Ştiţi care sunt cei mai bogaţi moldoveni? Nici nu trebuie să le numeri banii, îi căutaţi pe google. Simplu. Vă este lene? Hai că am făcut eu lucrul acesta pentru voi. Priviţi:

1. Anatol Stati (500 mln$), afaceri cu petrol prin Kazahstan şi Africa.

2. Vladimir Plahotniuc (300 mln$), afaceri cu petrol şi bănci în Moldova.

3. Nicolai Ciornâi (120 mln$), afaceri cu petrol prin România şi Rusia.

4. Alexandru Pincevschii (100 mln$), afaceri în domeniul auto şi construcţii în Moldova.

5. Vasile Chirtoacă (90 mln$), afaceri în domeniul auto în Moldova.

6. Gabriel Stati (75 mln$), fiul lui Anatol Stati.

7. Iurie Drukker (75 mln$), afaceri în agricultură, american devenit cetăţean al Republicii Moldovei în 2004.

8. Oleg Voronin (70 mln$), fiul fostului preşedinte Vladimir Voronin, finanţe, construcţii, restaurante.

9. Ion Sturza (30 mln$), finanţe, petrol.

10. Vladimir Filat (30 mln$), finanţe, afaceri cu tutun. (sursa: www.eco.md)

Câteva concluzii. Unu, cât de săraci îs bogaţii Moldovei! Şi aici nu zic de Rusia sau de Ucraina. Compar cu România, unde cel mai bogat, Dinu Patriciu, are cam cât averea bogaţilor Moldovei luaţi la un loc. Doi, cât de bogaţi îs bogaţii Moldovei! Şi aici nu zic faţă de bogaţii României, Rusiei sau Ucrainei, ci faţă de săracii de moldoveni. Un calcul simplu: bugetul Republicii Moldova a fost în 2009 cam de 1,3 miliarde de dolari. Păi, cei zece menţionaţi de mine în listă au mai mulţi bani. Curios, dar în acelaşi timp extrem de supărător: cum se face că în cea mai săracă ţară din Europa există oameni atât de bogaţi? Încă ceva, spunea un bogătan din România: “puteţi să mă întrebaţi cum fac banii, dar vă rog să nu mă întrebaţi cum am făcut primul milion!” Aşadar, credeţi că averile celor mai bogaţi moldoveni au o bază cinstită, onestă?

“V-am spus eu, Tudor Darie este vândut PLDM-ului. În aceste condiţii, mai credeţi cumva că Unimedia era/este un site corect şi echidistant? Nici vorbă. E cu Filat, cap coadă.” Nu zic eu, Vitalie Cojocari, asta. Ideea a răsunat în comentariile zecilor de internauţi care au aflat astăzi că Tudor a renunţat în mare parte la Unimedia în favoarea funcţiei de consilier personal al premierului. De fapt, comentariile au fost mult mai răutăcioase. Eu le-am sintetizat cuminte într-o singură teză la care trebuie să mai adaug ceva ce mi-a scăpat. Pentru exactitate o să citez un comentariu, de pe Unimedia desigur: “ASA SE FAC ANGAJARILE IN MOLDOVA, S-APOI VRETI SA NU FUGA LUMEA PESTE HOTARE….. Da sa va bat din palme, ca tare ghini va descurcati…”

Concluzia care se impune… Dacă nu aţi ştiut, păi aflaţi astăzi - rânza este cel mai mare organ din corpul moldoveanului. Suntem atât de rânzoşi încât nu acceptăm niciodată că cineva a ajuns undeva sus şi face ceva important. Ca în bancul cu moldovenii ajunşi în iad. Cică, într-o zi, a venit Scaraoţchi să vadă cum merg lucrurile în străfunduri şi tare s-a mirat când a văzut că la toate cazanele cu smoală stau dracii cu ciomege în mână, de-i otânjesc pe muritorii care scot capul prea mult, iar la unul - nimeni. I s-a explicat că era ceaunul moldovenilor şi nu e nevoie de santinelă aici. Când unul reuşeşte să se ridice, ceilalţi îl trag la fund.

Aţi râs? Eu aş plânge la un astfel de banc. Ce legătura are cu Tudor Darie? Păi, este fix moldoveanul care încearcă să iasă din smoala în care ne prăjim cu toţii. Atunci, uniţi cum sunt “la nevoie”, moldovenii pun mână de la mână şi dăi, şi înjură, şi loveşte, şi denigrează: “Iete na, uite-l şi pe ăsta! Mare jurnalist. Ce a ajuns, dar ce fost?!” Noi am dus proverbul “să moară capra vecinului” la paroxism paralitic. Suntem campioni mondiali la otrăvitul câinilor din vecini, la stricat geamurile celor cu care ne certăm, la înecat puii măhălenilor şi la aruncat cu glod moldovenesc pe forumuri.

În ceea ce priveşte corectitudinea şi deontologia jurnalistului Tudor Darie, nu am ce să-i reproşez. Unde a greşit a recunoscut, unde nu a ştiut a întrebat. Nu a lăsat lucrurile aşa, a evoluat şi a învăţat din mers. Din păcate, ipocrizia moldovenească nu le permite multora să vadă ditamai parul din ochiul Omega, NIT, Comunistul. În schimb, caută cu microscopul şi ne demonstrează triumfători firul de praf din ochiul lui Tudor Darie. Unimedia nu a avut derapaje cum s-a întâmplat în cazul altor instituţii de presă. Iar argumentul că Tudor Darie nu a fost echidistant pentru că merge consilier la Filat este cel puţin bizar. Există sute de cazuri de jurnalişti care şi-au lăsat condeiul în călimară pentru a-i consilia pe politicieni. Adevăraţi profesionişti, au reuşit să se întoarcă nepătaţi în breaslă. Cel puţin în România ştiu o duzină.

PS: L-am întâlnit doar o singură dată pe Tudor Darie. Face impresia unui tip aşezat şi care ştie ce vrea, dar care are bun simţ. Am scris cele de mai sus nu pentru a-l apăra pe Tudor, se apără el mai bine. E mare, e vaccinat. Am scris pentru că m-a apucat, aşa, o furie pe felul nostru aiurea de a fi.

Umor moldovenesc. O rusoaică ce se desparte de soţul ei, moldovean şi pleacă în lume… pentru că are paşaport românesc. Mai jos un fel de scenetă în două acte cu umoristul Gheorghe Urschi. Ar fi haios dacă nu ar fi dureros de adevărat. Şi contrabanda cu ţigări peste Prut, şi vameşi, şi poduri de flori…

-

-

24 aprilie 2005. Ziua în care un partid, despre care nu se ştia mare brânză în Moldova, se adună în sediul Gintei Latine din Chişinău. Formaţiunea are un nume banal şi puţin inspirat. Adună atât de puţine voturi, încât nu-l votează nici măcar membrii săi. De pildă, la parlamentarele din 1994 pentru acesta au optat doar de 2 la sută dintre alegători. Dar să revenim la ziua despre care vorbesc.

Era 11 dimineaţa, duminică, iar partidul se reunise într-o fâsâitură de Congres. De ce fâsâitură? Pentru că totul era decis dinainte: schimbarea denumirii, siglei şi realegera conducerii. Să ridicăm vălul şi să facem prezentările. Vorbesc despre Partidul Reformei care devenea în acele momente “istorice” Partidul Liberal. Noua siglă, “doi oameni mergând spre Europa”, explica preşedintele formaţiunii oamenilor ce nu înţelegeau cracaleţii de pe frontispiciu. Preşedintele nu era nimeni altul decât Mihai Ghimpu. Pe vremea aceea şef de partid… fără partid. Genul de preşedinte cu ştampilă, după cum spunea Constantin Tănase.

De ce ţin minte atât de bine aceste momente? Eram pe atunci student, anul 3 de facultate şi munceam la o mică televiziune din Chişinău: Euronova TV. Nu aveam mare experienţă de presă, dar cu bruma de cunoştinţe tot îmi dădeam seama de butaforia ce se petrecea în faţa ochilor mei. Oamenii rosteau cuvântări, vorbe mari în care nu prea credeau. Mulţi au venit de la ţară doar pentru o plimbare: drumul era plătit şi era duminică. De altfel, am fost martorul unui moment curios: domnul Ghimpu a scos din buzunar un teanc de bancnote şi s-a pus pe împărţit. Trebuia să plătească transportul. Se întâmpla totul în culise, într-o cămăruţă. N-aş fi zis în vecii vecilor că domnia sa va ajunge preşedinte de ţară. Prea mare era discrepanţa.

Un partid micuţ, micuţ. Un partid ştampilă. Un partid asupra căruia se abătuse blestemul celor 2 la sută. Totuşi, cum se face că s-a umflat atât de mult? Continuarea cred că o ştiţi bine. Totuşi, s-o rezum. Întâmplarea face ca în scurt timp să aibă loc alegeri în Chişinău. Unul dintre candidaţi, vicepreşedintele acestui partiduţ, Dorin Chirtoacă. Omul potrivit, la locul potrivit, în timpul potrivit. A avut curaj şi în timp ce toţi ceilalţi candidaţi se lăudau ce străzi vor asfalta, Dorin Chirtoacă i-a atacat direct, făţiş şi fără ocolişuri pe comunişti. S-a întâmplat totul în direct la Moldova 1, pe atunci extrem de obedientă clicii lui Voronin. Era incredibil, cineva îi atacă pe comunişti chiar la ei acasă. Oamenii de la ţară care nu prea aveau acces la alte surse auzeau pentru prima data o critică făţişă. Pare ireal astăzi, dar atunci trebuia să ai ceva sânge în tine ca să sari la gâtul comuniştilor. Pe lângă curaj, Dorin Chirtoacă mai avea ceva în plus: era tânar, încă nu se murdărise cu politica şi avea o limbă română coerentă, corectă. Se facea uşor înţeles, de la opincă la vlădică. Aşa că, atunci când a câştigat fotoliul de primar puţină lume s-a mirat. Uite aşa s-a umflat partidul, cu ajutorul unui singur om.

În 2005 a avut loc al II-lea congres al PL-ului. Astazi, pe 26 septembrie 2010, al III-lea. Nu mai sunt jurnalist începător, nu mai sunt barem în Chişinău. Nici Mihai Ghimpu nu împarte banii pentru transportul membrilor partidului în culise. Deci, tare multe lucruri s-au schimbat. Ce este cu acest articol? Un mix de informaţii interesante şi un moment de nostalgie prostească.

AiciTV, NorocTV … sunt ultimele două televiziuni apărute pe piaţa mediatică din Republica Moldova. O fi apărut de ceva timp, dar abia acum le-am descoperit eu. Totuşi, nu încetez să mă mir, de unde explozia aceasta de televiziuni din Moldovioară? Este ceva ciudat la mijloc. Oricum, apariţia celor două televiziuni boboc nu poate fi legată de apropierea alegerilor. Din ce înţeleg, una este un fel de proiect care înglobează studiourile locale din întreaga ţara: Bălţi, Orhei, Soroca, Rezina, Cimişlia… Alta este o televiziune de divertisment, la fel cum este şi radio Noroc. Se axează în exclusivitate pe producţii, adică piese de-ale autorilor moldoveni. O posibilă explicaţie: se pare că apariţia de televiziuni duce la apariţia altor televiziuni… Din păcate, este posibil ca dispariţia televiziunilor ar putea duce la dispariţia altor televiziuni.

De ce iubim femeile? S-a întrebat cel mai citit scriitor român în viaţă şi a scris o carte plină cu răspunsuri. De ce nu iubim femeile? Se întreabă zilnic zeci de misogini pe toate forumurile. Tot ei îşi răspund, iar răspunsurile nu pot fi cuprinse în paginile unei cărţi. Nu pentru că ar fi prea multe, ci pentru că sunt prea perverse, murdare şi scrise incorect din punct de vedere gramatical.

Mi se par cam exagerate întrebările. Mai mult, mi se par extremiste. Jurnaliştii, dar mai ales avocaţii ştiu foarte bine să pună o întrebare în aşa fel, încât îl duce pe intervievat pe calea şi spre răspunsul pe care îl vrea. Omul nici nu realizează asta. Ei bine, întrebările de genul: “De ce iubim/urâm femeile?” sunt de acest gen. Îl întrebi pe orice adolescent care nu a gustat din “fructul vieţii” - ştiţi la ce mă refer - de ce iubeşte/urăşte femeile şi o să-ţi toarne pe loc o întreagă teorie. Miturile despre iubire/ură faţă de femei sunt atât de puternice, încât bărbaţii le iau chiar prin laptele matern atunci când sunt încă sugari.

Şi cum suntem în secolul schimbărilor, al reaşezării valorilor, de ce nu am milita împotriva acestor întrebări denigratoare la adresa femeii? Da, da. Păi, chiar şi atunci când întreb, “de ce iubim femeile?”, nu se exclude cealaltă întrebare, “de ce urâm femeile?” Eu zic să facem un mix din întrebări, să luăm câte un pic din ambele şi să le clonăm. Că tot e la modă. Aşadar, “de ce ne iubesc femeile?” Noi, bărbaţii, de ce suntem iubiţi de femei? Astfel, le lăsăm pe ele să răspundă şi nu amestecăm miturile despre femei în ecuaţie.

În primul rând, ne iubesc pentru bărbăţia noastră. Nu fac aluzii porcoase. Mă refer la starea aia de curaj, de siguranţă pe care le-o insuflăm. Este primul lucru pe care îl văd şi îl doresc în noi femeile. Fie că sunt sau nu militante pentru toate drepturile lor, atunci când ajung să-şi caute un partener, îl aleg pe cel mai bărbătos posibil. În secolul 21 nu prea contează muşchii. Nu că ar fi un minus. Totuşi, un bărbat cu un IQ mare şi care sparge parole pe la NASA este suficient de bărbăt, chiar dacă îl pui lângă Bruce Willis sau Sylvester Stallone.

Ne mai iubesc, puicuţele de femei, pentru că au nevoie să iubească. O fi o exprimare misogină, dar trebuie să recunoaşteţi, femeile au nevoie de dragoste. Nu că bărbaţii nu ar avea. Pur şi simplu, mai curând şi mai des întâlneşti o femeie disperată că nu-şi găseşte jumătatea, decât un bărbat aflat în această situaţie.

Şi încă ceva. Ştiţi de ce ne mai iubesc femeile? Pe asta am descoperit-o oarecum cu puţin timp în urmă. Ne iubesc pentru că noi, bărbaţii, am reuşit să ne păstrăm copilul din noi. Suntem mai simpli, chiar mai primitivi. Ele sunt mai complexe. Copilăria asta a noastră le ajută să vadă viaţa mai clar, aşa cum o vedem şi noi de multe ori. În plus, odată maturizate, desigur înaintea băieţilor, femeile devin adulte şi punct. Bărbaţii ştiu să se întoarcă la starea aceea de beatitudine din copilărie. De parcă ar şti secretul maşinii timpului… Ar mai fi de adăugat, însă va las pe voi să lungiţi lista.

Adică pe nevăzute. Cele două maluri de Prut se apropie, dar moldovenii nu ştiu nici cu spatele. Cei în al căror suflete vibrează o coardă extrem de sensibilă la cuvintele “Unire, fraţi români!”, trebuie să fie în culmea fericirii. Într-un an de conducere democratică, România şi Republica Moldova au făcut nişte paşi uriaşi de apropiere. Mulţi dintre aceşti paşi rămân nevăzuţi. Vă invit să citiţi printre rânduri, să puneţi cap la cap evenimente şi o să vă convingeţi: proromânismul actualei conduceri este impunător. Ca jurnalist am informaţii sigure în acest sens. “Din culise”, cum se spune.

Să începem cu chestiunile evidente. Ajutoarele de câteva milioane de euro. Mai întâi vin 8 milioane pentru sinistraţii loviţi de apele Prutului. Apoi vor mai fi 17 milioane de euro, tot în acest an. Suma este, însă, oferită pentru “diferite proiecte”. Este vorba de un efort financiar enorm! Doar nu este un secret: banii sunt rupţi dintr-un buget al României sfârtecat de criză. România se împrumută de la FMI, dar nu renunţă să dea ajutoare Republicii Moldova. Pentru comparaţie, Rusia a recunoscut că în 2007 acordase Transnistriei 27 de milioane de dolari. Ceea ce este aproape cu 5 milioane de euro mai puţin decât ceea ce dă România Moldovei.

Alt detaliu important, oamenii. Eşaloanele de conducere de la Bucureşti, şi de la Chişinău au făcut schimb de cadre. Stalin spune: “cadrele decid totul”. În cazul Republicii Moldova şi a României ar putea influenţa multe. Nu o să dau nume, dar în Guvernul Moldovei sunt mulţişori români. Mai puţini, dar sunt, moldoveni există şi în Guvernul României, mai ales în Administraţia Prezidenţială. Un lucru nemaipomenit de bun ştiind cât de multe legături au fost rupte pe vremea comuniştilor. Aceşti oameni nu sunt simpli specialişti. Pe lângă faptul că au anumite sarcini de serviciu, ei reprezintă un aliaj puternic pentru o posibilă… “UNIRE”. Cuvinte mari? Nu ştiu. Istoria va lămuri prezentul asupra căruia nu prea avem încă o perspectivă coerentă.

Apoi ar mai fi ceva: vizitele. Numărul oficialilor români care trec Prutul creşte de la o lună la alta. Sunt oficiali români de direrite ranguri. Când vin grangurii mari, vezi Elena Udrea, ministrul Dezvoltării şi Turismului sau Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, presa duduie. Pe de altă parte, sunt şi funcţionari mai mici care trec graniţa moldo-română. Vizitele lor, de altfel foarte multe, nici nu sunt băgate în seamă. Mai exact, presa nu ştie de ele. O informaţie pe surse: există funcţionari din diferite ministere ale executivului de la Bucureşti, care cel puţin o dată pe lună vin la Chişinău.

Una peste alta, dacă ar fi să facem un top al proromânismului politicienilor din Moldova, acesta ar arăta cam aşa:

1. Mihai Ghimpu

2. Dorin Chirtoacă

3. Vlad Filat

4. Iurie Leancă

5. Alexandru Tănase

6. Gheorghe Brega

7. Corina Fusu

8. Ion Hadârcă

9. Veaceslav Ioniţă

Am alcătuit topul nu doar după declaraţii sau păreri, ci şi după ce pot să facă oamenii politici pentru proromânism. Desigur, ar fi mult mai mulţi, dar am zis să-i trec în top doar pe cei mai importanţi. Nu-l căutaţi pe Marian Lupu în listă. Este atât de indecis, încât nici el nu ştie dacă este proromân, prorus ori promoldovean.

A traversat oceanul, desigur cu avionul. A ajuns în cea mai mare ţară din America Latină, desigur pentru o săptămână. A urcat pe cel mai înalt punct din Rio de Janeiro, desigur cu telecabina. A vizitat cele mai periculoase locuri din Rio - favelas, desigur însoţită. Totuşi, ultima faptă este atât de nebunească… aţi putea-o înţelege numai dacă aţi văzut filmul “Oraşul Zeilor”. Reportajul despre favelas şi Brazila, mai jos. Jurnalista moldoveancă, Maia Andrusca, reporter la Realitatea TV.

Este simplu şi la îndemâna oricui. Desigur trebuie să ai internet. Noi, eu şi soţia, am învăţat un tango mişto de pe net, youtube mai exact, şi nu am dat nicio leţcaie la cursuri. Păi costă aceste ore de dans ceva de groază şi trebuie să ai şi noroc să prinzi un instructor bun. Aici, aici şi aici cursuri moca pe care le-am urmărit cu multă atenţie şi le-am exersat în sufragerie.

-

Ce a ieşit? Hm, vedeţi mai jos. Nu ştiu cât de bun sunt la scris, dar dansul cred că a pierdut un Patrick Swayze moldovean. Glumesc. Desigur că aveam doi butuci în loc de picioare şi un kilogram de plumb în stomac. Noroc de o consoartă extrem de talentată. Ca să folosesc un termen din box: am dat tot ce am putut pe ring… ringul de dans, desigur.

“Daţi-le voie flăcăilor basarabeni peste Prut…” cânta prin 1990 un cunoscut artist din Republica Moldova. Gheorghe Ţopa îndemna pe cineva, habar n-am pe cine, să le permită băieţilor să treacă râul. De ce? Motivul era unul prozaic - să se întâlnească cu fetele din România. Eh, nimeni nu s-a gândit la prostii atunci. Erau poduri de flori, limba română… Cui îi ardea de tolăneală?

Au trecut anii. Flăcăii basarabeni au primit cetăţenia românească sau nu, dar tot au trecut Prutul. Mulţi au reuşit să se întâlnească şi cu fetele din România, iar între două discuţii despre Eminescu şi Caragiale au trântit şi câte un plod. Pe scurt, lucrurile au luat-o un pic spre alt făgaş decât cânta Ţopa cu vocea lui plângăcioasă. Dar cum nimeni nu a cântat chemarea românilor în Basarabia, aceştia nici nu s-au prea înghesuit la graniţa moldo-românească. Glumesc. Cu siguranţă altele au fost motivele - ci nu lipsa chemării.

Totuşi, ca în orice regulă, există şi o excepţie. Excepţia o reprezintă… jurnalismul. Foarte curios, dar în acest domeniu circulaţia se desfăşoară într-o direcţie inversă. Adică, nu trec basarabenii Prutul, îl trec românii. Aşa se face că la Bucureşti sunt extrem de puţini jurnalişti din Republica Moldova. Subsemnatul este unul dintre puţinele exemple. În plus, mai cunosc doar alţi doi jurnalişti ce trudesc pe plai dâmboviţean. Am deja 5 ani de când sunt în Bucureşti. Am văzut şi cunoscut multă lume. Este aproape imposibil să nu-mi fi reperat colegii de condei din partea stângă a Prutului.

În schimb, la Chişinău, numărul românilor jurnalişti creşte şi creşte. Numai la Jurnal TV şi la Publika TV sunt adevărate “colonii de jurnalişti români”. Cel puţin la Publika, căci nu prea ştiu ce s-a întâmplat cu “colonia” de la Jurnal. Apoi există în multe alte redacţii români care au ales Republica Moldova. S-au mutat aproape cu totul aici. Cea mai nouă “mutare” este cunoscutul Andrei Gheorghe. Va realiza un talk show la Prime TV. Permiteţi-mi să mă îndoiesc de durata lungă a acestui proiect. Motivele au legătură cu caracterul exploziv al domnului Andrei Gheorghe, dar mi le expun cu altă ocazie. Ar mai fi şi Cristian Tabără care de curând a devenit gazda unei emisiuni de la Jurnal TV. Presupun că atât primul cât şi al doilea nu se vor muta cu totul la Chişinău.

De ce vin jurnaliştii români în Moldova, iar jurnaliştii basarabeni întârzie să apară în România? Hm, greu de zis. Cred că multe lucruri ţin de bani şi de acomodare. Se pare că jurnaliştii români se acomodează mai uşor la Chişinău decât cei basarabeni la Bucureşti. În această ordine de idei, vă spun că ştiu vreo câţiva ziarişti moldoveni care au renunţat la România şi au revenit în Basarabia. Dezamăgiri, deziluzii şi multe altele. Pentru toţi, în final aveţi cântecul: “Daţi-le voie…”

Super, pe 28 noiembrie Moldova mai trece printr-o experienţă a alegerilor! Ce să ne mai facem?! Alegeri şi iar alegeri. Sunt extrem de fericit şi sar în sus de bucurie. Desigur, sunt ironic. Zice o vorbă bătrânească “schimbarea stăpânilor bucuria proştilor”. Mă număr printre proştii care s-au bucurat când au plecat comuniştii şi au venit democraţii. Aş fi însă de 10 ori mai prost dacă m-aş bucura de data aceasta că se schimbă puterea. 

Prea puţini păduchi au făcut democraţii la putere ca să plece atât de curând. Acum un an nici nu ne venea să credem că în sfârşit avem oameni în fruntea ţării, dar nu momâi îmbălsămate în perioada lui Lenin şi readuse la viaţă în secolul 21. Ne-am obişnuit atât de mult cu ideea, încât am uitat. Am uitat ce însemna să fii chemat la procuratură pentru că te exprimi liber pe forumuri şi bloguri. Am uitat ce înseamnă să suni acasă şi să eviţi temele politice. Am uitat ce înseamnă să trăieşti într-o teroare continuă. Am uitat de războiul şi disputa continuă dintre filoruşi şi filoromâni. M-am cam săturat de acestea. Nu putem fi normali?

O să repet ce a spus Călin Fusu, un basarabean, investitor extrem de isteţ în site-uri atât din Moldova, cât şi din România. L-am întrebat ce părere are despre situaţia politică din ambele ţări. Ştiţi ce a zis? Că în România nu-l prea interesează cine este la putere. Îl interesează doar ce se întâmplă cu impozitele. În Moldova, în schimb, este atent la alte o sută de detalii. Altfel spus, în România, deşi se schimbă politicienii se păstrează stabilitatea economică. O anumită linie de orizont rămâne permanent în vizor. În schimb, în Moldova, ba îl cuplăm pe Ştefan cel Mare cu Lenin. Ba, ne integrăm în Uniunea Europeană visând la Uniunea Sovietică, ba dezintegrăm CSI-ul şi ne integrăm în NATO.

O să fiu extrem de dur. Comuniştii atentează la viitorul Moldovei. Dacă ar fi să-i aducem din nou la putere… Of, mi-e şi greu să mă gândesc ce s-ar putea întâmpla. Va fi ca în poveste: “Nici în gaură de şarpe nu ne vom putea ascunde”. Să ştiţi, instituţiile Uniunii Europene privesc Moldova cu alţi ochi de când ne-am debarasat de clica lui Voronin. Cu ochi mai buni. Vrem să nu se uite deloc la noi? Atunci, este clar cum trebuie să votăm pe 28 noiembrie deşi ne-am săturat de alegeri.

- Salut, sunt Vitalie şi sunt dependent de Facebook.

- Saluuuut Vitalie, îmi răspunseră în cor 14  tipi şi tipe aranjaţi într-un cerc. Eu eram al 15-lea şi astăzi trebuie să-mi prezint povestea.

- Totul a început acum doi ani, încep eu timid. Am descoperit această reţea de socializare deşi habar nu aveam de ce aş avea nevoie de ea. Totuşi, în jurul meu toţi se arătau extaziaţi de faptul că puteau comunica pe acest site. Sincer, era un simplu site pentru mine. Cum aşa? Să-mi pierd timpul, să pun poze? Pe cine găsesc pe site? Nu înţelegeam nimic. Împins de entuziasmul general mi-am făcut cont…

- Şi ce s-a întâmplat în continuare, mă întrebă un tip cu barbă şi ochelari? Omul mă privi cu ochi blajini. Era psihologul.

- M-a prins, am continuat eu îmbărbătat de curiozitatea celor 14 tipi şi tipe. Mai întâi mi-am urcat nişte poze pe site. Am fost surprins când mi-am găsit prieteni, foşti colegi de facultate, colegi de muncă. Aveau poze din călătorii, de pe acasă, cu iubitele. Încetul cu încetul am învăţat să utilizez platforma. Pentru început, curiozitatea mea era să-mi găsesc prietenii vechi. Tare îmi mai plăcea să văd ce s-a schimbat în viaţa lor. Urmăream ce s-a întâmplat cu colegii mei de liceu. Aflasem ce soţi, soţii, iubiţi, iubite şi-au găsit. Unele fete erau la fel de frumoase. Altele s-au schimbat, dar nu spre bine. Băieţii s-au îngrăşat. Îţi era mai mare dragul să-i vezi: slăbănogii de ieri, obezii de azi. 

- Hahaha, au răsunat hohotele în sală. Erau cei care mă ascultau cu multă milă. Păreau oameni inteligenţi, unii purtau chiar ochelari. După hainele, telefoanele lor puteai să-ţi dai seama că nu sunt săraci. Aveau însă priviri ciudate. Ochii injectaţi, roşii trădau multă, multă oboseală şi lipsă de viaţă în ei.

- Nu a durat mult etapa asta. La un moment mi-am epuizat toţi colegii, amicii vechi, cunoştinţele… Deşi foarte mulţi erau acolo, pe Facebook, până la urmă i-am găsit pe toţi. Aşa că am început să-mi fac aşa zişi prieteni noi. Ştiţi, era o situaţie extrem de ciudată. Oameni pe care nu-i cunoşteam, fete şi băieţi pe care nu i-am văzut în viaţa mea îmi deveneau brusc “prieteni”. Nu prea mi-a păsat. Am dat “accept” tuturor celor care apăreau. Aveam prieteni cu sutele, cu miile chiar. Mi-ar fi luat o săptămână să le văd tuturor pozele. Aşa că i-am urmărit doar ce postau nou: gânduri, poze, video. Aici am intrat într-o altă etapă. Dacă aş fi ştiut… Poate mă opream la timp. Dar nu. Am început să postez la rândul meu idei, poze, video. Plecam la Chişinău, faceam poze pentru Facebook. Ieşeam la picnic, iarăşi poze. Mă nemulţumea politichia moldovenească, îi înjuram aici pe politicieni. Era ziua cuiva, îl felicitam tot pe Facebook. Discuţia cu prietenii din viaţa reală o începeam cu: “ai văzut ce a scris cutărescu pe Facebook?” Aşa am intrat fără să vreau şi să simt în ultima fază de dependenţă. Am înţeles asta când am început să mă trezesc dimineaţa pe la 06.00 şi porneam calculatorul. Îmi doream să scriu şi să văd ce s-a mai schimbat pe Facebook. Credeţi că scriam cine ştie ce chestie isteaţă? Nu. “M-am trezit”; “mă doare capul”; “sunt sictirit” erau fraze fluviu. Ajunsesem să nu dorm nopţile. Am găsit pe facebook oameni ca şi mine. Viaţa vibra în virtual. Cum să dorm? În plus, în lumea asta online totul era atât de simplu… La serviciu este greu, acasă apar probleme. În schimb, pe Facebook oamenii sunt drăguţi, desigur marea majoritate. Una, două şi deja îţi dau “like”. Simplu, frumos, liniştit, prieteni cu miile. Uite-aşa m-a supt ca o gaură neagră. Probabil că vă întrebaţi de ce am ajuns aici, la clubul Dependenţilor de Facebook? Simplu. Nu mai dorm nopţile. La serviciu nu mai dau randament. Nu am nici viaţă personală. Recunosc, sunt dependent de Facebook. Ajutaţi-mă să scap…

- Mda, sparse suspinele mele psihologul. O să încercăm să te ajutăm. Toţi cei de aici avem cam aceleaşi probleme. Doar împreuna scăpăm de ele. De astăzi, gata. Nu mai deschizi Facebookul. Următorul…