COJOCARI Vitalie

Ora 7.30 dimineaţa. Cu câteva minute în urmă am terminat micul dejun şi deja suntem în microbuz. Franz, şoferul nostru vesel, ne duce astăzi în Belgia. Îmi pregătesc actele, mi le pun într-un buzunar separat, să-mi fie la îndemână - doar trec dintr-o ţară în alta. Ciudat, dar nu am nevoie de ele. Nu ne întreabă nici dracu de sănătate atunci când traversăm hotarele dintre cele două ţări. De fapt, nici nu realizez când trecem graniţa. Ştiţi după ce îmi dau seama că suntem în Belgia? După autostrăzi. Sunt mai proaste şi simt mai multe zguduieli. Nu vreau să par un snob, dar Belgia este un pic mai săracă şi mai prost organizată decât Olanda. Este ca şi atunci când treci din România în Moldova. Vezi imediat diferenţă, doar că între cele două ţări surori (Moldova şi România) stai la vamă până îţi creşte barbă.

Deci, mergem deja prin Belgia. La un moment dat realizez: bre, sunt în ţara natală a celebrului Jean Claude Van Damme. “Din pacate” nu văd nicio statuie a cunoscutului “actor”. Eh, voi, belgienilor, nici nu vă închipuiţi cum au crescut milioane de copii pe filmele cu bătăi marca Van Damme. Este chiar atât greu să puneţi nişte panouri, cel puţin o pânză cu imaginea “bătăuşului”?

Belgienii par să se priceapă mai bine la gunoaie decât la filme cu arte marţiale. De unde ştiu? Vizităm o groapă de gunoi. Este prea mult spus “groapă de gunoi”. Doar un iz uşor îmi aminteşte acest lucru. Curăţenia este lună, mai ceva decât prin spitalele noastre. Oameni în salopete curate, ochelari de protecţie, totul denotă o atitudine capitalistă faţă de gunoi. “Groapa” este mai curând o adevărată fabrică de reciclare. Aici se vede vede cât de “zgârciţi” sunt belgienii. Ăştia nu aruncă nimic. Refolosesc tot. Dacă la ei gropile de gunoi ar trebui să se numească fabrici de reciclare, la noi, gropile de gunoi ar trebui să se numească munţi de deşeuri. Cea mai tare fază pe care o descoperim este că, efectiv, ei aruncă doar 25 la sută. Uimitor, dar lotul de pământ pentru deşeurile depozitate nu reprezintă decât 15 la sută din toată groapa de gunoi. Tot pe aici, vedem şi cum se reciclează becurile, cum se sortează sticla. Plecăm.

Într-o oră ajungem în Roosendaal, tot Belgia. De data asta chiar suntem la o fabrică. Este vorba de Philips unde se produc câteva tipuri de tuburi de iluminat. Mi-ar trebui să scriu vreo 10 zile ca să expun cu lux de amănunte procesul fabricaţiei. Chiar este impresionant. O să mă rezum să vă povestesc doar de ce această fabrică este un punct de atracţie pentru spionii industriali. Ăştia, belgienii, sunt extrem de avansaţi din punct de vedere tehnologic, doar au cheltuit ceva milioane pentru cercetare, dezvoltare. Ei, şi vin chinezii de le fură ideile în draci. Iar chinezii intră la ei cum am reuşit s-o facem şi noi: vin în vizită. Spunea tanti care organiza excursia de documentare că, la un moment dat, erau chiar mai mulţi chinezi printre vizitatori. În loc s-o asculte, s-au întors cu spatele, fiecare spre un anumit unghi al fabricii şi au început să deseneze cracaleţi, adică ieroglife, în plus făceau poze. De atunci, pozele nu se permit nici măcar în zona de prezentare, darămite în fabrică.

Curios că doamna ce ne prezintă întreprinderea are un nume ciudat pe legitimaţie, parcă Wang, o întreb: “cum se face că aveţi nume chinezesc?” O văd că se schimbă un pic la faţă. Schiţează un zâmbet chinuit şi îmi spune justificativ: “ştiţi, soţul meu este chinez, dar n-a fost niciodată în China.” Nu o mai presez cu hiperatenţia mea la detalii şi încerc o glumă. Zic: “şi cum a spus marele nostru lider Mao Zedong - mulţumim pentru excursie”. Chinul din zâmbet este şi mai pronunţat. Nu o mai atac cu o altă glumă şi mă retrag. Plecăm cu toţii. Ne grăbim. Ne aşteaptă AMSTERDAMUL. Ooooo, aici este chintesenţa deplasării din Olanda, valoarea ei, miezul, sâmburele, adevărata atracţie. (va urma).