COJOCARI Vitalie

Plec. Plec din Olanda. Se întâmplă astăzi. Ar trebui să stau săptămâni pentru a vedea tot ce este de văzut şi de vizitat tot ce este de vizitat: muzee, teatre, monumente. Mergem însă într-un loc ceva mai ameţitor… la Heineken. Fabrica pe poarta căreia intrăm nu este o fabrică de bere în tot sensul cuvântului. Este, de fapt, o fostă întreprindere de prin secolul 19 transformat într-un fel de muzeu.

From Olanda

În afară de istoria Heineken: cum se fabrica berea, cum se îmbutelia, din ce se bea, avem parte de un tur. Suntem urcaţi pe o platformă ce ne ridică în sus-jos-stânga-dreapta, puşi în faţa unui ecran, suntem stropiţi cu apă, totul pentru ca să ne dăm seama cum este să fii… bere. Pare copilăresc, dar toţi cei din jurul meu se distrează de minune. Mă prinde şi pe mine până la urmă veselia celor din jur, asta deşi eram destul de circumspect la început.

From Olanda

La final facem poze, participăm la un concurs de tipul cine ştie câştigă. Desigur, întrebările sunt despre bere. Se câştigă tot bere, dar nu şi eu. Apoi trecem în barul Heineken. Bem bere: două halbiţe. Apoi, intrăm în discuţii cu toţi cei de pe acolo. Aburii bahici ai berii ne dezleagă limbile. Fac poze cu două argentience, slăbuţe, mlădioase, nu par să fi mâncat carne de vită. Intrăm în discuţie cu nişte americani:

“- Hei, uer ar iu from?

- From Rumenia.

- And iu?

- From America.

- Prost.” Nu, nu i-am făcut tâmpiţi. Pur şi simplu, aşa se zice “noroc” în olandeză. După bar dăm în magazinul Heineken. Aşezat strategic la finalul călătoriei prin fabrica Heineken, parcă te îmbină la cumpărături. Şi nu sunt decât nimicuri: şepci, deschizătoare, căni. De ce dracu ai nevoie de aşa ceva? Totuşi este plin de cumpărători. Mda, ştiu olandezii aceştia să facă bani din aproape orice. Plec de la Heineken, dar mă gândesc că avem şi noi o fabrica de bere părăsită în Bucureşti. La noi nimeni nu s-a gândit să facă aşa ceva. Ce parte a creierului ne lipseşte? Poate cea care te face să vezi că dai cu piciorul în bani.

Ne rămâne şi ceva timp pentru o călătorie cu barca pe canalele Amsterdamului. Vedem case, vedem locuri, vedem oameni. Ni se povesteşte în sfârşit ce este cu cârligele agăţate pe o grindă sus deasupra uşilor. Cică, în vremuri de mult apuse locuitorii Amsterdamului plăteau un impozit mare de tot pe suprafaţa faţadei casei expuse la stradă. Aşa că o făceau mică, mică, iar restul casei o construiau pe lungime. În cazul acesta scările erau cam înguste şi nu puteau să ridice mobila. Atunci, o legau de cârlig şi o ridicau pe la geam. Interesant. Mai vedem bărci transformate în adevărate apartamente. Oameni ce stau ca pe verande şi îşi sorbesc cafeaua în linişte. Foarte interesant.

From Olanda

From Olanda

From Olanda

Gata, chiar plecăm. Hotel, microbuz, aeroport. Facem chek in-ul. Cei care au zburat ştiu cozile acelea interminabile de la chek in. Ei, aici lipsesc. Sunt doar nişte aparate unde băgăm sub un monitor paşaportul, ni-l scanează, introducem nişte date şi uite că avem biletul. Între timp stăm şi ne uităm de la geam cum ne sunt trântite bagajele în cala avionului. Cine mai e naiv să creadă că muncitorii aceia se uită pe care bagaj scrie fragil? Nimeni. La aparatul de detectare metale glumesc cu funcţionarul. Îi zic, dar poate nu e posibil să mergem în România şi mai rămânem un pic, că tare ne-a plăcut. Râde şi el, dar îmi face semn să trec. Urcăm în avion şi peste trei ore aterizăm voioşi în Otopeni, România. De la intrare ne preia un poliţist cu un câine. E clar, se aşteaptă să aducem droguri, fie şi uşoare. Nu avem şi scăpăm de nasul fin al căţelului. Ieşim în căldura dogorâtoare din oraş. Oau. În Amsterdam abia dacă erau 20 de grade, la Bucureşti aproape dublu. Taximetristul este morocănos. Îl întrebăm dacă a fost cald toată ziua, ne aruncă un mârâit. Mda, mai bine rămâneam în Amsterdam. Bine ai venit acasă, Vitalie!

PS: Pentru două poze, mulţumesc lui Dan.