Un popor cu nume de femeie - Eleni. O ţară cu o istorie cât o civilizaţie - Grecia. Astăzi, însă, o umbră a ceea ce a fost vreodată Grecia Antică. Recent, acum vreo câteva săptămâni, am fost pe acest tărâm. Trebuie să recunosc: sunt un fan al miturilor greceşti. Aşa că mi-a fost cu neputinţă să nu simt vibraţia acestui pământ atât de vechi. Pietrele de acolo respirau istorie. Jur, am simţit. În copilărie am ros cu ochii tot ce am putut găsi cu privire la perioada antică, în special Grecia. Suprinzător, dar în acele mituri realitatea trecea în miraculos, ci nu invers cum se întâmpla în poveştile populare româneşti. Zeii îi invidiau pe oameni, se amestecau printre ei, le preluau din experienţe, fapte. O întreagă filozofie care m-a marcat, să vă spun drept. Aşa că, de emoţii respiram pe jumătate înainte de aterizare. “Întâlnirea” a fost oarecum dezamăgitoare…

Am aterizat pe insula Kos, undeva la marginea mării Egee, foarte aproape de Turcia. Aeroportul micuţ, cam şters şi prost întreţinut. Am urcat în autocar. Drumul bun, fără gropi. Însă ce vedeam pe lângă şosea chiar mă ducea cu gândul la antichitate. Mult praf, puţină activitate. Terenuri pe care creşteau spini şi din loc în loc măslini, oameni destul de amărâţi. Nu erau săraci, dar nici prea bogaţi. Chiar în momentul în care mă gândeam că doar eu am această părere din cauza exigenţei mele prosteşti, însoţitoarea a început să vorbească la microfon: “nu vă lăsaţi impresionaţi de ce vedeţi. Oraşul este destul de civilizat”.

Era… oarecum. De pildă, hotelul “Kipriotis Star nu mai ştiu cum” nu era de 5 stele nici dacă eram eu beat atunci când mă cazam. Eram însă treaz. Pe toţi zeii, pe Hermes comerciantul şi marele şmecher, nu prea vreţi voi, elenii, să transpuneţi în fapt ceea ce prezentaţi prin site-uri şi agenţii. Tot mai mult vă plac miturile, dar nu şi realitatea. Dar eram în “săptămâna de miere” şi nu prea aveam chef de amărăciuni. Aşa că mi-am montat ochii doar pentru frumos. Mi-a plăcut marea Egee aflată chiar la graniţa ei: verde, străvezie şi călduţă. A fost bine că pe plajă nimeni nu striga în gura mare că vinde seminţe, crabi, bere cum se întâmplă în Ucraina, la Zatoca. A fost frumos că nu auzeai manele ca în România, la Mamaia. De altfel, plajele nu sunt aglomerate, iar în apă te simţi confortabil şi intim pentru că nu te bălăceşti cu zeci de oameni pe lângă tine. A fost bine că lumea era extrem de relaxată. Chelnerii, vânzătorii, nimeni nu se grăbea nemotivat, iar asta te scotea din stresul cu care vii de obicei dintr-o ţară foarte agitată cum este România.

Cel mai mult mi-au plăcut ruinele. A fost ceva. Să mergi prin aceleaşi locuri pe unde se pare că a păşit Hipocrat, să urci pe scena Odeonului de pe timpul Romei Antice - pentru asta a meritat să vii de la peste o mie de kilometri. M-am descălţat şi am stat cu picioarele goale pe acele pietre în care s-a scurs istoria. M-am culcat pe ele, am pus mâinile. Nu ştiu de ce, dar simţeam nevoia să le ating. Mi s-a părut un vis. Pe bune. Dacă în copilărie ar fi venit vreun clarvăzător să-mi spună: “Ştii, peste vreo 15 ani vei merge în acele locuri unde eroi legendari faceau faptele lor măreţe”, nu l-aş fi crezut. Oricum, m-am trezit din vis când am aterizat pe aeroportul din Otopeni, am luat autobuzul spre Bucureşti, iar acolo se certau controlorii cu o femeie pe care au prins-o cu naşul. Acum, poze.

From Vitalie Cojocari

From Vitalie Cojocari

From Vitalie Cojocari

From Vitalie Cojocari

From Vitalie Cojocari

From Vitalie Cojocari

From Vitalie Cojocari

From Vitalie Cojocari

From Vitalie Cojocari

S-a născut acum 19 ani. Are de un an majoratul. Dar are şi o vârstă frumoasă? Nu. Tinereţea ei trăită în sărăcie, în scârnăvie este o mare pierdere de timp. Cu aceşti ani în spate ar trebui să simtă că poate răsturna munţii. Crede însă despre sine că mai bine nu s-ar fi născut. Doar sunt 19 ani de greutăţi. Ani în care ziua de mâine mai bine nu ar fi venit. Este mai hidoasă ca ziua de azi, care, la rândul ei este a naibii de urâtă.

E tânără. Dar ce folos? E mică, neputincioasă şi toţi cei care-i fac cu ochiul nu o iubesc cu adevărat. Din păcate este naivă. Se lasă prostită, sedusă, iar apoi abandonată. Aş spune mai mult, este siluită de un vecin mare de peste drum timp de 19 ani. Se întâmplă urât şi în faţa tuturor. Iar toţi tac. Toţi au probleme. Ce le pasă de fătuca asta micuţă de care cineva îşi bate joc? Ipocriţi, după cum îi ştim, recurg la subterfugii lingvistice, la eufemisme, dar să nu recunoască actul violent. Totul ca ei să doarmă liniştiţi în casele lor frumoase deşi ştiu că într-un colţ de lume, unul mare îşi bate joc de una mică.

Eh, păcat, căci este frumoasă, este atrăgătoare - o mândreţe. Din fericire, slăbuţă, finuţă, delicată reuşeşte să-şi păstreze sufletul. Se pare că nimic din cele ce i s-au întâmplat nu îi pot răpi farmecul. Toţi au păreri preconcepute despre ea, dar după ce o cunosc şi le schimbă. Rămân vrăjiţi de faptul că în sărăcia lucie în care trăieşte a putut să-şi menţina puritatea.

Cum ziceam, face astăzi 19 ani. Eu o felicit. Nu ştiu dacă să mă bucur sau nu că acum 19 ani s-a născut în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Sunt incapabil de o analiză. Aş fi părtinitor şi este nedrept faţă de ea. Aşa că o las să mai prindă la ani şi eu la minte. La mulţi ani, Moldovioara mea!

- Domnule, din vina dumitale am pierdut 400 de lei moldoveneşti. Nu o fi o avere, dar totuşi… Aşa că, solicit, pe bună dreptate, să-mi daţi banii cheltuiţi, i-am spus eu tipului de la ghişeu pe un ton extrem de politicos.

- Da, dar eu am vorbit cu şeful meu şi nu este de acord. Dacă vreţi, vă putem oferi încă o zi maşina, îmi răspunde omul impasibil.

- Plec din ţară, nu am nevoie de maşină. Dacă nu decideţi dumneavoastră nimic, vă rog, puneţi-mă în legătură cu un superior, cu şeful care decide, insist eu hotărât.

- Nu se poate, fu răspunsul năucitor al tipului.

- Ok, atunci ce-mi propuneţi să fac? Am pierdut bani, exclusiv din vina dumneavoastră. Nu mi-i returnaţi, cu şeful nu pot vorbi. De maşină oricum nu am nevoie…

- Hm, ridică din umeri omul, la fel de nepăsător, dar un pic iritat de insistenţa mea.

- Bine, atunci nu-mi rămâne decât să vă spun că suntem jurnalişti, iar povestea aceasta va ajunge pe internet.

- Atunci noi vă vom acţiona în judecată, intervine în rusă un tânăr care se recomanda avocatul companiei.

Uite-aşa. Cel cu pagubă este şi cu păcat. Proverbul moldovenesc vechi de secole se aplică în zilele noastre în Chişinău, acolo unde clientul nemulţumit rămâne doar cu nemulţumirea în cele mai multe cazuri. Clientul eram chiar eu. Mă vedeam şi ţepuit, şi ameninţat cu judecata că urma să mă plâng pe internet de compania de închirieri auto. Super. Cu adevărat, Moldova - ţărişoara tuturor posibilităţilor. Dar cum am ajuns în această situaţie?

Noi aveam nevoie de o maşină. Am sunat pe la companii, în sfârşit am găsit una care ne convenea ca preţ şi ca model. “O luăm, îi zic tipului care-mi răspunde la telefon, numai dacă are aer condiţionat. Căci pe căldura asta ar fi un coşmar să călătorim într-un cuptor”. “Ok, are aer condiţionat, este în regulă. Veniţi.” Sosim, luăm maşinuţa. Plătim banii, verific aerul condiţionat. Funcţionează, numai că maşina a stat în soare şi nu prea simţim răcoarea. Plecăm. Peste 50 de kilometri maşina tot nu produce aer răcoros. Ne-am luat ţeapă. Sun imediat la companie: “Domnule, aerul condiţionat nu funcţionează. Ce facem?”. Zice: “Veniţi mâine, se rezolvă imediat.” Ok, venim a doua zi de la 120 km depărtare. Doar că se rezolvă pe naiba. Cică să venim a doua zi. Plecăm 120 de kilometri, venim 120 de kilometri. A doua zi aşteptăm vreo 3 ore până când service-ul rezolva problema. Merg în oficiul companiei: “Am făcut 440 de kilometri degeaba cu maşina. Am pierdut timp. Am plătit combustibilul. Nu contează timpul pierdut de mine. Mi-l asum. Vreau doar să plătiţi benzina aceasta. 400 de lei în total.” Acelaşi tip îmi zice: “Ok, să vorbesc cu şeful”. Un pic mai târziu îi amintesc de oferta mea de rezolvare a problemei: “îmi plătiţi benzina pe care am consumat-o?”. Răspunde “da” şi îşi caută de treabă. Mai târziu am realizat că a fost un “da” aruncat ca să scape de mine.

Discuţia de la începutul articolului am purtat-o atunci când am întors maşina. M-am simţit umilit, luat în bătaie de joc de o astfel de atitudine. Sincer, nu este o avere şi cred că aş fi renunţat la bani, dar a devenit o chestie de principiu. Dacă nici jurnaliştii nu-şi pot apăra interesele, oare ce se întâmplă cu alţi oameni? Dar pentru că suntem jurnalişti şi ştim să găsim oameni, i-am dibuit până la urmă numărul de telefon al unuia dintre şefii companiei. Am vorbit cu acesta la telefon. Şi-a cerut scuze. I-am spus că nu are de ce să-şi ceară scuze, ci să facă ceva ca această problemă să nu se mai repete. Ne-a promis că va rezolva totul şi ne-a rugat să mergem din nou în birou să ridicăm banii pe care ni-i datora. Până la urmă totul s-a rezolvat amiabil.

Concluzii: în Chişinău “Clientul meu - şeful meu” sunt doar vorbe. În Chişinău nu există nicio instituţie de protecţie a consumatorilor. În Chişinău interesele consumatorilor sunt pe planul doi. În Chişinău trebuie să fii tare, tare insistent ca să ţi se recunoască drepturile.

Din categoria, cum faci o nuntă în Moldova, îmi expun scumpa experienţă mai jos. Gratuit oameni buni! Aşa că citiţi repede, altfel poate şterg postul, iar mai târziu - cu bani. În primul rând vreau să se consemneze că eu şi mireasa mea am încercat din toate puterile să fim miri nonconformişti. Nu, nu de aceia care se căsătoresc pe motociclete sau îl urcă pe preot pe munte şi transmit nunta pe internet. Un nonconformism cuminte. Am dorit să fie totul frumos, cu gust. Gustul nostru. Acum să ia aminte cei care sunt pe punctul de a deveni miri: cu cât este mai mulţumită mireasa, cu atât nunta este mai reuşită. Căci, dragilor bărbaţi, un gând m-a vizitat: noi, mirii, suntem în umbra frumoasei, suplei, gingaşei făpturi în rochie albă. Nu mă credeţi? Hm, cum vreţi. O precizare, în cazul nostru rochia a fost de fapt o rochiţă. Ce se mai întorceau oamenii după noi pe stradă… Ce se mai cruceau babele scandalizate de o rochie de mireasă ce se oprea deasupra genunchilor…

Treaba lor. Noi ne-am văzut de nunta noastră. Verighete din aur alb în stilul clasic al verighetelor, adică fără inscripţii, gravuri - mici şi rotunde. Mirele, papion, costum negru. Despre rochia miresei v-am spus. Localul departe, departe. Peste 99 de dealuri şi 99 de văi distanţă de Chişinău. Mai exact într-o vinărie. Oamenii din zonă îi spun “cetate”, dar este vorba despre vinăria Purcari. De ce acolo? Simplu, ni s-a oferit ocazia să facem cununia civilă pe gazon, sub o arcadă. Ne-a unit civil reprezentanta unei primării din preajmă. Deci, arcadă cu flori, scaune albe, iarbă verde, arbori frunzoşi, noi doi, invitaţii înşiraţi sub un cort alb. Ilidic, după gustul nostru. 

Cât de cununia religioasă, v-am zis deja într-un articol de mai jos. S-a consumat la Chişinău, la catedrala “Teodora de la Sihla”. Iniţial ne oprisem alegerea asupra unei bisericuţe mici micuţe dintr-un sătuc. Frumos, discret şi nu în Chişinău, dar până aici i-a fost nonconformismului nostru. Teologia s-a pus pieziş: trăim păcatul de a ne fi cununat sâmbăta. Deci, soartea ne-a aruncat în minunata catedrală din centrul capitalei Moldovei. A fost frumos, iar preoţii de acolo au ţinut un adevărat recital atunci când au cântat “Mulţi Ani trăiască!”. În 8 voci, un cor la o cununie civilă. Uite-aşa. Deosebit. Diferit. Cum ne-am şi dorit.

Apoi pozele. Am pozat în diferite ipostaze, în diferite locuri, ne-am distrat. Să enumerăm. Pe cal? Bifat, ne-am pozat. La benzinărie? Bifat. Pe garduleţul PMAN? Este. Pe trunchiuri de copaci proaspăt tăiaţi? Desigur. La Nistru? Şi acolo. Pe avion? Da, pe avion… Eh. Şi apoi nunta. Valsul miresei? Da de unde? Ce-aţi zice de un tango al miresei? Perfect, iar după aceasta dansuri, dansuri, dansuri. Primii au cedat cei mai în vârstă. S-au retras şi i-au urmărit pe tineri, inclusiv tinerii însurăţei, care şi-au rupt nu doar pantofii, dar şi picioarele. Sunt prea dur. Nu şi-au rupt picioarele, şi-au făcut bătături.

În aceste condiţii prielnice, frumoase, nici nu am observat că microfonul a făcut figuri. Pur şi simplu am tunat cu vocea. Am trecut peste faptul că s-a terminat apa plată. S-a rezolvat relativ simplu: o maşină, un verişor extrem de descurcăreţ de-al miresei şi un patron de magazin trezit în tăria nopţii. Acest lanţ logic a adus mult H2O în stomacurile mesenilor. N-am văzut nici pe unii chelneri care cică ar fi tăinuit din băutură. I-au văzut însă mătuşile cu acel veşnic ochi treaz. Ce să-i faci, un instinct moldovenesc ce nu dispare nici în cele mai rafinate locuri! Totuşi, cum să vezi şi să ţii minte lucruri urâte, când ai ochi doar pentru frumos şi bine? Poze.

From Cojocari Vitalie

From Cojocari Vitalie

From Cojocari Vitalie

From Cojocari Vitalie

From Cojocari Vitalie

From Cojocari Vitalie

From Cojocari Vitalie

From Cojocari Vitalie

From Cojocari Vitalie

From Cojocari Vitalie

Cu atât de mult patos şi explicaţii luxuriante am spus mai jos două cuvinte “mă însor” încât mă întreb: ce a fost cu mine? Analizându-mă acum, la adăpostul amintirilor, realizez că nunta a fost o perioadă plină de emoţii tari de tot. Aşa că este explicabil. Sufletul răvăşit a dat pe afară, iar rezultatul - această autoanaliză mult prea filozofică.

Una peste alta, gata, am făcut-o şi pe asta. Sunt om însurat, la casa mea, cu femeia mea. Doamna Cojocari. Sună straniu, dar al naibii de plăcut. Ce s-a schimbat? Păi, în primul rând atunci când îmi prezint consoarta, zic: “faceţi cunoştinţă, soţia mea!” În plus, relaţia, conexiunea dintre noi doi a trecut la un alt nivel. Nici nu bănuiam să fie atât de plăcut. Bun şi cam atât cu confidenţele’mi atât de intime. Trecem la lucruri mult mai practice, mai legate de viaţa reală.

Îmi expuneam într-un post de mai jos răzvrătirea împotriva conformităţilor în ceea ce priveşte nunţile la moldoveni. Eram în plină organizare şi ştiam ce nuntă nu vroiam. Să nu fie luxoasă, să nu fie exuberantă. Să fie distractivă, diferită. Aşa că am tăiat localurile din Chişinău de pe orice listă. Am găsit un loc superb în satul Purcari. Este vorba de vinăria Purcari. Am bătut palma cu primăria din satul din preajmă să ne cunune civil chiar pe gazonul verde al vinăriei Purcari, sub o arcadă împodobită, înflorată. Am tocmit un dj. Am renunţat la limuzina, am închiriat o maşină de la o companie de închirieri auto. La biserică, însă, ne-am poticnit. Ne doream să se înfăptuiască şi cununia religioasă, şi civilă într-o singură zi, adică sâmbătă, dar, vedeţi voi, bisericile ce ţin de Mitropolia Moldovei nu cunună sâmbătă. “Mare păcat şi pentru miri, şi pentru preot”, ne-au explicat slujitorii din sfintele lăcaşuri. Când vine vorba de o discuţie teologică despre originea păcatului cununiei civile într-o zi de sâmbătă sunt un mare ageamiu. Nu ştiu nimic şi prefer să fac cel mai deştept lucru, să bat în retragere. Din fericire, am găsit înţelegere la biserica “Sfânta Teodora de la Sihla” din Chişinău ce ţine de Mitropolia Basarabiei. Uite-aici ne-am unit sufletele creştineşte.

Pentru că vreau să vă spun mai multe. Vreau să vă împărtăşesc lucruri de care m-am lovit şi pe care le-am trăit cu multă intensitate… mă opresc aici şi vă spun că va urma. Acum nu prea am timp.

Omul se naşte şi moare. Pe scurt - viaţa. Numai că, vedeţi voi, între aceste mari evenimente au loc altele, parcă mai importante decât începutul şi sfârşitul. Părerea mea. Sunt întâmplări care ne definesc, ne fac să spunem că am trăit. Cât de importantă este, de pildă, căsătoria? Nu, nu vreau să lansez o dezbatere. Vreau să spun doar că pentru fiecare însurătoarea are propria semnificaţie. Este aiurea să ne lansăm în aprecieri din moment ce suntem atât de diferiţi. Vom vorbi în propriile limbi, nu ne vom înţelege, ne vom certa şi vom uita lucrul cel mai important: că trebuie să trăim… să trăim evenimentele importante.

-

Deci viaţă, adică timpul dintre naştere şi moarte, înseamnă evenimente, păi, evenimentul “căsătoria” merită să existe. Merită să se întâmple. Pentru tine, pentru omul iubit. Nu pentru alţii. Cad într-o filozofare exagerată. Mă apucă uneori. De ce? Pentru că mă însor, iar în aceste moment atât de important pentru mine mă gândesc la început şi la sfârşit. Vorba lui Creangă, chiar şi la cea mai interesantă şi înfocată petrecere omul poate cădea în cea mai mare disperare şi tristeţe.

-

Aşa că nu privesc în urmă, privesc doar înainte. Sâmbătă este ziua în care fac pasul mare. Spun “da” şi am o viaţă înainte.  O viaţă frumoasă alături de EA. Ei şi, căsătoria este un nou început în această viaţă.

-

ps: Cam atât de la Chişinău, unde acum este caniculă, iar eu o fac pe organizatorul de nunţi. Priceperea de jurnalist mă ajută să învăţ din prima lucruri despre care nu aveam habar. Oare mă las de meserie? Nunţile par profitabile în Moldova.