Nu o condamn. A ales să plece. Deşi, este un gest cam egoit, iar pentru mulţi plecarea este simplă, eu nu-l înţeleg. Sunt un optimist şi un iubitor de viaţă. Deci, nu a murit, a plecat. Este ca şi cum ieşi din casa ta şi nu te mai întorci niciodată. După o ceartă, unii aleg să întoarcă spatele celui cu care a avut neînţelegerea. Dar dacă te cerţi cu viaţa? Ce se întâmplă în acest caz? Păi nu prea poţi să-i întorci spatele, iar după aceasta să te întorci.

De ce aş condamna-o? De ce o condamnă mulţi? Nu poţi să înţelegi cu adevărat ce este în sufletul omului. Aşa că în zadar încearcă psihologii să-i creeze un profil. Fie suferinţă mintală, fie fizică, ce contează? Ea a ales să plece. Noi să-i spunem doar la revedere. Ce mai putem face?

“Lăsaţi sinistraţii să vină la mine!” He-he-he! Politicienii au şi început pelerinajul: “Să mergem la popor, mai bine zis - să mergem la sinistrat. Să ne apropiem de nevoile lui.” Zilele acestea Moldova a ajuns să fie o ţară în care nu este chiar atât de rău să fii sinistrat. Aţi văzut pe cineva la televizor la care să vină ditamai preşedintele şi: “ptiu! O sută, două sute, trei sute … o mie de lei, să-i stăpâniţi sănătoşi”? Eu nu.

Linişte! Chiar în aceste momente o idee genială mi-a bătut la uşa creierului. Ţoc, ţoc. “Cine e?” “O idee geniala.” “Intră.” Deci, ideea este să declarăm Republica Moldova ţară sinistrată. Nici nu ar fi foarte greu. Avem drumuri bombardate, avem copii părăsiţi de părinţi, avem muritori de foame, avem case gata să cadă, avem deznădejde, avem sărăcie! Toate ingredientele pentru o zonă sinistrată. Sunteţi de acord? Perfect. Deci, Moldova este o ţară sinistrată.

Numai aşa scapă Moldova de criză, de nevoi, de sărăcie. De ce? Păi, o să înceapă să roiască politicienii cu bani pe la porţile oamenilor: “Sânguri eşti sinistrat?”. “Da, intră, dar ce-mi dai?”. “O mie de lei”. “Ieşi, bre. A mai fost unu deja cu o mie de lei. Da’ tu nu ai niciun pic de ruşine? Tu vii la un sinistrat ca mine cu hârtiile acestea? Huo!”

De altfel, susţin cu ardoare noua ideea a premierului Filat. La sinistraţi să se meargă organizat şi anunţat. Adică, să faceţi programare, stimabili politicieni. Nu aşa, toţi odată, iar a doua zi nimic. În plus, trebuie să fiţi cu vestele de la partid pe voi. Să ştie lumea: astăzi au venit comuniştii. Ăştia ne-au adus grecikă, pelimeni, caloşi şi cârnaţi de o rublă. E criză. Ieri au fost verzii, pardon, PLDM-iştii şi ne-au adus verdeaţă, bani adică. Mai sărman, Ghimpu, ne-a adus lei… româneşti, căci nu a reuşit să-i schimbe. Lupu a venit cu canistre de vin şi vodkă. Ce veselie a fost în sat! A doua zi a venit doamna Pavlicenco. Să-i dea Dumnezeu sănătate. Ne-a adus castraveţi muraţi. Eh, ne-am dres şi ne-am simţit extraordinar.

Acestea fiind spuse, îţi urez, dragă Moldovioară, viituri cât mai uşoare!

Nici nu ştiu cum să fiu. Să fiu amuzat? Să fiu scârbit? Să nu-mi pese? Inundaţiile îmi arată că “vârfurile” societăţii moldoveneşti sunt ciobite şi bonte. În cele ce urmează să-i arătăm cu degetul pe fiecare în parte.

Am rămas mut când am văzut că preoţii au găsit explicaţia inundaţiilor: ne-a pedepsit Doamne Doamne, pentru că nu se acceptă predarea religiei în şcoli. De atâta ipocrizie pot da dovadă numai şi numai popii. Adică cei care mănâncă şi de pe viu, şi de pe mort, vorba lui Creangă. Acestea fiind spuse, o să vă uimesc dacă vă zic că sunt de acord cu preoţii? Sunt, dar până la un punct. Dumnezeu ne pedepseşte, numai că motivul este următorul: preoţii au maşini luxoase, jeepuri, limuzine, viloaice, apartamente, ghiuluri de aur, telefoane scumpe. Din această cauză Cel de Sus ne trimite multe nevoi. Ştiţi mai bine ca mine - dacă este să faci o nuntă, o înmormântare, un botez în Chişinău ţi se va lua şi pielea de pe tine. Unde se duc banii? Are cineva habar cât de mare este averea Mitropoliei Moldovei? Ştie cineva cât câştigă o mănăstire, o biserică şi ce se întâmplă cu aceste fonduri? În aceste condiţii cum îşi permit să arate spre paiul din ochiul altora şi să nu vadă bârna din propriul ochi?

From Imagini Blogger

Ia, priviţi-l pe Înalt Prea Sfinţitul Vladimir care jinduieşte cu privirea la niscaiva telefoane Vertu. Pentru cine nu ştie - sunt cele mai scumpe, cele mai de fiţe telefoane din lume. Poza a fost făcută acum un an şi jumătate în MallDova. De unde are bani şi de ce ar vrea un astfel de telefon acest reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ? Să vorbească cu Sfântul Duh, să i se spună când vine viitura?

Trecem mai departe, de la mitropolit la preşedinte. Mihai Ghimpu face ce face şi iese în evidenţă cu gesturi care nu se înscriu într-un comportament normal. Ce a făcut la inundaţii? A băgat mâna în buzunar, a scos un pumn de hartii, a numărat o mie de lei şi a înmânat-o unei femei. E rău că a dat bani sinistraţilor? Nu. Dar este cel puţin ciudat să numeri banii în faţa oamenilor şi să le dai. Gigi Becali procedează astfel de fiecare dată. Aş avea câteva întrebări în acest caz: are suficienţi bani domnul Ghimpu ca să se ia la întrecere cu domnul Becali? Domnul Ghimpu vrea să-i fie asociat numele cu cel al domnului Becali?

În sfârşit, dar nu în cele din urmă: Departamentul Penitenciare şi implicarea instituţiei în inundaţii. Nu este rău că a dat o mână de ajutor. Totuşi, de ce a făcut-o? Avem armată, avem Departament pentru Situaţii de Urgenţă, avem poliţie. Sunt atâtea şi atâtea structuri. Pe acelea de ce le mai plătim? Să le desfiinţăm.

Ca să îndulcesc un pic dezgustul general am inventat un banc. Cică politicienii moldoveni au decis să vadă pe cine alege caracatiţa Paul drept viitor preşedinte al Republicii Moldova. Aşa că au pus într-un acvariu o poză cu Ghimpu, cu Filat, cu Lupu, cu Voronin, cu Urechean. Ştiţi ce a ales caracatiţa?… Alt acvariu.

Când află că sunt moldovean, unii români ciulesc urechea. Aşteaptă să scot pe gură vreo perlă lingvistică. Ţin să-i dezamăgesc şi reuşesc să-i surprind. Dacă n-ar şti că sunt din Moldova, nu cred că şi-ar da seama doar după accent. Iar acest lucru, am observat, este caracteristic deja multor basarabeni care locuiesc de ceva vreme în România.

Nu ştiu cum alţii, dar pot să vă spun că am dobândit o calitate pe care nu o credeam posibilă: reuşesc să vorbesc în ambele “dialecte”. Am obţinut un fel de autocontrol al accentului. Mintea omului este extrem de ciudată şi, în acelaşi timp, extraordinară. E ca şi cum aş avea în cap un releu. Să zicem că sun la Ministerul Mediului - ţac şi am inclus accentul de România. Dacă peste un minut trebuie să vorbesc cu tata, care se află în Moldova - ţac, ţac şi am trecut pe accentul de Moldova. Oarecum simplu. Totuşi, trebuie să vă spun, a trebuit să treacă oleacă de vreme cu mult antrenament să pot face asta.

Când eram la Chişinău îi invidiam pe cei care puteau să vorbeasca “frumos”. Aşa zic moldovenii despre români: “vorbesc frumos”. Mai ţin minte, că atunci când cineva spunea ceva şi nu prea suna corect, scuza de serviciu era: “păi şi românii zic aşa”. A fi român era egal cu a vorbi corect. Cât de mult greşeam! Accentul nu este egal cu corectitudinea în vorbire. Un aurolac din piaţa Obor nu va şti niciodată mai bine limba română decât Constantin Cheianu, chiar dacă rromul vorbeşte “frumos”, iar Cheianu foloseşte rusisme şi accentul îi este de multe ori… moldovenesc.

Personal nu am nicio problemă să vorbesc cu accent moldovenesc. O fac ori de câte ori am ocazia. Cu mama şi cu tata nu voi putea să ciripesc ca Miticii. Totuşi recunosc, acum ceva vreme orgoliul meu tresălta când mi se spunea că nu am accent de moldovean. Reuşisem să învăţ “să vorbesc frumos”. În sfârşit. Nici nu se putea altfel. Dacă mi-aş păstra accentul de la Chişinău în munca de jurnalist de Bucureşti, cred, cel puţin nu aş fi fost luat în seamă. Numai închipuiţi-vă: “Buna zîua. Mă chiamî Vitali Cojocari, sunt jurnalist. Vrau sî vă întreb şeva.” În acest caz, râzi sau închizi telefonul? Chinuit de necesitate a trebuit să trag de mine, iar într-un an am reuşit să mă fac “să vorbesc frumos”, deşi îmi mai scapă. În acest moment ţin să vă mărturisesc: a fost unul din motivele pentru care am dorit să locuiesc în România. Oricum. Pentru cei care se întreabă cum “să vorbească româneşte”? Sfatul meu: impuneţi-vă pur şi simplu să vorbiţi fără accent moldovenesc. Ştiu, este greu în Moldova. Altfel, însă NU SE POATE.

Inundaţiile nu ştiu de graniţă, de limbă, de istorie, de diferenţe economice. S-a întâmplat în România, se întâmplă în Moldova. Am trăit şi eu ceva asemănător. Era anul 1990. În vara aceea şuvoiul de apă a unit cerul cu pământul. Ţin minte că s-a rupt iazul de lângă sat. Norocul nostru a fost că apa n-a pătruns în localitate. Oricum, hectare şi hectare de culturi agricole au fost distruse. Apa ne-a spălat grădina, a umplut beciul. Au murit şi oameni. Nu o să uit niciodată sentimentul de frică pe care l-am trăit.

Astăzi, după 20 de ani urmăresc cu sufletul la gură inundaţiile din România şi Moldova. Fără voie fac comparaţii. În România, deşi lumea le plânge de milă sinistraţilor, totuşi are timp să se întrebe ce fac autorităţile. Mai exact, ce dracu au făcut până acum? În multe locuri aceeaşi oameni au avut de suferit. Aceleaşi case au fost distruse. Stau toţi şi se crucesc, cum se face că oamenii şi-au construit case tot în zonele inundabile? De ce nu există diguri puternice, care ar face faţă unei viituri? Au fost bani pentru asta, dar unde s-au dus? Pe apa cărei sâmbete? Aşa că, preşedintele, premierul, miniştrii care au ajuns în zonele afectate au fost huiduiţi şi trimişi la origini. Asta, însă, nu s-a întâmplat în Moldova.

Aici nu prea se disting discuţii despre diguri, zone inundabile. Autorităţile ajung în satele afectate, dau din cap şi se minunează în faţa camerelor: “măi, măi, măi. Iete cum v-a afectat viitura! Cu siguranţă o să repartizăm bani pentru reparaţia caselor.” Care case vor fi reconstruite unde? Tot în aceste zone inundabile? Apropo, chiar nu se putea preveni dezastrul? Cât de puternic a fost digul? Un reprezentant al Inspectoratului de Urgenţă din România spunea: “datorită faptului că s-au rupt digurile pe partea moldovenească a Prutului, România a scăpat de inundaţii grave”. Adică, pe şleau spus: avem noroc că digul din Moldova a fost mai slab, s-a rupt la ei şi nu va mai veni apa la noi.

De altfel, mă miră foarte mult atitudinea moldovenilor. Au casele distruse, avuţiile le-au fost luate de Prut, ei, însă, stau calmi la o şuetă cu autorităţile. Nimeni nu cere socoteală guvernanţilor. Toţi par să dea vina pe soartă. Resemnare mioritică sau şi mai rău, de-a oaia. Vorbea un bărbat al cărei gospodărie a fost distrusă, cică: “Bodaproste că ne ajută oamenii, ne dau de mâncare. Deocamdată ajutorul se simte, dar mai vedem şi în continuare.” Deci autorităţile pot să vină liniştite în pelerinaj, să aducă haine, să aducă promisiuni. Se apropie alegerile, iar prezenţa în mass-media este mai mult decât necesară. Cât nu ar fi de cinic, dar inundaţiile sunt un moment extrem de prielnic pentru autorităţi de a ieşi în faţă. Se întâmplă şi la case mai mari, de pildă Franţa, unde politicienii au făcut coadă pentru a ajunge în locurile sinistrate. Mai pică o lacrimă, mai dai o pătură şi simţi cum creşte electoratul.

Dacă vă întrebaţi ce are Facebook-ul cu inundaţiile vă spun acum. Ministrul Justiţiei şi-a postat pe Facebook pozele cu intervenţia sa în zonă. O fi bine, o fi rău? Voi să-mi spuneţi! Căci mie mi-e simpatic acest ministru. Totuşi, un lucru nu înţeleg, ce are justiţia cu apa? Ori poate o fi intrat la apă şi nu ştim noi?

From Imagini Blogger

From Imagini Blogger

From Imagini Blogger

Autogara Filaret, Bucureşti. Aştept plecarea autocarului. Între timp observ. M-am dezobişnuit să aud atâţia oameni vorbind cam în acelaşi timp cu accent moldovenesc sau cu rusisme. Nu graiul însă mă deranjează. Chiar îmi place. Am simţul detaliului extrem de dezvoltat, aşa că văd nişte chestii care mi se par cel puţin ciudate. De fapt, sunt chiar urâte de tot!

Vine un tip la unul dintre şoferi şi-l întreabă: “Nu vă supăraţi, aş vrea să-mi spuneţi, vă rog frumos, când plecaţi de la Chişinău?” Omul scria ceva pe o foaie, aşa că îi răspunde răstit fără să-şi ridice ochii: “saaaara!” Am zâmbit în acel moment. Observ, însă, că nu este singurul şofer care vorbeşte aşa. Ştiu sigur: oamenii aceştia nu o fac pentru că sunt răi sau pentru că se răzbună pe cei cărora li se adresează. Aşa vorbesc ei. Acesta le este feleşagul. Totuşi, atunci când solicit un serviciu şi plătesc pentru el sunt obişnuit să mi se zâmbească. Vreau o vorbă bună şi plăcută. Lipsa de politeţe şi faptul că ne repezim unul la altul nu demonstrează că suntem răi, demonstrează că ne lipseşte o minimă educare în comunicare interumană.

Dar să lăsăm dracului politeţea şi comunicarea. Ne lipseşte ceva şi mai mult. Păi să vă zic. Stau moldovenii mei lângă autocar, mănâncă ciocolată, iar hârtia o aruncă pe jos. Mai mult, o dau cu piciorul sub autocar. Adică, priviţi cât de corect sunt - să nu se vadă mizeria pe care am făcut-o. Da, dar este ca şi cum ai ascuns-o sub preş, bă! Vă daţi seama ce mizerie rămâne după ce pleacă autocarul? Dar ce cred cei care trec pe acolo şi îi văd pe moldoveni aruncând toate gunoaiele pe jos? Mi s-a părut urât, urât, urât de tot. Ulterior, i-am văzut pe unii aruncând hârtii pe jos şi în vamă. Culmea, mă gândeam că autoritatea vameşilor i-ar putea speria. Nici gând.

Acum să nu spuneţi că şi românii, americanii, ruşii, finlandezii aruncă gunoaie pe jos. Nu accept astfel de argumente. Fiecare cu curtea lui, contează educaţia noastră, nu a altora. Chiar ne este greu să păstrăm hârtia şi s-o punem mai târziu într-un coş?

Ştiţi deja, Chişinăul a jignit Moscova printr-un decret, iar Moscova jigneşte Chişinăul spunând că vinul moldovenesc este bun pentru a vopsi gardurile. Trebuie să nuanţez, însă. Ideea este că Moscova s-a simţit insultată, ci nu moldovenii au jignit-o. Nici nu şi-ar permite vreodată. Doamne fereşte! Moldovenii ar face pe ei. Totuşi, de ce să se supere Rusia? Moldova spune că a fost ocupată de Uniunea Sovietică până prin ‘90. Ce e nou în asta? Doar a elibera nu înseamnă a subjuga. În al doilea război mondial, ruşii trebuiau să lupte cu nemţii, apoi să se întoarcă acasă - nu să pună cizma în prag şi să rămână pentru aproape 60 de ani.

Aşadar, micuţul stat Moldova a jignit interesele megalomane ale Rusiei indirect - a spus un adevăr istoric. În replică, oficialii de la Moscova au ofensat Chişinăul direct, fără scrupule şi cât se poate de urât. Desigur, vorbesc despre declaraţiile ce ţin de vin. Onişcenko, acel personaj de poveste care apare din neant pentru a-şi pune pieptul osos în apărarea drepturilor consumatorilor, este un nesimţit, un rău intenţionat şi s-a discreditat într-atâta, încât nu are loc curat pe costumul lui de mafiot.

Nu suntem naivi şi înţelegem că scandalul vinului între Moldova şi Rusia este doar o răzbunare. Onişcenko spune că îi apără pe consumatorii care s-ar putea îmbolnăvi de la vinul moldovenesc, dar evită să vorbească despre zecile de mii de ruşi care mor în fiecare an pentru că beau vodcă extrem de proastă. Totuşi, ce să le faci ruşilor? Nu prea ai ce. Sunt mari, au gaz, benzină şi o armată în Moldova. Sunt atât de mari încât ne-ar strivi ca pe o muscă. Se pun cu noi doar pentru a arăta că nu merită înfruntaţi, chiar şi de un adevăr istoric.

Citeam zilele acestea un comentariu pe internet. Cineva spunea că trebuie de fapt să-i mulţumim lui Onişcenko. Ne obligă să căutăm noi pieţe, să ne extindem în zone noi. Este greşit să renunţăm la piaţa rusească. Am văzut asta în economia din România care acum ar dori să revină în Rusia cu diferite produse, dar îi este extrem de greu - trebuie să o recucerească. Chiar şi în aceste condiţii nu cred că este bine să renunţăm la adevărul istoric: trebuie să găsim o cale de mijloc. Să lăsăm decretul la locul lui. Doar Onişcenko, ca şi câinii, latră, dar caravana trece.

După cum v-aţi dat seama din ultimul post - am venit deja de ceva vreme în România. Între timp am reuşit să ignor suficient de mult blogul. Parte pentru că nu aveam chef, parte pentru că munca m-a absorbit. Şi am mai observat ceva nou la mine: nu mă interesează mai deloc ce se întâmplă în draga mea Moldovioară. De ce, m-am întrebat? Pentru că traiul bucureştean, problemele economice din România, chestiunile strict personale mă afectează mai tare decât ce se face în stânga Prutului.

Recent am fost şi la Chişinău. Mă întreba un bun prieten: “ce zic românii despre decretul lui Ghimpu”? Am zâmbit. Abia am aflat eu cu ce se mănâncă acest decret. De unde să ştie românul de rând că Ghimpu s-a luat în piept cu ursul muscal sovietic? Nu ştie şi nici nu-l interesează. În România a crescut cota TVA, se scumpeşte totul, au venit viiturile, creşte şomajul. În aceste condiţii, de ce l-ar interesa ceva ce se întâmplă la vecini şi are legătură cu evenimente de acum 50-60 de ani? Cât nu ar fi de straniu, dar şi eu, un moldovean destul de informat, am fost tras în gaura neagră a ignoranţei. Probabil pentru că mai aproape mi-s dinţii decât părinţii.

Cam ca în Mioriţa: nici politica moldovenească nu-mi place, nici internetul moldovenesc nu mă atrage. Deconectat de la ce se întâmplă în Moldova, mă cufund tot mai mult în cotidianul bucureştean. Mea culpa. Da, dar nici agenda publică de la Chişinău nu este nouă şi nu mă ţine cu răsuflarea tăiată. Atmosfera discuţiilor publice este cramponată în… alegeri. De fapt, a trecut un an de la alegeri şi tot se vorbeşte de “revoluţie”, alegerea preşedintelui, Alianţă, moartea lui Boboc, banii lui Oleg Voronin… Of, casc a plictiseală şi merg să verific dacă nu cumva iarăşi a crescut euro. Ca mulţi, foarte mulţi români am o rată.

Plec. Plec din Olanda. Se întâmplă astăzi. Ar trebui să stau săptămâni pentru a vedea tot ce este de văzut şi de vizitat tot ce este de vizitat: muzee, teatre, monumente. Mergem însă într-un loc ceva mai ameţitor… la Heineken. Fabrica pe poarta căreia intrăm nu este o fabrică de bere în tot sensul cuvântului. Este, de fapt, o fostă întreprindere de prin secolul 19 transformat într-un fel de muzeu.

From Olanda

În afară de istoria Heineken: cum se fabrica berea, cum se îmbutelia, din ce se bea, avem parte de un tur. Suntem urcaţi pe o platformă ce ne ridică în sus-jos-stânga-dreapta, puşi în faţa unui ecran, suntem stropiţi cu apă, totul pentru ca să ne dăm seama cum este să fii… bere. Pare copilăresc, dar toţi cei din jurul meu se distrează de minune. Mă prinde şi pe mine până la urmă veselia celor din jur, asta deşi eram destul de circumspect la început.

From Olanda

La final facem poze, participăm la un concurs de tipul cine ştie câştigă. Desigur, întrebările sunt despre bere. Se câştigă tot bere, dar nu şi eu. Apoi trecem în barul Heineken. Bem bere: două halbiţe. Apoi, intrăm în discuţii cu toţi cei de pe acolo. Aburii bahici ai berii ne dezleagă limbile. Fac poze cu două argentience, slăbuţe, mlădioase, nu par să fi mâncat carne de vită. Intrăm în discuţie cu nişte americani:

“- Hei, uer ar iu from?

- From Rumenia.

- And iu?

- From America.

- Prost.” Nu, nu i-am făcut tâmpiţi. Pur şi simplu, aşa se zice “noroc” în olandeză. După bar dăm în magazinul Heineken. Aşezat strategic la finalul călătoriei prin fabrica Heineken, parcă te îmbină la cumpărături. Şi nu sunt decât nimicuri: şepci, deschizătoare, căni. De ce dracu ai nevoie de aşa ceva? Totuşi este plin de cumpărători. Mda, ştiu olandezii aceştia să facă bani din aproape orice. Plec de la Heineken, dar mă gândesc că avem şi noi o fabrica de bere părăsită în Bucureşti. La noi nimeni nu s-a gândit să facă aşa ceva. Ce parte a creierului ne lipseşte? Poate cea care te face să vezi că dai cu piciorul în bani.

Ne rămâne şi ceva timp pentru o călătorie cu barca pe canalele Amsterdamului. Vedem case, vedem locuri, vedem oameni. Ni se povesteşte în sfârşit ce este cu cârligele agăţate pe o grindă sus deasupra uşilor. Cică, în vremuri de mult apuse locuitorii Amsterdamului plăteau un impozit mare de tot pe suprafaţa faţadei casei expuse la stradă. Aşa că o făceau mică, mică, iar restul casei o construiau pe lungime. În cazul acesta scările erau cam înguste şi nu puteau să ridice mobila. Atunci, o legau de cârlig şi o ridicau pe la geam. Interesant. Mai vedem bărci transformate în adevărate apartamente. Oameni ce stau ca pe verande şi îşi sorbesc cafeaua în linişte. Foarte interesant.

From Olanda

From Olanda

From Olanda

Gata, chiar plecăm. Hotel, microbuz, aeroport. Facem chek in-ul. Cei care au zburat ştiu cozile acelea interminabile de la chek in. Ei, aici lipsesc. Sunt doar nişte aparate unde băgăm sub un monitor paşaportul, ni-l scanează, introducem nişte date şi uite că avem biletul. Între timp stăm şi ne uităm de la geam cum ne sunt trântite bagajele în cala avionului. Cine mai e naiv să creadă că muncitorii aceia se uită pe care bagaj scrie fragil? Nimeni. La aparatul de detectare metale glumesc cu funcţionarul. Îi zic, dar poate nu e posibil să mergem în România şi mai rămânem un pic, că tare ne-a plăcut. Râde şi el, dar îmi face semn să trec. Urcăm în avion şi peste trei ore aterizăm voioşi în Otopeni, România. De la intrare ne preia un poliţist cu un câine. E clar, se aşteaptă să aducem droguri, fie şi uşoare. Nu avem şi scăpăm de nasul fin al căţelului. Ieşim în căldura dogorâtoare din oraş. Oau. În Amsterdam abia dacă erau 20 de grade, la Bucureşti aproape dublu. Taximetristul este morocănos. Îl întrebăm dacă a fost cald toată ziua, ne aruncă un mârâit. Mda, mai bine rămâneam în Amsterdam. Bine ai venit acasă, Vitalie!

PS: Pentru două poze, mulţumesc lui Dan.