COJOCARI Vitalie

9 iunie, miercuri. La ora 12 sunt în aeroportul din Otopeni pregătit pentru un zbor de trei ore până în Olanda. Cam puţine ştiu în acest moment despre partea asta vestică a Europei: e ţara de unde vin multe, multe lalele, au o echipă naţională puternică de fotbal - Portocala Mecanică, au multe mori de vânt, au caşcaval “olandez” şi au Amsterdamul…

Aşadar, îmbarcarea pe linia KLM. Nu înainte, însă, de a fi luat la întrebări de reprezentantele unei bănci din România, care îmi bagă pe gât nişte asigurări gratuite, dar şi carduri cu bani de împrumut. Las foamea de bani în ţară şi urc în avion. Privesc cu atenţie stewardesele. Blonde, 175, dar nu prea frumoase. Eh, olandezele, tot olandeze. Tot femeile noastre sunt mai frumoase, chiar dacă nu sunt toate înalte şi nici prea blonde.

Serviciul este impecabil. Zâmbetul pare, însă, rece. Of, zâmbetul acesta de serviciu. Aterizăm. Am emoţii la vamă. Ofiţerul priveşte cu atenţie actul meu de identitate. Îl suceşte pe toate părţile, îl pune sub lumina ultravioletă. Până la urmă mi-l dă cu un aer oarecum dezamăgit. Aştept bagajele. Pe ecranele din faţa noastră rulează un filmuleţ uşor discriminatoriu: cum trebuie să aruncăm gunoiul, desigur în coş. Aşteptăm pe cineva câteva minute după ce punem mână pe bagaje. Următorii pasageri nu sunt din România. Au parte de alt clip, ceva de genul: welcome in Amsterdam. Am zis eu, uşor discriminatoriu…

Ieşim din aeroport. Trei aspecte a ceea ce văd mă lovesc ca un ciocan pneumatic. Primul, mirosul ciudat - dulceag, persistent, greoi chiar. O să vă spun mai târziu de la ce venea. Doi, este atât de curat încât mi-e frică să calc pe trotuar. Mă gândesc, oare îl spală cu şamp0n? Trei, infrastructura: în faţă o parcare gigant, în stânga o autostradă ce începe chiar din faţa aeroportului. Autostrada se înlănţuieşte cu altele, le încalecă - un adevărat hăţiş. Maxilarul îmi atârnă, creierul mi se scurtcicuitează: de ce, drăcia dracului, noi nu putem construi aşa ceva? Şi încă ceva, taximetriştii nu sar pe noi disperaţi să ne ţepuiască. Mai mult, cine vrea poate să urce lejer în autocar, sunt câteva lângă trotuar.

Facem cunoştinţă cu Franz, şoferul nostru prin Olanda. Îl “jefuim” de toată apa pe care o are în portbagaj să ne potolim setea. Urcăm şi ne avântăm pe autostradă. Rămân mască de o altă chestie: totul în ţara asta pare legat. Nu ştiu cum să vă explic sentimentul pe care îl trăiesc. Totul este făcut în aşa fel încât acolo trebuie să fie şi nicidecum în altă parte. Un lucru strică imaginea idilică: un ambuteiaj uriaş pe autostrada care ne duce în Amsterdam. Dar nu mergem în Amsterdam, în alt oraş. (Va urma)