COJOCARI Vitalie

- Domnule, din vina dumitale am pierdut 400 de lei moldoveneşti. Nu o fi o avere, dar totuşi… Aşa că, solicit, pe bună dreptate, să-mi daţi banii cheltuiţi, i-am spus eu tipului de la ghişeu pe un ton extrem de politicos.

- Da, dar eu am vorbit cu şeful meu şi nu este de acord. Dacă vreţi, vă putem oferi încă o zi maşina, îmi răspunde omul impasibil.

- Plec din ţară, nu am nevoie de maşină. Dacă nu decideţi dumneavoastră nimic, vă rog, puneţi-mă în legătură cu un superior, cu şeful care decide, insist eu hotărât.

- Nu se poate, fu răspunsul năucitor al tipului.

- Ok, atunci ce-mi propuneţi să fac? Am pierdut bani, exclusiv din vina dumneavoastră. Nu mi-i returnaţi, cu şeful nu pot vorbi. De maşină oricum nu am nevoie…

- Hm, ridică din umeri omul, la fel de nepăsător, dar un pic iritat de insistenţa mea.

- Bine, atunci nu-mi rămâne decât să vă spun că suntem jurnalişti, iar povestea aceasta va ajunge pe internet.

- Atunci noi vă vom acţiona în judecată, intervine în rusă un tânăr care se recomanda avocatul companiei.

Uite-aşa. Cel cu pagubă este şi cu păcat. Proverbul moldovenesc vechi de secole se aplică în zilele noastre în Chişinău, acolo unde clientul nemulţumit rămâne doar cu nemulţumirea în cele mai multe cazuri. Clientul eram chiar eu. Mă vedeam şi ţepuit, şi ameninţat cu judecata că urma să mă plâng pe internet de compania de închirieri auto. Super. Cu adevărat, Moldova - ţărişoara tuturor posibilităţilor. Dar cum am ajuns în această situaţie?

Noi aveam nevoie de o maşină. Am sunat pe la companii, în sfârşit am găsit una care ne convenea ca preţ şi ca model. “O luăm, îi zic tipului care-mi răspunde la telefon, numai dacă are aer condiţionat. Căci pe căldura asta ar fi un coşmar să călătorim într-un cuptor”. “Ok, are aer condiţionat, este în regulă. Veniţi.” Sosim, luăm maşinuţa. Plătim banii, verific aerul condiţionat. Funcţionează, numai că maşina a stat în soare şi nu prea simţim răcoarea. Plecăm. Peste 50 de kilometri maşina tot nu produce aer răcoros. Ne-am luat ţeapă. Sun imediat la companie: “Domnule, aerul condiţionat nu funcţionează. Ce facem?”. Zice: “Veniţi mâine, se rezolvă imediat.” Ok, venim a doua zi de la 120 km depărtare. Doar că se rezolvă pe naiba. Cică să venim a doua zi. Plecăm 120 de kilometri, venim 120 de kilometri. A doua zi aşteptăm vreo 3 ore până când service-ul rezolva problema. Merg în oficiul companiei: “Am făcut 440 de kilometri degeaba cu maşina. Am pierdut timp. Am plătit combustibilul. Nu contează timpul pierdut de mine. Mi-l asum. Vreau doar să plătiţi benzina aceasta. 400 de lei în total.” Acelaşi tip îmi zice: “Ok, să vorbesc cu şeful”. Un pic mai târziu îi amintesc de oferta mea de rezolvare a problemei: “îmi plătiţi benzina pe care am consumat-o?”. Răspunde “da” şi îşi caută de treabă. Mai târziu am realizat că a fost un “da” aruncat ca să scape de mine.

Discuţia de la începutul articolului am purtat-o atunci când am întors maşina. M-am simţit umilit, luat în bătaie de joc de o astfel de atitudine. Sincer, nu este o avere şi cred că aş fi renunţat la bani, dar a devenit o chestie de principiu. Dacă nici jurnaliştii nu-şi pot apăra interesele, oare ce se întâmplă cu alţi oameni? Dar pentru că suntem jurnalişti şi ştim să găsim oameni, i-am dibuit până la urmă numărul de telefon al unuia dintre şefii companiei. Am vorbit cu acesta la telefon. Şi-a cerut scuze. I-am spus că nu are de ce să-şi ceară scuze, ci să facă ceva ca această problemă să nu se mai repete. Ne-a promis că va rezolva totul şi ne-a rugat să mergem din nou în birou să ridicăm banii pe care ni-i datora. Până la urmă totul s-a rezolvat amiabil.

Concluzii: în Chişinău “Clientul meu - şeful meu” sunt doar vorbe. În Chişinău nu există nicio instituţie de protecţie a consumatorilor. În Chişinău interesele consumatorilor sunt pe planul doi. În Chişinău trebuie să fii tare, tare insistent ca să ţi se recunoască drepturile.