Zilele acestea în drumul meu spre muncă mă lovesc de zeci şi zeci de copii. Sunt peste tot. În metrou, în tramvai, pe stradă. Veseli, fără griji, tineri, gălăgioşi, cu ochii ce aruncă flăcări. În România a început şcoala. Sunt impresionat de injecţia aceasta de tinereţe făcută Bucureştiului. Copii par să fi apărut de nicăieri. Până acum câteva zile nu-i vedeai decât ici, colo. Astăzi te copleşesc cu o prezenţă numeroasă.

În momentele când îi văd mă cuprinde nostalgia. În cap îmi apar tot felul de amintiri roz despre ceea ce a însemnat şcoala pentru mine. Zic roz, pentru că nu am chef să revăd prin faţa ochilor toate prostiile. Aşa că sap în memorie şi scot de acolo amintirile despre prima învăţătoare.

Primele momente din prima mea zi de şcoală le văd mai vii decât la 6 ani. Cine ştie câte dintre ele sunt adevărate şi pe câte le plăsmuiesc ca să acoper golul impresiilor… Eu, un puştiulică nerăbdător să fiu elev deşi nu împlinisem vârsta “legală” eram dus de mână de o verişoară. O tradiţie: începătorii erau duşi de mânuţă în prima zi de către absolvenţi. După ce am înconjurat şcoala - o altă tradiţie, am stat la careul de sărbătoare - o corvoadă şi am intrat în clase. Eram zece. Zece micuţi adunaţi într-o clasă micuţă. Aveau să fie colegii mei pentru 9 ani. Colea, Vanea, Vadim, Maria, Marica, Diana, Ana, Liuda, Victor s-au năpustit în viaţa mea ca nişte mici uragane. Ne-am bătut, ne-am certat, ne-am jucat, ne-am ajutat, ne-am încurcat şi multe altele. Ce mai, am trăit intens. Copii plini de energie.

Stăteam în acea clasă micuţă. Eram deja în bănci. Eu lângă Maria. Astăzi are doi copii, cred. Cu mici pauze am stat într-o bancă pââână hăt în clasa a noua. A intrat doamna învăţătoare. Doamna învăţătoare acum, pentru că pe atunci s-a prezentat Elena Fiodorovna. N-aş putea să-i zic altfel nici astăzi primei mele învăţătoare. Una peste alta să vă întreb. Cunoaşteţi oameni despre care nu ştiţi să fi zis cineva ceva rău, oameni care nu au zis nimic rău despre alţii, oameni care nu s-au certat în viaţa lor cu nimeni, oameni aşezaţi, blânzi, buni, extrem de dedicaţi? Dacă nu, vă invit în satul Cuizăuca, raionul Rezina, Republica Moldova. Întrebaţi de Elena Fiodorovna. Înaltă, cu părul negru, ochi căprui strălucea când s-a înfăţişat nouă, micuţilor.

De altfel, fac parte din prima generaţie de moldoveni care a învăţat limba română cu litere latine. Se întâmplă în 1991. Deşi crescută şi educată cu litere chirilice, Elena Fiodorovna ne-a explicat totul cu mare acurateţe. Regulile de scriere şi gramatică le ţin minte chiar şi acum. E bine când ai noroc să întâlneşti asemenea oameni. E ca o binecuvântare. Oare mai sunt astfel de specialişti prin şcoli? Oare copii în haine ciudate şi cu căşti în urechi pe care îi văd zilele acestea pe străzi mergând la şcoală au parte de dascăli la fel de sufletişti?

De 20 de ani ne zbatem în sărăcie. De aproape 2 decenii suntem un furnizor important de braţe de muncă ieftină pentru Europa. Noi, chiar şi atunci când am ajuns la fundul gropii nu ne mulţumim. Punem mâna pe hârleţ şi ne apucăm de săpat. Să ne afundăm mai mult. Noi, adică moldovenii. Cred că suntem cu toţii de acord asupra unei chestiuni: nu vrem să fim săraci. De ce suntem săraci? Aici este al naibii greu de zis. Să vedem, multe depind de conducere. Doar peştele de la cap se strică. Drăcie, am avut un cap de peşte putred mai tot timpul după căderea URSS.

De fapt şi de drept, Moldovioara suferă de sindromul coloniei în decădere. Să mă explic. Atunci când multe din coloniile marilor metropole Franţa, Marea Britanie, Olanda au obţinut independenţa, în loc să se îmbogăţească aşa cum au crezut, cetăţenii au sărăcit brusc. În majoritatea cazurilor s-a întâmplat asta. Şi-a luat mâna metropola, gata, s-a spart bâlciul. Dezordine, lovituri de stat, revoluţii, şomaj, sărăcie şi multe altele. Cazul Moldovei. Imediat ce Rusia nu mai conduce, la Chişinău e sărăcie lucie. Nu plâng după ruşi. Să se înţeleagă. Totuşi, cei pe care i-am ales să ne conducă au arătat că noi nu ştim să avem grijă de noi. Cât de mult am greşit, am dat-o în bară, am mers pe drumuri greşite de când suntem liberi? V-aş plictisi scriind despre asta.

O să fiu scurt. Daca moldovenii nu se pot conduce, să vină alţii. Europeni, români, americani, germani, francezi, englezi, veniţi de ne administraţi. Nu are cum să ne fie mai rău decât acum. Om fi noi harnici şi ascultători, însă numai atunci când ascultăm de conducători deştepţi. Conducător moldovean şi conducător deştept sunt entităţi ce nu prea au legătură. Era o glumă populară la un moment dat. Cum scăpăm de sărăcie? Declarăm război americanilor şi ne predăm foarte repede. Ei bine, ar trebui să luăm treaba în serios. Nu cu războiul, cu protectoratul. Mici cum suntem, intrăm sub aripa unei puteri economice. Aşa ne civilizăm, avem investiţii directe şi poate intrăm odată în Uniunea Europeană. Mi se face scârbă când îi aud pe unii: nu vrem să fim sclavi la alţii. Alo! Trezirea! Astăzi sute de mii de concetăţeni argăţesc prin negre depărtări.

Totuşi, o fi uşor de zis. Greu de făcut. Cum convingi pe cineva să te scoată la liman? Chiar dacă te numeşti Moldova, ai jumătate din populaţia unei capitale europene, cine şi-ar pune mintea cu tine? Habar nu am. Ce dai la schimb? Probleme, sărăcie, drumuri stricate ca dinţii unui rocker?

Moldova, o cauză pierdută. Poate pentru mine. Poate şi pentru mulţi alţii. Revenit de câteva minute de la Chişinău îmi aştern neputincios şi supărat ideile pe care le ţin proaspete în cap. Toate sunt despre Moldova. Moldova mea este nefericită. Moldovioara nu prea are şanse la un trai liniştit şi îndestulat. De pildă în Chişinău. Ţin minte un moment deprimant: eram într-un microbuz infect. În maşină urcau fete drăguţe, dar cu feţe sumbre. Pe trotuarul crăpat sau plin de gropi treceau bărbaţi şi femei în gri. Gri le erau şi hainele, şi feţele. Atunci mi s-a întipărit în cap ideea asta cu cauza pierdută.

De fapt, tot acest pesimism al meu începu din microbuzul de pe ruta Bucureşti-Chişinău. Aici e primul contact cu Moldova. Adresările oamenilor sunt impardonabile. Vorba este repezită. Discuţia se poartă la pertu. De parcă te-ai tras de şireturi toată viaţa cu respectivul. Nici Bucureştiul nu este prea lecuit de aceste metehne. Dar parcă oamenii sunt oleacă mai politicoşi. Un pasager zbiară la şoferul microbuzului: “Poţ sî opreşti la schimb valutar? Îni trebu’ nişti bani”. O doamnă şi un domn urcă în microbuz creând o larmă mai ceva ca la incendiu: “Gicu, eu undi sî şăd? Iaca, mă pun aişi”. Ei, şi Gicu nu este nici el mai discret: “Dapu’ cum sî nu. Vrei lângî mai tinerei.” Doamna de vreo 50 de ani arăta de toţi 60 şi luase loc lângă un “tânăr” de vreo 40 de ani.

Desigur, cineva i-a apostrofat pentru gălăgia pe care o făceau. Pare-mi-se, chiar nenea cu schimbul valutar. În stilul clasic moldovenesc i-a atras atenţia respectivilor intruşi că deranjau cinstita adunare a pasagerilor din microbuzul rutei Bucureşti-Chişinău: “Da şi?! Aţ intrat şî tăşeţi! Şi-i aişi, Piaţa Centrală?”. “Gicu, aici niş n-ai voi sî grăieşti”. Oricum, încetul cu încetul hărmălaia încetă. Nu şi mirosul. Drept să vă spun mirosea urât. Nu neapărat a corpuri nespălate. Mirosea a haine purtate, purtate, purtate şi, deci, mult prea transpirate. Între timp, Gicu mă mai surprinde o dată. Desigur, neplăcut. Pune pâna pe un PET şi zvrrrr! O aruncă pe portiera deschisă. Maşina staţiona. Recipientul de plastic aterizează pe iarba de la marginea drumului. La observaţia mea absolut firească: “nu vă supăraţi, dar nu e bine ce faceţi”, îmi răspunde imediat. Parcă avea răspunsul pregătit pe vârful limbii: “lască-l iau ţăranii. La ţară au nevoie.” Mi l-am şi închipuit pe Gicu, un bărbat de vreo 60 de ani, slab, în nişte haine jerpelite de la care nu miroase tocmai a parfum şi săpun, în rol de boier. Ştiţi? Boierii de altădată mergeau în trăsuri şi mai aruncau resturi de-ale lor ţăranilor. Of. Nu i se potrivea rolul şi pace. Rămasem perplex la imaginea din cap şi nu i-am dat replica. Nu avea rost. Oricum, omul are 60 de ani.

În magazin dai bună ziua şi ţi se răspunde în doi peri. Pe şoferi îi rogi ceva şi mormăie supăraţi sub nas. Pe stradă te întreabă cineva ceva şi pleacă fără să-ţi mulţumească pentru explicaţii. Sunt chestii care ţin de buna creştere. Nu de starea economiei. Desigur, în toate acestea există şi excepţii. Prea puţine. Nu ştiu cum voi, dar eu văd o legătură directă între sărăcie şi lipsa de politeţe.

Aş veni la muncă cu mai mult chef, nu mi-ar fi frică de creşterea cotaţiei euro - leu, aş suporta mai uşor rata, mi-aş face alta - pentru maşină, mi-aş schimba laptopul, mi-aş reîmprospăta garderoba, aş merge mai des la mare în Grecia sau în alte părţi, aş mânca pâine mai scumpă, aş călători mai des cu avionul, aş cina mai des la restaurant, aş merge mai des la cinema şi nu aş downloada filmele de pe torrent, mi-aş permite să merg la concertele supervedetelor, aş face reparaţie, mi-aş schimba telefonul, aş merge la sala… sau nu aş face nimic din toate cele de mai sus din simplu motiv că nu aş avea timp. De unde aceste gânduri triste, a se citi vise? Păi, am făcut un reportaj despre Comisia Europeană ce are nevoie de interpreţi pentru limba română.  Se plăteşte peste 5000 de euro pe Lună. Deci, visaţi să deveniţi cosmonauţi…

A trecut referendumul de parcă nici nu a fost. Am rămas tot noi ca boii să ne uităm spre poarta nouă şi să ne întrebăm, ce naiba se întâmplă? De ce nu au ieşit moldovenii să voteze? De ce? Voronin nu are dubii, pentru că cetăţenilor în sfârşit le-a venit minte la cap. Mai exact: “s-au trezit”, zice tătucul. Alianţa pentru Integrare a avut mai multe explicaţii. Logic, nu? La cât de uniţi sunt… Oarecum toată vorbăraia lor s-a redus la: “nu suntem vinovaţi, asta e!” Constantin Tănase, mult cunoscutul editorialist de la Timpul, zice că de vină ar fi ruşii sau alte componente etnice ale mult pătimitei Moldovioare. Cică rusofonii tot timpul fac pe dos ca restul lumii. Restul lumii fiind, bineînţeles, moldovenii. Pe urmă au ţipat şi bloggerii. Nu, bloggerii au fost de fapt primii care au scris meticulos şi de-a fira’n păr despre toate greşelile AIE: că n-au informat populaţia, că buletinul de vot a fost întortocheat, etc. Aşadar, în mare, bloggerii spun că vinovaţi sunt actualii guvernanţi. Până şi defunctul Roşca s-a băgat în seamă şi s-a trezit vorbind: deputaţii AIE să dea banii înapoi pentru un referendum ratat. Eh, la câţi bani trebuie să dai tu pentru fiecare vot consumat aiurea pe sicriul de PPCD… Mai bine tăceai.

Sincer, mă doare în cot de cine a greşit sau de ce nu a mers referendumul. Cred că rădăcina problemei zace în altceva: băi, politrucilor, dar eu, cetăţeanul, ce dracu câştig din scrutinul vostru? Moldovenii au dus-o la fel de rău şi pe timpul când îşi alegeau chiar ei preşedintele, dar şi acum când acesta este ales de către deputaţi. Deci, dacă nu există nicio deosebire, de ce să ne mai scremem? Alegeţi-vă voi între voi, politicienilor, că noi ne vedem interesul: cel de a supravieţui.

Moldovenii au ieşit în stradă atunci când n-au mai răbdat prostia omenească a lui Voronin. S-a umflat atât de mult borşul lui Volodea încât a deranjat mămăliga moldovenească, iar asta a dat afară. Una peste alta, eşecul referendumului este un catalizator pentru Alianţa democrată aflată acum la guvernare. Ca în chimie - va grăbi reacţia de coalizare. Aşadar, se vor lipi mai strâns până la alegerile parlamentare. De altfel, nu cred că au pierdut din alegători. Pur şi simplu lumea nu a înţeles utilitatea referendumului, l-a tratat aşa cum a meritat, cu dosul. În schimb, parlamentarele sunt altceva. Multe lucruri sunt în joc: Viitorul, Uniunea Europeană, Libertatea de a merge pe stradă şi de a nu fi arestat.

Este clar, dacă moldovenii spun la referendum că vor să-şi aleagă ei preşedintele ţării, au câştigat democraţii. Dacă moldovenilor li se rupe de posibilitatea de a-şi alege şeful statului, victorioşi sunt comuniştii. Da, dar ce câştigă omul de rând? De pildă, eu ce câştig din referendum? Căci, oameni buni, să stăm strâmb şi să gândim drept: în profunda lor incompetenţă politicienii nu sunt capabili să se înţeleagă cum să voteze preşedintele ţării. Ce mai discuţii în culise, ce şmenuri, ce şmecherii! Încep să apară voturi de aur, dar şi posibili trădări.

Aşa că, ce şi-au zis: “hai să aruncăm această corvoadă în spatele omului. Nu ne înţelegem noi, s-or înţelege ei”. Clar? Incompetenţă crasă. Pe de altă parte, când stai să te gândeşti că democraţii au ajuns la putere numai datorită faptului că nu s-a putut alege preşedintele… Este ironică această situaţie, nu? Tot ei îşi doresc din toate inimile care le bat în piepturile lor păroase să schimbe starea lucrurilor. Gata, s-a terminat cu votarea preşedintelui de către parlament. În scenă intră poporul.

Super, dar tot nu ştiu ce câştigă poporul. Oricum, nimeni nu i-a spus. Mai mult, este posibil să piardă nişte bănuţi - aranjarea unor alegeri prezidenţiale costă ceva. În aceste condiţii te întrebi pur şi simplu: “Eu cu cine votez?” Cu DA sau cu NU? Poate nu votez deloc. Voi ce faceţi mâine?

Victor Mihalachi este un moldovean ce îi calcă fidel pe urme marelui Patzaichin. L-am cunoscut recent şi am făcut un reportaj despre el. A câştigat campionatul mondial de Kaiac Canoe şi numele lui este pe buzele tuturor. Ar fi fost ciudat să nu câştige. Este puternic, deştept, ambiţios. Bravo lui! Moldova a pierdut un cetăţean de valoare, Romania a câştigat un mare sportiv. Despre acest tip de o modestie impresionantă, dar în acelaşi timp care ştie ce îşi doreşte vedeţi mai jos un  reportaj difuzat de PRO TV Chişinău.

PS: Referitor la titlu. Patzan, din rusă înseamnă băiat. Cuvântul are, însă, la Chişinău o semnificaţie mai ciudată. Un băiat ce se ţine de cuvânt este un adevărat… patzan. În ceea ce priveşte cuvântul lui Victor Mihalachi, se aseamănă unei vâslituri de pagaie - scurtă, precisă şi acolo unde trebuie.

Mă tot întreabă lumea. Deh, lumea să întrebe, cu ce să se ocupe săraca. Pentru mine este, însă o provocare întrebarea. Chiar, cum este să fiu bărbat însurat? Oare ce s-a schimbat? Mă întreb eu, iar o parte din mine se desprinde de corp, face un pas într-o parte şi mă analizează. “Bre, parcă nimic. Totul e la fel”, îmi spune analizatorul de mine. “Tu cercetează în profunzime, nu fi superficial”, presez eu.

Hm. Au trecut 3 săptămâni şi vrei să simţi schimbări? Păi, ar cam fi. În primul rând, ai o dungă micuţă pe deget chiar dacă îţi scoţi verigheta. În al doilea rând, lumea te priveşte un pic altfel. Tinerel cum eşti mulţi sunt surprinşi când află că “ai făcut pasul cel mare”. Şi apoi, mai sunt fetele care te analizează altfel. Întrebi cum altfel? Curios. Te privesc curios. Un inel pe deget schimbă atât de multe într-o ecuaţie…

Cât despre relaţia, aici lucrurile sunt ciudate. Dacă ar fi normale, nu ar fi dragoste, căci dragostea este complicată prin definiţie. Spun doar ce văd. Şi anume că este extrem de plăcut să fii însurat. Asupra tuturor lucrurilor se lasă o liniştă caldă. Certurile vechi, inerente unei relaţii, dispar ca prin minune. Altele noi întârzie să apară. Maşină, reparaţie în casă, o nouă vacanţă, poate un bebe, ai la ce să te gândeşti. În aceste condiţii, de ceartă nici că ai timp. Şi apoi, ai soţie la casă. Iar asta, pe lângă responsabilităţi, înseamnă în acelaşi timp: mâncare caldă, haine călcate, curate. Na, că şi kilogramele te înconjoară, încep să se dea mai aproape, să te înghesuie. Cam asta.

Să am iertare, stimabili concetăţeni. Am întârziat să vă felicit. Cu limba, dragi moldoveni. A fost sărbătoare ieri, iar eu am fost atât de ocupat… Decât mai târziu, mai bine niciodată. Ups. Nu, invers. Niciodată nu-i bine mai târziu. Of, iar nu e bine ceva. Niciodată nu-i mai târziu decât bine. Dă-l încolo! Cred că aţi înţeles despre ce merge vorba. Pentru că avem o limbă aşa ciotcoasă, trebuie s-o celebrăm ca lumea. Limba noastră, limba cea de stat, trebuie să ne amintim de ea. Eu cred că nu doar o zi pe an. O minută pe zi şi tot trebuie s-o celebrăm. Într-un fel şi sângure vă daţi seama că am dreptate. Limba este sexuală, este figurnaia, adică frumoasă. Încă ceva, nu trebuie să retrăim că vin ruşii peste noi, dacă sărbătorim bine limba nu vin nici într-un fel. De ce bat atâta apa în piuă? Simplu, pentru că cum grăim aşa scrim, cum scrim aşa ştim limba română. Mai bine zis nu ştim. În Chişinău peste tot unde nu ne uităm, peste tot vedem greşeli de limbă română. Aşa că, trebuie să ne amintim ca să nu uităm. Cine nu mă crede să privească fotografiile de mai jos. Aştept comentariile voastre: ce greşeli aţi găsit în poze?

From Imagini Blogger

From Imagini Blogger

From Imagini Blogger

From Imagini Blogger

From Imagini Blogger

From Imagini Blogger

From Imagini Blogger

From Imagini Blogger

From Imagini Blogger

From Imagini Blogger

From Imagini Blogger

From Imagini Blogger

From Imagini Blogger

PS: Majoritatea pozelor de mai sus au fost preluate de pe un cont de pe Facebook. Câteva instantanee le-am făcut chiar eu în draga Moldovioară. Sincer, nu contează ce scrie în articolul 13 din Constituţie, contează mai mult ce se scrie pe panourile, publicitatea, ziarele, site-urile din Moldova. Încă o dată, cu limba, moldoveni!