COJOCARI Vitalie

Ora 16.30, ora Olandei. Stăm pe centura Amsterdamului contemplând ţara care ni se deschide privirii. Când zic stăm, am în vedere că ne mişcăm foarte încet. Viteza de deplasare este de 5 kilometri pe oră. Am “avut noroc” să prindem ora de vârf. Câteva cuvinte despre centură: o autostradă în toată regula, cu câte 3 benzi pe sens, plus o bandă de rezervă - pe care îmi doream, fie vorba între noi, să meargă şoferul ca să ajungem mai repede. N-a mers însă, demonstrând încă o dată respectul aproape paranoic pentru ordine din această ţară.

Apropo de ordine. La ora la care noi mergeam cu viteza melcului împuşcat în picior pe centura lor, blocurile de birouri de pe marginea şoselei păreau părăsite. Chiar erau părăsite. Angajaţii olandezi rupseseră deja uşa şi s-au revărsat pe autostradă. Să vă amintesc - nu era decât 16.30. Cine a zis că noi, românii, muncim puţin? Poate mai mult, poate la fel, dar tare indisciplinat: uneori până la epuizare; alteori ne facem că lucrăm.

Să revin la mine. Stau în microbuz fascinat de ordinea lor, de curăţenia şi simplitate de pe străzi. În plus, este extrem de ciudat să văd birourile acelea goale. În zona Pipera a Bucureştiului, unde sunt foarte multe clădiri de birouri, probabil în multe încă arde lumina. Dar, mergem mai departe. Dintr-o dată ceva nu-mi ajunge, ceva nu se leagă în tot ceea ce văd. Nu este vorba de gunoaie, lipsa lor este evidentă. E altceva. Ca să-mi dau seama mă întreb, ce văd când vin de la aeroportul Otopeni la Bucureşti? Aha, în sfârşit mă luminează: publicitatea stradală! Oau! Nu văd panourile curcubeice cu reclamele lor ţipătoare. Multitudinea de pancarde, cacofonia de culori fac Bucureştiul obositor: la ce se gândesc cumpărătorii de publicitate când mai agaţă câte un panou, când mai întind o pânză? Chiar cred că le observăm pe toate? În schimb, împrejurimile Amsterdamului contrasteasă puternic, par simple, puţin împopoţonate… Doar câteva panouri se ivesc în cale. Sunt şterse, culorile pale. Totul este de bun simţ, gospodăresc chiar.

În sfârşit scăpăm de dopurile de pe autostradă. Mergem mai repede şi lăsăm Amsterdamul - ne îndreptăm spre Apeldoorn. Un orăşel micuţ, la vreo 70 de kilometri de capitală. Ce ar fi însemnat drumul acesta în România? Cam o jumătate de zi, asta dacă  nu prinzi vreun accident, Doamne Fereşte! Acolo, însă, a durat cam 2 ore şi jumătate. Mult, iar de vină sunt ambuteiajele de pe centură. O chestie interesantă vizavi de ambuteiaje: chiar dacă sunt de kilometri, roata se învârte, iar maşinile merg încet. Sunt obosit de zbor, de drum şi foamea îmi dă târcoale. Îmi piere orice pofta de mâncare când văd însă, hotelul la care trebuie să dorm o noapte. Un adevărat conac aristocratic. Se află într-o pădure curată în care aerul îţi intră singur în plămâni fără să-l respiri.

(Va urma)