COJOCARI Vitalie

Un popor cu nume de femeie - Eleni. O ţară cu o istorie cât o civilizaţie - Grecia. Astăzi, însă, o umbră a ceea ce a fost vreodată Grecia Antică. Recent, acum vreo câteva săptămâni, am fost pe acest tărâm. Trebuie să recunosc: sunt un fan al miturilor greceşti. Aşa că mi-a fost cu neputinţă să nu simt vibraţia acestui pământ atât de vechi. Pietrele de acolo respirau istorie. Jur, am simţit. În copilărie am ros cu ochii tot ce am putut găsi cu privire la perioada antică, în special Grecia. Suprinzător, dar în acele mituri realitatea trecea în miraculos, ci nu invers cum se întâmpla în poveştile populare româneşti. Zeii îi invidiau pe oameni, se amestecau printre ei, le preluau din experienţe, fapte. O întreagă filozofie care m-a marcat, să vă spun drept. Aşa că, de emoţii respiram pe jumătate înainte de aterizare. “Întâlnirea” a fost oarecum dezamăgitoare…

Am aterizat pe insula Kos, undeva la marginea mării Egee, foarte aproape de Turcia. Aeroportul micuţ, cam şters şi prost întreţinut. Am urcat în autocar. Drumul bun, fără gropi. Însă ce vedeam pe lângă şosea chiar mă ducea cu gândul la antichitate. Mult praf, puţină activitate. Terenuri pe care creşteau spini şi din loc în loc măslini, oameni destul de amărâţi. Nu erau săraci, dar nici prea bogaţi. Chiar în momentul în care mă gândeam că doar eu am această părere din cauza exigenţei mele prosteşti, însoţitoarea a început să vorbească la microfon: “nu vă lăsaţi impresionaţi de ce vedeţi. Oraşul este destul de civilizat”.

Era… oarecum. De pildă, hotelul “Kipriotis Star nu mai ştiu cum” nu era de 5 stele nici dacă eram eu beat atunci când mă cazam. Eram însă treaz. Pe toţi zeii, pe Hermes comerciantul şi marele şmecher, nu prea vreţi voi, elenii, să transpuneţi în fapt ceea ce prezentaţi prin site-uri şi agenţii. Tot mai mult vă plac miturile, dar nu şi realitatea. Dar eram în “săptămâna de miere” şi nu prea aveam chef de amărăciuni. Aşa că mi-am montat ochii doar pentru frumos. Mi-a plăcut marea Egee aflată chiar la graniţa ei: verde, străvezie şi călduţă. A fost bine că pe plajă nimeni nu striga în gura mare că vinde seminţe, crabi, bere cum se întâmplă în Ucraina, la Zatoca. A fost frumos că nu auzeai manele ca în România, la Mamaia. De altfel, plajele nu sunt aglomerate, iar în apă te simţi confortabil şi intim pentru că nu te bălăceşti cu zeci de oameni pe lângă tine. A fost bine că lumea era extrem de relaxată. Chelnerii, vânzătorii, nimeni nu se grăbea nemotivat, iar asta te scotea din stresul cu care vii de obicei dintr-o ţară foarte agitată cum este România.

Cel mai mult mi-au plăcut ruinele. A fost ceva. Să mergi prin aceleaşi locuri pe unde se pare că a păşit Hipocrat, să urci pe scena Odeonului de pe timpul Romei Antice - pentru asta a meritat să vii de la peste o mie de kilometri. M-am descălţat şi am stat cu picioarele goale pe acele pietre în care s-a scurs istoria. M-am culcat pe ele, am pus mâinile. Nu ştiu de ce, dar simţeam nevoia să le ating. Mi s-a părut un vis. Pe bune. Dacă în copilărie ar fi venit vreun clarvăzător să-mi spună: “Ştii, peste vreo 15 ani vei merge în acele locuri unde eroi legendari faceau faptele lor măreţe”, nu l-aş fi crezut. Oricum, m-am trezit din vis când am aterizat pe aeroportul din Otopeni, am luat autobuzul spre Bucureşti, iar acolo se certau controlorii cu o femeie pe care au prins-o cu naşul. Acum, poze.

From Vitalie Cojocari

From Vitalie Cojocari

From Vitalie Cojocari

From Vitalie Cojocari

From Vitalie Cojocari

From Vitalie Cojocari

From Vitalie Cojocari

From Vitalie Cojocari

From Vitalie Cojocari