el. Nu poţi să nu remarci experienţa la ”fumat” pe care o are individul. Nu mi se pare sănătos. Aşa că, după cum v-am mai zis - nu fumez.

Dacă ar exista concursul de cea mai cosmopolită şi libertină capitală din lume, ar câştiga detaşat. Când zic libertin, am în vedere şi desfrâu, şi indecenţă, şi lipsă de moralitate. Adică acea moralitate în care am crescut noi, est europenii. Sistemul nostru de valori nu prea are referinţă în ceea ce am văzut acolo. Amsterdamul este un loc înţesat de mii şi mii de turişti în care nu te simţi îngrădit şi îngrămădit. Dimpotrivă, libertatea altora te duce dupa ea, te atrage ca un magnet. Vrei ori nu vrei, dar tot vei simţi în aer tinereţea fără margini. Oare o fi, de fapt, marijuana? Amsterdamul este mai curând un vis. Un vis în care poţi să fii tu însuţi sau nu… Am devagat foarte mult în filozofia asta. Mai bine să vă descriu ce am văzut.

Era seara când am ajuns în hotel. O ieşire scurtă în oraş, ceva de mâncare într-un restaurant, după care luăm Amsterdamul la picior. Ca nişte fluturaşi ne-a atras; ca nişte gâzuliţe ce vor la lumină, chiar dacă lumina este orbitoare şi arde. Cred că ştiţi unde am mers. Cum să nu ştiţi, cârcotaşilor! Fix spre Red District ne-au dus paşii. În română - cartierul Felinarelor Roşii. O traducere cam greşită. Nu ţin minte să fi văzut felinare şi încă roşii. Totuşi, trebuie să recunosc: nici nu le-am căutat prea mult. Lumea din jur, roiala de la vitrinele cu fetiţe expuse privirilor şi nu doar - o distracţie pe cinste. Oricine vine din Amsterdam este întrebat două lucruri: şi, cum sunt femeile din Red District; şi, ai fumat ceva? Ei bine, prostituatele, care săgetau bărbaţii cu ochii lor machiaţi şi răsmachiaţi, nu erau nici foarte frumoase, nici foarte urâte. Erau potrivite. Dacă ar fi mers pe stradă, în “haine civile”, sunt sigur că nu aş fi întors capul după ele. Dar aşa, erau în geamurile din Red District.

Ah, da. Era să uit un detaliu extrem de important, care ne-a făcut deliciul şi hazul chiar din hotel. În camere era o mică broşură cu prezentarea oraşului. În broşură - un text. O să-l citez din memorie: “Bine aţi venit în Amsterdam. Nu trebuie să vă fie jenă să ne cereţi ajutorul. Ştim cu toţii de ce aţi venit aici. Aşa că, avem câteva sfaturi. Nu cumpăraţi droguri pe stradă. S-ar putea să vă facă rău. Chiar dacă vă este prezentată cocaina, extazy nu le cumpăraţi. În cel mai bun caz sunt vitamine. Vă mai sfătuim să nu agăţaţi femei pe stradă. Nu sunt neapărat femei.”

Dar să revenim la Red District şi la fetele care aruncau ocheade de după uşi şi geamuri de sticlă. Nu sunt permise pozele pe acolo, aşa că nu pot decât să vă descriu. În mod normal erau câte una în vitrină. Deobicei aveau câte un capot aruncat într-o doară pe umeri. Erau “îmbrăcate”: sutien, chiloţi. Pe plajă lumea este mai goală. Când se plictiseau de machiat începeau “să-şi atragă prada”. “Frumosule, vin-o la mine” îl strigau pe câte unul. Ăla se ducea sau nu. Am fost martor la nişte negocieri. El: “cât mă costă”, ea: “normal, 30 de euro”. El: “cât durează?”, ea: “20 de minute”. De altfel, cineva mi-a zis că erau şi românce, şi ucrainence printre fetiţe. Personal nu am văzut nici una. Când aveau pe cineva - trăgeau perdeluţa. Când nu era trasă jaluzeaua puteai să vezi aranjarea camerei: un pat, nişte haine aruncate, o baie. Simplu, dar eficient.

Ne zgâiam noi aşa, iar la un moment dat se apropie un tip. Avea ochii măriţi, pupilele fixe şi un tremur uşor al capului. Cu vorbă înceată, nazală şi aproape în surdină, alb, dar cu limbaj de rapper ratat, tânărul - să fi avut vreo 23 de ani - ne spune: “Hey, man. Do you wanna some coke?”. Nu vrem nici Coca Cola şi nici cocaină, aşa că le refuzăm pe ambele. Omul insistă, nuş’ce avea cu noi: “Man, just taste it. First time is for free. No money maaaaan!” Ăsta-i băgăreţ nu glumă, dar nu prea şi-a găsit clienţii potriviţi. Plecăm. Mie mi-e milă de săracu’. Pare pleoştit. Cine ştie cât de drogat este… Pe scurt, un om pierdut. Între timp, ne-am depărtat de fetele mai zvelte. Ups! Uite şi un geam pentru gay. Măresc pasul. Mi se face scârbă. Vreau să uit că i-am văzut zgarda aia greţoasă din jurul gâtului. Brrrr. După domnu’, vin doamnele. Ditamai doamnele. Sunt femei de vreo 40 de ani. În special negrese. Fumează şi îşi cheamă clienţii spre ferestrele lor. Nu prea vine nimeni. Doar tineri mult prea “veseli” care nu disting bine siluetele lor de hipopotam. Le-a cam trecut sorocul. Acum sunt în marginea cartierului Roşu, mâine poimâine va trebui să se retragă cu totul din breaslă. Îmi ajunge porţia de ţâţe, la culcare. (va urma)

Ora 7.30 dimineaţa. Cu câteva minute în urmă am terminat micul dejun şi deja suntem în microbuz. Franz, şoferul nostru vesel, ne duce astăzi în Belgia. Îmi pregătesc actele, mi le pun într-un buzunar separat, să-mi fie la îndemână - doar trec dintr-o ţară în alta. Ciudat, dar nu am nevoie de ele. Nu ne întreabă nici dracu de sănătate atunci când traversăm hotarele dintre cele două ţări. De fapt, nici nu realizez când trecem graniţa. Ştiţi după ce îmi dau seama că suntem în Belgia? După autostrăzi. Sunt mai proaste şi simt mai multe zguduieli. Nu vreau să par un snob, dar Belgia este un pic mai săracă şi mai prost organizată decât Olanda. Este ca şi atunci când treci din România în Moldova. Vezi imediat diferenţă, doar că între cele două ţări surori (Moldova şi România) stai la vamă până îţi creşte barbă.

Deci, mergem deja prin Belgia. La un moment dat realizez: bre, sunt în ţara natală a celebrului Jean Claude Van Damme. “Din pacate” nu văd nicio statuie a cunoscutului “actor”. Eh, voi, belgienilor, nici nu vă închipuiţi cum au crescut milioane de copii pe filmele cu bătăi marca Van Damme. Este chiar atât greu să puneţi nişte panouri, cel puţin o pânză cu imaginea “bătăuşului”?

Belgienii par să se priceapă mai bine la gunoaie decât la filme cu arte marţiale. De unde ştiu? Vizităm o groapă de gunoi. Este prea mult spus “groapă de gunoi”. Doar un iz uşor îmi aminteşte acest lucru. Curăţenia este lună, mai ceva decât prin spitalele noastre. Oameni în salopete curate, ochelari de protecţie, totul denotă o atitudine capitalistă faţă de gunoi. “Groapa” este mai curând o adevărată fabrică de reciclare. Aici se vede vede cât de “zgârciţi” sunt belgienii. Ăştia nu aruncă nimic. Refolosesc tot. Dacă la ei gropile de gunoi ar trebui să se numească fabrici de reciclare, la noi, gropile de gunoi ar trebui să se numească munţi de deşeuri. Cea mai tare fază pe care o descoperim este că, efectiv, ei aruncă doar 25 la sută. Uimitor, dar lotul de pământ pentru deşeurile depozitate nu reprezintă decât 15 la sută din toată groapa de gunoi. Tot pe aici, vedem şi cum se reciclează becurile, cum se sortează sticla. Plecăm.

Într-o oră ajungem în Roosendaal, tot Belgia. De data asta chiar suntem la o fabrică. Este vorba de Philips unde se produc câteva tipuri de tuburi de iluminat. Mi-ar trebui să scriu vreo 10 zile ca să expun cu lux de amănunte procesul fabricaţiei. Chiar este impresionant. O să mă rezum să vă povestesc doar de ce această fabrică este un punct de atracţie pentru spionii industriali. Ăştia, belgienii, sunt extrem de avansaţi din punct de vedere tehnologic, doar au cheltuit ceva milioane pentru cercetare, dezvoltare. Ei, şi vin chinezii de le fură ideile în draci. Iar chinezii intră la ei cum am reuşit s-o facem şi noi: vin în vizită. Spunea tanti care organiza excursia de documentare că, la un moment dat, erau chiar mai mulţi chinezi printre vizitatori. În loc s-o asculte, s-au întors cu spatele, fiecare spre un anumit unghi al fabricii şi au început să deseneze cracaleţi, adică ieroglife, în plus făceau poze. De atunci, pozele nu se permit nici măcar în zona de prezentare, darămite în fabrică.

Curios că doamna ce ne prezintă întreprinderea are un nume ciudat pe legitimaţie, parcă Wang, o întreb: “cum se face că aveţi nume chinezesc?” O văd că se schimbă un pic la faţă. Schiţează un zâmbet chinuit şi îmi spune justificativ: “ştiţi, soţul meu este chinez, dar n-a fost niciodată în China.” Nu o mai presez cu hiperatenţia mea la detalii şi încerc o glumă. Zic: “şi cum a spus marele nostru lider Mao Zedong - mulţumim pentru excursie”. Chinul din zâmbet este şi mai pronunţat. Nu o mai atac cu o altă glumă şi mă retrag. Plecăm cu toţii. Ne grăbim. Ne aşteaptă AMSTERDAMUL. Ooooo, aici este chintesenţa deplasării din Olanda, valoarea ei, miezul, sâmburele, adevărata atracţie. (va urma).

Ora 19.00. Doar ce am omorât o vacă şi am mâncat-o. Desigur, glumesc. Suntem într-un restaurant argentinian unde totul conţine carne de vită. Probabil, argentinienii şi pâinea o mănâncă cu carne de vită. Să vedem meniul: carne de vită prăjită, carne de vită la cuptor, carne de vită tocată. Nici nu ştiu ce să aleg. Oare carne de vită? Da, şi o rog pe tanti chelneriţă să fie “well, well done”. Altfel, mi-o ard un pic pe grătar şi mi-o aduc aproape crudă. După o jumătate de ora, în sfârşit apare mâncărica. Tai, rumeg, tai, rumeg. Mă grăbesc să ingurgitez vaca. Mă aşteaptă un frumos orăşel olandez de provincie să-l vizitez.

From Olanda

Mai întâi, însă, filmez bicicletele pe stradă. Sunt foarte, foarte multe biciclete. Este momentul în care am un schimb de replici nu prea drăguţe cu localnicii. Să le spun aborigeni? Filmez într-o direcţie, iar prin faţa mea pendulează doi afro-olandezi pe biciclete, nu ştiu cum să le zic ca să nu-i discriminezi pe negrii din Olanda. Unul vine cu bicicleta lui pe lângă mine şi mă întreabă ceva în olandeză. Nu înţeleg ce zice şi îi spun: “I don’t understand you.” “Ah, you don’t understand?”, repetă bra niga’. Pare genul de rapper cu pantalonii coborâţi până la pământ, are pe dinţi chestii de metal. ”Y’re stupid?” continuă schimbul de amabilităţi stimabilul african, privindu-mă cu duşmănie. “Wat’s up?”, întreabă un coleg de lângă mine. “Wat’s wrong?”, întăresc eu întrebarea. “Wat’s wrong?” repetă ca papagalul rapperul de pe bicicletă şi ne părăseşte la fel cum s-a apropiat: legănându-se. Cu siguranţă l-o fi deranjat camera, dar îi lipseşte ceva ca să-mi spună simplu să nu-l filmez: oare educaţia, oare buna creştere?

From Olanda

Oricum se întuneca şi nu pot să trag mai nimic. Aşa că, pur şi simplu mă bucur de micul orăşel Eindhoven. Este atât de cochet, atât de curat, atât de aristocrat, atât de liniştit… Vreţi mai multe epitete? Vă spun doar un lucru care m-a lăsat mască. Aproape toate casele din centrul oraşului au geamurile mari spre stradă fără perdele, aşa că poţi să vezi ce fac oamenii la oră târzie în living. Deobicei citesc sau stau cu ochii în televizor. Nici vorbă de garduri de doi metri ca la noi în Pipera. Ferestroaicele sunt cât un stat de om şi foarte late. Cu toată ruşinea, recunosc, am privit în casele oamenilor, nu de alta, dar eram extrem de curios să văd o cameră de zi olandeză. De fapt, este prelungirea străzii: camerele de zi sunt foarte curate, liniştite, cochete, aranjate cu mult gust.

From Olanda

From Olanda

Ceva pare rupt, însă, din context. Este un Logan ce nu se înscrie în imaginea idilică de ansamblu şi mă trimite cu gândul acasă, la Bucureşti. Îmi vin în cap veşnicele întrebări. Oare de ce nu avem şi noi liniştea de aici? Oare de ce nu este la fel de curat şi la noi? Oare de ce la noi lumea se îngrădeşte cu garduri kilometrice? Îmi scapă o înjurătură: “Fir-aţi Loganul să-ţi fie!”

From Olanda

Pe drumul nostru vedem şi un panou publicitar legat de alegerile care abia s-au consumat în Olanda. Pare ceva ireal, dar este singura reclamă electorală pe care am văzut-o timp de 2 zile. Şi nu am stat pe loc: am făcut câteva sute de kilometri prin această ţară. Este foarte târziu, străzile sunt pustii, bicicliştii au dispărut. De maşini nici nu mai zic. Tragem la Cocagne… în hotel.(va urma)

From Olanda

Este ora 8.00. Trezirea. Privesc în jur. Of, tot camera de hotel. Repede, spălat, îmbrăcat şi ieşit la micul dejun. De data aceasta sunt bucuros, avem pâine cât încape. Încerc o glumă: ce, mă, au reuşit să importe ăştia suficientă pâine peste noapte? Este prea dimineaţă, gluma nu are ecoul de aseară. După masă le spun tuturor despre Costi Ioniţă, le arăt şi o poză făcută cu telefonul mobil. Ştiam că nu o să mă creadă nimeni, aşa că am fotografiat televizorul.

From

După micul dejun dau o raită prin jurul hotelului. Bicicleteeeee! Sunt multe, vreo 50 şi toate aranjate într-un rând perfect. Zic, cu siguranţă o fi pentru clienţi - să mai scape de kilogramele adunate de-a lungul şederii. Dau fuga la recepţie. Mă întorc cu buza umflată. Iarăşi spiritul capitalist al olandezilor îmi dă peste cap planul. În hotelurile lor numai aerul şi privitul este gratuit, în rest, bicicletele pentru clienţi, internetul - costă. Oricum trebuie să plecăm, altfel cred că dădeam bani şi mă aventuram să vânez mistreţi pe bicicletă în pădurea olandeză.

From

Urcăm însă în microbuz. Franz, şoferul, ne duce la o expoziţie. Vedem chestii ce ţin de ecologie: cum să reciclezi becuri, cum să sortezi gunoiul mai eficient prin casă. Ne oprim să examinăm şi nişte biciclete ciudate. Una pare extrem de forţoasă şi greoaie. Ni se explică, este de tip “cargo”, adică pentru transport marfă. Aţi auzit de aşa ceva vreodată? Bicicleta de transport marfă. Olandezii au inventat-o. Au o adevărată manie pentru biciclete, dar despre asta mai târziu. Deocamdată ne întâlnim cu nişte jurnalişti ce scriu pe subiecte de mediu în Apeldoorn. Sunt nişte plicticoşi: nu au munţii noştri… de gunoaie; nu au plajele noastre… pline de alge şi coji de seminţe; nu au fabricile din România… care poluează în neştire şi nici viloaicele luxoase… care să-şi verse rahatul în râuleţele de la marginea Bucureştiului. Problemele lor de mediu sunt de râsul curcii: cum să selecteze mai eficient gunoiul, cum să atingă mai repede cantitatea de gunoaie reciclate impuse de UE? Doamne, oare cu câţi ani suntem în urmă faţă de ei? Cred că jurnaliştii olandezi scriau despre munţi de gunoie atunci când cronicarii români scriau despre Ştefan cel Mare că era “om nu prea mare la statu”.

From Olanda

Terminăm “sporovăiala” cu jurnaliştii olandezi şi plecăm spre Eindhoven. Probabil că aţi auzit de PSV Eindhoven? Am şi trecut pe lângă stadionul celebrei echipe. Suntem în oraş, însă, pentru a vizita Lighting Application Center Philips. O adevărată “fabrică de idei” în care sunt concepute cele mai noi invenţii pe partea de corpuri de iluminat. Rămânem pentru aproape o oră şi aflăm foarte, foarte multe informaţii despre becuri. Nici nu am fi crezut vreodată că s-au inventat atâtea chestii despre iluminatul artificial. Numai închipuiţi-vă, pentru a ne convinge cât de mult contează lumina în hotel, au creat un minihotel; pentru a ne convinge cât de important este să avem lumină bună în casă, au creat o cameră; pentru magazin, au creat o alimentară şi un butic de haine. Cea mai interesantă este însă experienţa trăită în “camera de lumini”. Aici stăm pe nişte scaune în timp ce un program rulează nişte experimente cu lumini de tipul: din ce este compusă lumina, cum poate fi combinată? Uimitor.

From

Ăştia, olandezii, ştiu să ducă aproape totul la perfecţiune. Ce mai, nişte japonezi ai Europei. Suntem impresionaţi, dar este timpul să plecăm. Mergem şi ne cazăm. Hotelul, din reţeaua Sofitel, are o denumire ciudată. Se numeşte Cocagne. Fac glume previzibile: nici nu mă întreb ce Cocaină ne servesc la dejun. (va urma)

Este aproape ora 19.00. Cobor din microbuz ţinându-mi maxilarul în mâini să nu cadă pe jos. Oau! Ăsta da Hotel. Arată ca reşedinţa unui duce. Alb, cu anexele din cărămidă roşie, cu un lăcuşor chiar sub ferestre - nu pare real, ci din cărţile poştale pe care le trimiteam pe vremuri. Hotelul se numeşte lung şi de nereţinut “Bilderberg Résidence Groot Heideborgh”. Are 5 stele şi pare pierdut într-o mare de verdeaţă.

Nu vedem orăşelul Apeldoorn deoarece suntem undeva în afara lui, într-o pădure. Şoferul nostru, Franz, ne-a cam turnat gogoşi: cică bântuie mistreţi prin crâng şi nu ne recomandă plimbări, mai ales nocturne. De-al dracului, dar tot m-am dus să văd pădurea. Nici urmă de mistreţi. Pădurea părea nepopulată de animale, iar mâna omului se putea observa peste tot. La ei, până şi pădurile sunt curate, iar crengile căzute sunt adunate în snopi, ci nu stau înşirate alandala.

Pentru că stomacul mi se strângea, maţele îmi chiorăiau, las examinarea hotelului pentru momente mai sătule şi mă cazez. Camera? Nimic deosebit. De fapt, eu urăsc toate camerele de hotel. Mi se par reci, neprietenoase şi încerc să stau cât mai puţin acolo. Îmi aranjez repede lucrurile, scot laptopul şi trăiesc prima mare dezamăgire din Olanda: internetul din hotel nu este gratuit! Buăhăhăi! Până şi la noi, în Românica, în hotel ai internet cât poţi duce. Desigur, “dijeaba”, adică “moca”. “Bre, da chitroşi îs olandezii ăştia”, îmi zic în gând coborând scările în fugă. Tipa de la recepţie îmi confirmă zâmbind că trebuie să scot euroii pentru net şi îmi spune preţurile: 15 euro pentru 24 de ore. Ohoho! Nu dau eu bani pentru a naviga pe internet. Sunt român obişnuit cu mocăciune. Aşa că - ”never”. 

Pe de altă parte, mă bucur: o să mă pot dezlipi de calculator şi o să savurez experienţele călătoriei mai pe îndelete. Dar, hai la masă, căci mi se lipeşte burta de spate. Cuţitele, furculiţele sunt pregătite, paharele sunt aranjate, farfuriile ne aşteaptă atât pe noi, cât şi mâncarea ce trebuie să fie servită. Of, mai repede. Vine mâncarea: a doua dezamăgire. Are legătură cu pâinea. Nişte pâinici mici, micuţe, minuscule - să le cauţi cu lupa prin coşuleţ, nu alta. Avem şi unt pe masă, aşa că, în 5 secunde toată pâinea dispare ca prin minune. “More bread, please”, îl rugăm pe chelner care pare ardelean în mişcări, mult prea încet. Şi cea de-a doua porţie de pâine, şi cea de-a treia, şi cea de-a patra dispar ca în gaura neagră - de fapt în stomacurile noastre. Un pic mai puşi la cale, înveseliţi de vinul bunişor, dar totuşi flămânzi începem să glumim: ba că le mâncam proviziile de pâine de la al doilea război mondial, ba că rămâne ţara fără rezerva strategică de pâine, ba că nu au ei în toată ţara atâta pâine câtă putem să mâncăm noi, “bre, voi aţi văzut vreun spic de grâu în tot drumul nostru de la Amsterdam până aici?” mai întreb eu. Între timp, chelnerii s-au prins că “more bread”, înseamnă chiar “more bread”. Coşurile sunt mai pline, iar pâinea un pic mai mare. Avem glume şi pentru asta: ne-au adus altfel de pâine, semn rău, o cam termină, dimineaţa nu mai avem…

Între timp apare şi mâncarea. Înfulec cu decenţă salata ciudată şi carnea cu sos fără gust. Abia după ce am mâncat-o realizez că puteam să presor sare şi piper s-o fac comestibilă. Drept se spune că “foamea dă pe de-a dreptul”.

Cu burţile pline, ieşim pe terasa hotelului. Aerul olandez este umed şi plăcut. Buna dispoziţie ca urmare a glumelor legate de pâine ne urmăreşte şi aici. Facem poze, inventăm alte bancuri, desigur, despre pâine şi din hăhăială în hăhăială nici nu realizăm cum se face 10 seara. N-aveam de unde să ştim, afară este în continuare zi. Aha, nopţile albe mă străfulgeră. Merg în cameră şi trag toate perdelele să nu mă deranjeze lumina albă de care parcă nu ai scăpare. Dau drumul un pic la televizor să văd ce este de capul televiziunii din această ţară. Politică, politică, fotbal, aha, muzică. Aici mă frec la ochi în neştire. Pe cine văd eu, în camera de hotel din Apeldoorn, în Olanda? Pe manelistul Costi Ioniţă, care cântă nuş’ce în engleză. Da, bre, dar nu scap de tine nici aici? Închid televizorul, fac baie şi mă culc. (VA URMA)

Ora 16.30, ora Olandei. Stăm pe centura Amsterdamului contemplând ţara care ni se deschide privirii. Când zic stăm, am în vedere că ne mişcăm foarte încet. Viteza de deplasare este de 5 kilometri pe oră. Am “avut noroc” să prindem ora de vârf. Câteva cuvinte despre centură: o autostradă în toată regula, cu câte 3 benzi pe sens, plus o bandă de rezervă - pe care îmi doream, fie vorba între noi, să meargă şoferul ca să ajungem mai repede. N-a mers însă, demonstrând încă o dată respectul aproape paranoic pentru ordine din această ţară.

Apropo de ordine. La ora la care noi mergeam cu viteza melcului împuşcat în picior pe centura lor, blocurile de birouri de pe marginea şoselei păreau părăsite. Chiar erau părăsite. Angajaţii olandezi rupseseră deja uşa şi s-au revărsat pe autostradă. Să vă amintesc - nu era decât 16.30. Cine a zis că noi, românii, muncim puţin? Poate mai mult, poate la fel, dar tare indisciplinat: uneori până la epuizare; alteori ne facem că lucrăm.

Să revin la mine. Stau în microbuz fascinat de ordinea lor, de curăţenia şi simplitate de pe străzi. În plus, este extrem de ciudat să văd birourile acelea goale. În zona Pipera a Bucureştiului, unde sunt foarte multe clădiri de birouri, probabil în multe încă arde lumina. Dar, mergem mai departe. Dintr-o dată ceva nu-mi ajunge, ceva nu se leagă în tot ceea ce văd. Nu este vorba de gunoaie, lipsa lor este evidentă. E altceva. Ca să-mi dau seama mă întreb, ce văd când vin de la aeroportul Otopeni la Bucureşti? Aha, în sfârşit mă luminează: publicitatea stradală! Oau! Nu văd panourile curcubeice cu reclamele lor ţipătoare. Multitudinea de pancarde, cacofonia de culori fac Bucureştiul obositor: la ce se gândesc cumpărătorii de publicitate când mai agaţă câte un panou, când mai întind o pânză? Chiar cred că le observăm pe toate? În schimb, împrejurimile Amsterdamului contrasteasă puternic, par simple, puţin împopoţonate… Doar câteva panouri se ivesc în cale. Sunt şterse, culorile pale. Totul este de bun simţ, gospodăresc chiar.

În sfârşit scăpăm de dopurile de pe autostradă. Mergem mai repede şi lăsăm Amsterdamul - ne îndreptăm spre Apeldoorn. Un orăşel micuţ, la vreo 70 de kilometri de capitală. Ce ar fi însemnat drumul acesta în România? Cam o jumătate de zi, asta dacă  nu prinzi vreun accident, Doamne Fereşte! Acolo, însă, a durat cam 2 ore şi jumătate. Mult, iar de vină sunt ambuteiajele de pe centură. O chestie interesantă vizavi de ambuteiaje: chiar dacă sunt de kilometri, roata se învârte, iar maşinile merg încet. Sunt obosit de zbor, de drum şi foamea îmi dă târcoale. Îmi piere orice pofta de mâncare când văd însă, hotelul la care trebuie să dorm o noapte. Un adevărat conac aristocratic. Se află într-o pădure curată în care aerul îţi intră singur în plămâni fără să-l respiri.

(Va urma)

9 iunie, miercuri. La ora 12 sunt în aeroportul din Otopeni pregătit pentru un zbor de trei ore până în Olanda. Cam puţine ştiu în acest moment despre partea asta vestică a Europei: e ţara de unde vin multe, multe lalele, au o echipă naţională puternică de fotbal - Portocala Mecanică, au multe mori de vânt, au caşcaval “olandez” şi au Amsterdamul…

Aşadar, îmbarcarea pe linia KLM. Nu înainte, însă, de a fi luat la întrebări de reprezentantele unei bănci din România, care îmi bagă pe gât nişte asigurări gratuite, dar şi carduri cu bani de împrumut. Las foamea de bani în ţară şi urc în avion. Privesc cu atenţie stewardesele. Blonde, 175, dar nu prea frumoase. Eh, olandezele, tot olandeze. Tot femeile noastre sunt mai frumoase, chiar dacă nu sunt toate înalte şi nici prea blonde.

Serviciul este impecabil. Zâmbetul pare, însă, rece. Of, zâmbetul acesta de serviciu. Aterizăm. Am emoţii la vamă. Ofiţerul priveşte cu atenţie actul meu de identitate. Îl suceşte pe toate părţile, îl pune sub lumina ultravioletă. Până la urmă mi-l dă cu un aer oarecum dezamăgit. Aştept bagajele. Pe ecranele din faţa noastră rulează un filmuleţ uşor discriminatoriu: cum trebuie să aruncăm gunoiul, desigur în coş. Aşteptăm pe cineva câteva minute după ce punem mână pe bagaje. Următorii pasageri nu sunt din România. Au parte de alt clip, ceva de genul: welcome in Amsterdam. Am zis eu, uşor discriminatoriu…

Ieşim din aeroport. Trei aspecte a ceea ce văd mă lovesc ca un ciocan pneumatic. Primul, mirosul ciudat - dulceag, persistent, greoi chiar. O să vă spun mai târziu de la ce venea. Doi, este atât de curat încât mi-e frică să calc pe trotuar. Mă gândesc, oare îl spală cu şamp0n? Trei, infrastructura: în faţă o parcare gigant, în stânga o autostradă ce începe chiar din faţa aeroportului. Autostrada se înlănţuieşte cu altele, le încalecă - un adevărat hăţiş. Maxilarul îmi atârnă, creierul mi se scurtcicuitează: de ce, drăcia dracului, noi nu putem construi aşa ceva? Şi încă ceva, taximetriştii nu sar pe noi disperaţi să ne ţepuiască. Mai mult, cine vrea poate să urce lejer în autocar, sunt câteva lângă trotuar.

Facem cunoştinţă cu Franz, şoferul nostru prin Olanda. Îl “jefuim” de toată apa pe care o are în portbagaj să ne potolim setea. Urcăm şi ne avântăm pe autostradă. Rămân mască de o altă chestie: totul în ţara asta pare legat. Nu ştiu cum să vă explic sentimentul pe care îl trăiesc. Totul este făcut în aşa fel încât acolo trebuie să fie şi nicidecum în altă parte. Un lucru strică imaginea idilică: un ambuteiaj uriaş pe autostrada care ne duce în Amsterdam. Dar nu mergem în Amsterdam, în alt oraş. (Va urma)

Până să mă apuc de înşirat “memoriile” călătoriei în Olanda şi Belgia am zis să public un articol despre Angelica Vasilcov, alias Angelika Vee. Este cântăreaţa basarabeancă foarte talentată şi mult apreciată în România. A avut amabilitatea de a-mi răspunde la nişte întrebări. Mai jos veţi urmări răspunsurile tinerei artiste. M-a interesat părerea ei despre Eurovision, am presărat şi puţină politică, dar “m-am băgat” oleacă şi în viaţa personală a fetei. Sper că am făcut-o discret. Sper că v-am făcut curioşi. Ladies and Gentlemen, Angelikaaaaa Veeeeeee!

Salut! Pentru cei care ma cunosc sunt Angelica Vasilcov, iar in mainstream si pe internet sunt Angelika Vee. M-am nascut intr-un oras mic din nordul Moldovei (Basarabia) numit Cupcini, raionul Edinet. Sunt multe lucruri de spus dar haideti sa le descoperim pe parcursul interviului.

Din Moldova am plecat la varsta de 13 ani, sa-mi urmez studiile la liceul de muzica Dinu Lipatti, ulterior la conservatorul de muzica din Bucuresti. Am considerat ca aici as avea mai multe oportunitati in ceea ce priveste showbiz muzica. Acasa vin ori de cate ori am ocazia, vacante, sarbatori. Parintii mei locuiesc tot in Moldova in acelasi loc in care m-am nascut, deci cand spun acasa spun: “Cupcini” chiar daca sunt de peste 10 ani in Romania. Si in Romania ma simt foarte bine si e locul care m-a format ca om, artist, muzician….dar probabil locul in care ma simt cel mai bine este studioul de inregistrari din Los Angeles (SUA) :-). Sunt o workoholica cand e vorba de studio si muzica si as sta acolo 24/24.

Am dubla cetatenie incepand din 2010. Am votat de fiecare data cand a fost cazul. [...] Fiecare om ar trebui sa-si urmeze instinctul si sa faca ceea ce e mai bine pentru el, dar consider ca oricat de departe am pleca de acasa dorul ne va aduce mereu inapoi.

Dragoste? Momentan sunt indragostita….de muzica care imi ocupa tot timpul.

Imi place ca aici in Romania exista mult mai multe oportunitati pentru artisti decat in Moldova. Nu-mi plac catelusii vagabonzi pe care ii vad pe strada infometati si agresivi. Ar trebui sa existe o lege mult mai stricta in ceea ce priveste protectia animalelor fara stapan, probabil sa se construiasca mai multe centre de adapost… Inainte sa primesc cetatenia romana birocratia din Romania mi-a pus cateva piedici… Majoritatea prietenilor mei foarte apropiati sunt din Moldova.

Muzica este un domeniu foarte greu, in care daca norocul nu face in asa fel incat sa fii persoana potrivita la locul potrivit si sa gasesti o echipa care sa te sustina si care sa te perceapa exact asa cum esti tu ca artist, cu nebuniile si viziunile tale, nu prea ai sanse de reusita. Tot acest timp mi-am dorit sa cant un stil de muzica ce ma reprezinta, tocmai de aceea am inceput sa postez filmulete pe YOUTUBE cantand piese care imi plac, iar pentru ca muzica in Romania s-a schimbat foarte mult in ultima vreme, am considerat ca acum este momentul oportun sa imbin ceea ce imi place cu ceea ce se poarta si sa lansez un produs original, respectiv piesa “Guale”.

(Cât de Eurovision)Am participat la foarte multe concursuri pana acum reprezentandu-ma pe mine ca si artist. Consider ca este o responsabilitate mult prea mare sa reprezinti o tara indiferent ca e Romania sau Moldova si nu pot decat sa-i felicit pe cei care au avut curajul sa faca acest lucru. Eu sunt o persoana mai emotiva din acest punct de vedere. Lena mi se pare cool si piesa ei la fel de cool. Consider ca are sanse sa-si creeze un nume in showbiz. Reprezentantii ambelor tari mi-au placut foarte mult dar as fi dorit ca Moldova sa intre in top 10.

PS: Votaţi-mă în topurile unde sunt prezentă cu piesa “Guale”. Se voteaza saptamanal, atat la kiss, cat şi la radio ZU doar ca pentru radio ZU va fi mereu un alt link , fiecare editie a topului avand un alt numar… deci saptamana asta este 24… putandu-se vota in fiecare saptamana de duminica pana joi.

http://www.radiozu.ro/most-wanted-25-aici-votezi-cel-mai-nou-top-radio-zu.html

http://www.kissfm.ro/fresh-top-40/

 http://new.profm.md/fabricatinmd

Multumesc.

Fabrica de vise, aşa numesc eu cofee shop-ul, un fel de cârciumioară din centrul Amsterdamului unde se comercializează la liber ţigări cu marijuana. Sunt multe astfel de “fabrici” în capitala administrativă a Olandei. Un adevărat magnet pentru tinerii din toată lumea, doritori de senzaţii tari, de fapt, o mare dezamăgire. De ce? O să vă explic mult mai târziu.

Acum, vreau să vă spun doar că vizita în Olanda şi în Belgia - da, am fost şi acolo - reprezintă mai mult decât o călătorie. Am văzut modul în care trăiesc, felul în care interacţionează oamenii. Viaţa lor liniştită, oarecum lipsită de griji şi de incertitudinea viitorului… m-a speriat. Mi-am dat seama că este greu să ajungem şi noi vreodată să le asemănăm. Una peste alta, m-am simţit foarte bine, am acumulat experienţă cât pentru un an şi mi-am făcut nişte prieteni extraordinari!

Despre călătoria mea în Olanda o să scriu mai târziu pe blog. Aş fi vrut să vă povestesc tot ce mi s-a întâmplat în timp ce eram acolo, în fiecare seară, de la hotel. N-am reuşit. Nişte chitroşi olandezii aceştia: internetul din hotelurile lor nu este gratis ca în Românica. Din această cauză vă invit abia de astăzi într-o călătorie în ţara bicicletelor, a fabricilor de vise, dar şi în Belgia - ţara reciclării… Îmi propun în fiecare zi, de mâine: câte un post cu lux de amănunte din amintirile’mi vii.

Nu emigrez şi nu mă duc să-mi caut un loc de muncă, ci, ca Eminescu zic: “eu rămân ce-am fost: romantic”, adică român în Bucureşti, oleacă mai aproape de Chişinău decât în Amsterdam. Dar de ce plec? Deja ştiţi că am câştigat concursul: “Cel mai bun jurnalist de mediu în 2009″. Ei, este vorba de o vizită de documentare, vom vizita firme care reciclează gunoaie, firme care produc becuri electronice în ţara lalelelor. Dacă stau să mă gândesc bine, cea mai vestică ţară în care am fost până acum, este… Polonia. De fapt, până acum, în mica mea viaţă, am fost doar în estul Europei: Letonia, Belarus, Polonia, România, Ucraina, Bulgaria şi niciodată în vest. Aşadar, aşteptaţi “răvaşe” de călătorie pe blog.

PS: Post Scriptum-ul nu are legătură cu călătoria mea în “ţara jointului”. Cei de la VIP Magazin au dat startul unui sondaj online în care vă propun să alegeţi… din principalele prezentatoare de televiziune ale momentului. Angela, Stela, Vera, Lia, Aurelia, Livia, principalele viori ale principalelor televiziuni, fie de ştiri, fie generaliste din Moldova. Vi se pare cunoscut sondajul? Nu? Aruncaţi-vă privirea pe sondajul din dreapta sus de pe acest blog, o să vedeţi aceleaşi personaje despre care vreau să aflu acelaşi lucru de la voi. Deja mi-au zis unii că m-aş fi inspirat de la VIP. Numai că, vedeţi voi, sondajul meu a început pe 3 iunie, iar al lor pe 7. De altfel, am fost chiar curios să ştiu de ce au făcut ancheta, iar cineva de la VIP mi-a răspuns pe facebook că, deşi îmi citeşte blogul ocazional, nu s-a inspirat în realizarea acestui sondaj online de pe pagina mea electronică. Că a fost o pură coincidenţă. Se mai întâmplă. Dar voi nu uitaţi să votaţi cea mai bună prezentatoare de ştiri din Moldova. Interesant nu este primul loc, acolo e clar. Bătălia mare se dă pentru doi.

De aici, din Bucureşti, urmăresc cu mare atenţie vânzoleala politică de la Chişinău. Cei 500 de kilometri care mă despart de casă îmi conferă o oarecare libertate şi o perspectivă detaşată. Totuşi, este prea puţin reconfortant să vezi cele două mari lupte politice ce se dau în Moldova. Prima luptă la vedere: între Alianţa IEEEE şi Partidul Celor Retardaţi Mintal! A doua luptă: în “sânii” Alianţei IEEEE! De ce zic “sâni”? Cum sunt mai multe partide, sunt mai mulţi sâni. Sânul PL, sânul PLDM, sânul PDM. Ţâţa AMN a secat demult. 

Lupta pentru ciolanul puterii mi s-a părut tot timpul urâtă, grotească şi cred că oamenii ce se luptă în aceste războaie au prea puţine repere morale. Totuşi, până la urmă o accept. La fel accept şi clorul din apa ce curge la robinet. E prost mirositor, dar necesar. Mai greu tolerez lupta din “sâni”. Acolo totul este ascuns şi mult mai murdar. Probabil, frica de comuneaci este o forţă muuuuult mai puternică decât tentaţia ce îi macină pe şefii Alianţei IEEEE de a-şi băga unul altuia gheara în gât.

Sfânta gheară vârâtă în beregata prietenului de alianţă este desfătarea supremă în politică. Încă nu-şi permit să se arunce unii asupra altora, dar pe măsură ce ratingul comuneacilor descreşte, iar alegerile se apropie, unghiile li se ascut, părul li se zburleşte. Păruială plăcută, stimabililor! Nu ştiu prin ce minune s-au pus de acord să facă referendumul, să organizeze alegeri. Perfect. Personal nu mai ştiu dacă merg la vot. Poate da, poate nu… Vedem cum se desfăşoară scărmăneala. Între timp, mă întreb ca tata, care îşi rupe maşina pe drumul Orhei-Rezina, oare câte referendumuri trebuie să se organizeze ca să se toarne asfalt? Mă minunez ca şi bunicul de alegerile anticipate, dar şi de pensia pe care o ridică: doar 50 de euro. Apoi sunt în dilemă ca şi fratele meu, student: oare câte partide trebuie să participe la alegeri ca să aibă unde să muncească după absolvire? În plus, ca şi mama mă consum cu o altă problemă: care partid trebuie să câştige pentru ca sistemul sanitar să trateze, nu să omoare? Ştiu, în răspunsul la aceste întrebări punctuale politicienii ar folosi următoarele îmbinări de cuvinte: viitor luminos, reântoarcerea comuneacilor, responsabilitate civică, datorie cetăţenească şi altele. Voi fi mai cinic decât ei şi vă voi spune: mi-s mai aproape dinţii ca părinţii.