Nu o să dau cu pumnul în masă, nu o să urlu ca manifestanţii din Egipt, Tunis, deşi ar fi cazul. O s-o spun clar, dar răspicat: Moldova este o ţară a haosului preţurilor. Nimic nu este logic atunci când vine vorba despre preţurile din Republica Moldova. M-am lovit de problema costului vieţii de la Chişinău în timpul ultimei vizite. Am realizat un lucru neaşteptat: sunt fericit că locuiesc în Bucureşti. Nu de alta, dar banii care timp de o lună îmi ajung să plătesc rata la casă, să-mi cumpăr de mâncare, să iau ceva haine, să merg cu nevasta la un film, la patinoar, să-mi cumpăr o carte şi, poate-poate să las ceva pentru zile negre, ar fi suficienţi la Chişinău, probabil, doar pentru plata facturilor, mâncare acasă şi la muncă, în plus, mi-aş lua ceva să-mi acopăr goliciunea. Iar la final de lună aş mai cere 200 de lei de la părinţi, care s-ar împrumuta la rândul lor. Este un miracol. Este un fenomen demn de cartea recordurilor cum supravieţuiesc oamenii în Chişinău. Incredibil.

Cu siguranţă aţi văzut cu toţii emisiunea de la Discovery. Emisiune, unde un tip reuşeşte să-şi procure hrana în cele mai proaste condiţii din Antarctida, din Sahara, din mlaştinile Amazoniei. Eu zic să-l chemăm în Moldova şi să-l punem să trăiască o lună cu salariul pe care îl primesc cetăţenii simpli. Nu o să reziste - o să prefere Sahara. Eu, născut, crescut în Moldova, având şi o experienţă a vieţii din Chişinău, recunosc cu mâna pe inimă că mi-a fost greu să-mi dau seama ce fac moldovenii, cum trăiesc în condiţiile în care un simplu prânz costă… 65 de lei. Am intrat într-o cantină. Nu era nici luxul de pe lume, nici ultima bodegă. M-am uitat în portofel. Aveam vreo 50 de lei moldoveneşti. Am făcut rapid o socoteală: sunt vreo 13 lei româneşti, deci, cam cât mănânc în Bucureşti. Mi-am luat ce-mi comand mai de obicei în timpul pauzei de masă: supă, o bucăţică de carne - era un şniţel, care se numeşte la Chişinău bătută, ori “bifştecs” - un suc şi pâine. Când să plătesc, tanti îmi spune, nu ştiu de ce ruseşte: “65 lei”. M-am uitat năuc la ea. Aproape 20 de lei româneşti, pentru ce?

Cum nu aveam bani suficienţi la mine, mi-am cerut respectuos scuze, am ieşit din cantină şi, chiar la colţ, am schimbat 100 de lei româneşti. Mulţumesc lui Dumnezeu, de exchange-uri Chişinăul nu duce lipsă. M-am amuzat în gând: eu sunt un moldovean get, beget, dar cu singura diferenţă, că atunci când rămân fără bani nu schimb o sută de euro, ci o sută de lei româneşti. Lăsând gluma la o parte, să ne întrebăm serios, cum s-a ajuns în această situaţie. De ce un kilogram de mere costă mai mult în “Moldova Însorită” decât în Belgia, România, Germania? De ce un prânz amărât este atât de scump în Chişinău? Dar carnea, cât costă carnea? O avere. În Evul Mediu, bogătanii îşi măsurau averile în saci de mirodenii, în Moldova, probabil, în frigidere pline cu carne.

Cred că, de fapt, lucrurile sunt mai simple decât ne închipuim noi. Nu, lumea nu s-a îmbogăţit. Acum 10-20 de ani era la fel de săracă. În schimb, este plecată la muncă afară. Moldovenii trimit bani. Mai întâi au început să prospere magazinele mari, în care găseai orice, la un preţ acceptabil. Pe urmă au tot apărut magazine, iar Chişinăul a devenit un rai pentru afaceriştii ce aveau şi au legături strânse cu politicul. Scumpeau orice, încetul cu încetul, iar moldoveanul plătea. Nu se uita la bani. Banii veneau “de la Italia, de la Rusia, de la Spania”. Preţurile urcau, nimeni nu protesta, oamenii cumpărau, deşi erau săraci şi argăţeau pe la alţii. Între timp, viaţa a devenit insuportabil de scumpă în Moldova, iar oamenii s-au trezit brusc într-un coşmar. Cine este de vină, comuniştii, pldm-iştii, pl-iştii, pdm-iştii? Observaţi, i-am scris cu litere mici! Nu de alta, dar merită. Toţi trebuie să stea în aceeaşi boxă a acuzaţilor. Toţi sunt vinovaţi. Nu prea văd o ieşire din situaţie. Politicienii, care se află astăzi la frâiele puterii, cei care au fost ieri, sunt conectaţi ombilical la afacerile cu alimente, produse de tot felul. Cine este naiv să creadă că vor tăia acest canal de îmbogăţire. Aşadar, ce ne-ar salva? Poate doar frica puterii de foamea prostimii. Aţi văzut doar, răstoarnă dictaturi aprige şi de durată din Egipt, Tunis. Apropo, cum credeţi, de ce se ţine Lukaşenco? Pur şi simplu, este mai complicat să strigi la mitinguri cu stomacul plin.

Am aflat de ce şi-a schimbat numele Plahotniuc şi am zâmbit ironic. Am tras chiar o hăhăială de mi-am trezit vecinii. Sincer, o mentalitate clasică de moldovean. Mentalitate despre care am tot scris în ultima vreme. Nu-i înţeleg pe unii oameni şi pace. Cum să fugi de numele tău, de ceea ce eşti tu cu adevărat şi să-ţi defineşti un alt eu? Mi se pare nu doar aiurea, ci şi o chestie pe care ar trebui s-o cerceteze psihologii, poate psihiatrii.

Oricare o fi motivele domnului Plahotniuc de a-şi fi ales un alt nume pentru România, sincer să fiu, cu această schimbare cade în derizoriu. Dânsul îşi motivează opţiunea prin faptul că s-a gândit la viitorul copilului său, care va ajunge în România şi care ar putea fi afectat de… numele slavon. Iete na! Nu mai spune! Înţeleg, domnul Plahotniuc sugerează că trebuie să ne ascundem basarabenitatea noastră? S-o ţinem într-un seif şi să nu o arătăm nimănui. De ce? Pentru că “ar putea să genereze anumite atitudini”. Greşit. Psihologii spun: aşa cum te vezi tu, la fel, în mare măsură, te vor aprecia şi ceilalţi. Deci, dacă domnul Plahotniuc junior se va simţi umilit, inferior de faptul că este român basarabean, cu siguranţă va fi umilit şi “privit de sus” de colegii săi de liceu. Singura soluţie, părerea mea, este să-şi asume rădăcinile şi să nu se sinchisească de ele. A fi român basarabean poate fi o mare virtute. Chiar este. Pot s-o afirm din propria-mi experienţă, oameni buni.

Una peste alta, domnul Plahotniuc senior chiar crede că identitatea obârşiei fiului va deveni secret de stat, iar colegii de liceu al copilului nu vor afla că acesta vine din Republica Moldova? Este atât de naiv? Cum naiba a făcut atunci milioane? În era internetului şi a Facebookului, secretul şi viaţa privată a devenit aproape un lux. Apropo, ce le va spune colegilor Plahotniuc, pardon, Ulinici junior? Eu sunt născut, crescut în România. Nu ştiu limba rusă, iar accentul ciudat este de la o băşică pe limbă. O să scap de ea în 4-5 ani.

De altfel, Ulinici, este un nume de familie atât de românesc, încât, dacă ieşi pe strada oriunde în România şi strigi: “”Băi, Ulinici”, se întorc deodată zece inşi. Ce explicaţie de doi bani… Şi ce-am mai râs când am aflat că pe fiul de 13 ani al omului de afaceri îl cheamă, la fel de româneşte, Timofei. Un nume foarte comun în România. Desigur, cu ghilimelele de rigoare. Nu înţeleg, de ce nu i-a schimbat şi prenumele? De ce să nu-l cheme, de pildă, Tomiţă? Deci, spuneţi-mi un lucru: sună româneşte Timofei Ulinici? La fel de româneşte ca Timofei Plahotniuc.

Nu-mi pasă de ce şi-a schimbat numele domnul Plahotniuc. Cine să-l ştie ce manevre are şi în România! Dar dacă a fost sincer cu explicaţia de mai sus, demonstrează, cel puţin, că suferă de multă, multă inferioritate etnică, dar şi de o frustrare patologică faţă de… români.

Câte chestii grozav de diabolice au fost încercate? Câte chinuri, greutăţi şi bătăi de joc au fost inventate? În zadar. Moldovenii au rezistat. Mai mult, au trecut prin urgii cu un optimism tare ca granitul. Dacă ne-a învăţat ceva istoria până acum, păi, anume că poporul moldovenesc este, practic, imposibil de distrus.

Nici nu trebuie să mergem prea departe în negura istoriei. Să începem de la ruşi. Aceştia, i-au băgat pe oameni în închisori, i-au dus în Siberii de gheaţă, vorba poetului. Aşa şi? Moldovenii s-au adaptat de minune. Circulă legende că acolo, în taigaua rece, ai noştrii au întemeiat gospodării mai bogate decât cele lăsate acasă. Văzând că nu reuşesc cu deportarea, ruşii au început să inoculeze limba, şi-au băgat peste tot cultura. De unde să ştie muscalul că moldoveanul este lenos la învăţătură? Oamenii noştri nu au prins decât puţine cuvinte ruseşti, le-au adaptat graiului şi au ciripit în continuare veseli: apredileşte-te, trupcă, prostire. Cât de cultură: Maria Bieşu nu cântă, ci urlă şi sperie copiii, iar cel mai mare actor al tuturor timpurilor este Gheorghe Urschi, care spune bancuri cu “jin şi fumei”.

Asuprirea rusnacilor s-a terminat brusc în ‘89. Să vezi bucurie pe dragii de moldoveni. S-au adunat cu mic cu mare în centrul Chişinăului şi au ţinut-o într-o veselie cu poezii, cântece. Abia când s-au împărţit pe la casele cui îi are şi-au pus întrebarea logică: băi, acum cine ne chinuie, că noi aşa ne-am obişnuit? Liderii poporului, toţi ca unul şefi de colhozuri, s-au adunat la sfat şi au decis: ”moldoveanul, dacă nu simte biciul pe spate, nu e moldovean. Nu putem permite dispariţia rasei noastre.” Aşadar, în aceeaşi seară au anunţat în patru zări că se substituie ruşilor oropsitori.

Mai întâi, politicienii colhoznici nu le-au plătit moldovenilor salariile. Inventivi, oamenii şi-au luat leafa în ceea ce produceau. Munceau la ţigări, veneau acasă cu sute de pachete. Erau angajaţi în măcelărie, primeau banii în salam. De fapt, primeau salam în loc de bănuţi. Ulterior, schimbau produsele între ei. Cei mai bine văzuţi erau angajaţii de la fabrica de galoşi - încălţămintea tradiţională a moldoveanului. Cine nu şi-ar dori o pereche? Să crape cumătra de pe costişă. O duceau bine moldovenii, de duduiau. Nasol, şi-au spus conducătorii, iar nu simt biciul. În consecinţă, au decretat că salariul este un moft şi nu se va mai da în Moldova. Leafa a început să întârzie cu anii. În sfârşit, îi cocoşăm, s-au bucurat politicienii din fruntea ţării. De unde? Bărbaţii moldoveni, cea mai tare specie de bărbat din lume, au găsit soluţia: îşi trimit femeile să muncească prin Italia, Rusia, Spania, Portugalia. Fumeile trimit bani, ei îi investesc în agricultură, vând producţia pe nimic, iar la primăvară o iau de la zero. Peste puţin timp s-au luminat: dacă tot aruncă banii în pământ, de ce să nu-i verse pe gât? Aşa au renăscut barurile.

Pentru că bărbaţii stau fără muncă, fără observaţia strictă a nevestelor, iar din cauza tulburelului şi al rachiuaşului au devenit chiar mai veseli, politicienii au depistat alte soluţii de biciurie: au început să scumpească tot. Roşiile costă mai mult decât la Paris. Apartamentele sunt mai scumpe decât la Milano, iar facturile la întreţinere mai greu de plătit decât la Lisabona. De curând, s-a scumpit gazul, urmează benzina, iar efectul dominoului va lovi cam toate produsele. Credeţi că asta-i va distruge pe moldoveni? Deloc. Cu cât este mai grea viaţa, cu atât sunt ei mai tari. O să găsească ac de cojoc şi acestei probleme. Nici bomba atomică nu-i va deranja, moldovenii se vor transforma în… oameni atomici. Tare sămânţă moldovenii ăştia.

Chişinău, ora 14.00. Cafeneaua de lângă teatrul Licurici, la etaj. Cunoscătorii ştiu exact despre ce local vorbesc. Stau la o măsuţă, savurez o cafea. Citesc o carte, “Madame Bovary” - colecţia Adevărul. Absorbit de lectură nu observ pe nimeni în jur. Abia când întorc foaia privesc în faţă. La masa de vizavi, o tânără de o vârstă… dificil de apreciat. Poate avea 21 de ani, dar poate trece lejer şi de 31. Există şi femei iertate de timp. Dar nu acest aspect îmi reţine privirea. Pur şi simplu, persoana mi se pare extrem de cunoscută. Deşi am o memorie pentru feţe, ceva de groază, reţin greu numele oamenilor. Pot să uit cum îl cheamă pe tata, dar o să-mi rămână pentru totdeauna gravată în memorie faţa unui tip la care m-am uitat mai mult de 3 clipe în staţia Unirii. Un defect profesional.

Aşadar, am senzaţia stranie că o ştiu de undeva pe fată. Ştiu sigur că este mai mult decât una dintre sutele de mii de figuri reţinute automat de creier. Deci, ar fi momentul să-mi încordez memoria. Doar subconştientul ştie cum extrage informaţiile din întunericul sinapselor mele. Cert este că după 30 de secunde realizez cine se află la 6 metri de mine. Este, ta-da-dam, Natalia Morari. Ptiu, veţi fi scuipat de ciudă. Şi noi credeam că o fi Natalia Barbu ori, cel puţin, Pamela Anderson. Ce-i cu atâta tensiune? Mare lucru: ai văzut-o pe Natalia Morari. Nu vă grăbiţi să mă suduiţi, oameni buni. Iniţial şi eu am gândit la fel. Mi-am zis, şi ce dacă-i Morari? Apoi am reînceput lectura. Peste două minute, însă, m-am prins că nu citeam, ci urmăream discuţia animată în care era antrenată.

De ce fac asta, m-am întrebat? Un exerciţiu desprins din cel mai popular sport din Moldova, bârfitul? Nicidecum: pur şi simplu este manifestarea unui interes viu faţă de un om… misterios. Pentru că, sincer să fiu, deşi despre Natalia găseşti informaţii gârlă pe internet - are până şi o pagină Wikipedia - continuă să fie pentru mine o figură învăluită în ceaţă. Căci, nu de informaţii am nevoie în unele cazuri, eu vreau să înţeleg omul. Cum este, cum gândeşte, de ce reuşeşte să învârte o mică lume în jurul său? Natalia Morari pare persoana care are mai mult de ascuns decât de spus. Nu ştiu exact de ce aveam şi continui să am această părere despre jurnalistă. Apropo, este jurnalistă Natalia Morari? O consider mai mult o activistă.

De altfel, când mi-am ascuţit urechea, nu m-a interesat ceea ce spunea. Şi nici vouă nu o să vă povestesc. Nu sunt chiar nesimţit. Vă ziceam doar, tot ce vroiam era să ştiu cum interacţionează cu oamenii. Sunt foarte, foarte însurat, aşa că, vă asigur, interesul era pur analitic, profesional. Mai ales că Natalia a fost în centrul evenimentelor din 7 aprilie şi într-o anumită măsură a reuşit să influenţeze mersul lucrurilor de atunci. Până şi comisia parlamentară, care a investigat “revoluţia”, a chemat-o la un fel de interogatoriu. Foarte important: înainte de evenimentele fatidice din Chişinău, a fost deportată de autorităţile ruse. Atunci a stat la baza, dar şi în centrul unui imens scandal de presă din Federaţia Rusă. A scris apoi pentru Europa Liberă. S-a întâlnit cu Hillary Clinton. Nu în cele din urmă, a moderat o emisiune de la Publika TV, care a stârnit ceva valuri prin Chişinău. Cum să nu-ţi suscite interes?

Cum mi s-a părut Natalia? Exterior. Mai frumoasă în realitate decât la tv. Cred că, pur şi simplu, nu este telegenică. Poate de această nu am recunoscut-o din prima. Interior. Pare obositor de sigură pe sine. Este extrem de activă, o clipă nu-i tace gura. Ştie, spune, dezbate, promite. Oare aşa să arate revoluţionarul de tip nou? Tănără agitată, drăguţă, activă şi cu multă stăpânire pe sine, un caracter foarte puternic. Probabil. Deci, este de înţeles de ce unii o consideră agent străin, fie CIA, fie FSB. Pur şi simplu are stofă.

“Nu ştiu cum rezişti tu, acolo. Mi se pare greu şi, sincer să fiu, nu cred că aş putea locui printre români”, pe scurt, asta îmi spun la Chişinău unii dintre cei care află că au trecut aproape 5 ani de când stau în România şi că… îmi place aici. O fi având pe alocuri dreptate. Ţara este al naibii de înţepată cu “veneticii”. Deşi sunt mulţi noi veniţi, puţini vor spune că s-au simţit bine din primele zile. Dar nu despre acomodarea mea este vorba, ci despre atitudinea românilor faţă de moldoveni, basarabeni. Căci asta “îi supără”, de fapt şi de drept, pe concetăţenii mei.

De pildă, într-o discuţie avută recent cu o tânără de la Chişinău, efectiv, n-am ştiut ce să-i spun când m-a întrebat: “de ce ne privesc românii de sus?” Nu ştiam, pentru că nu mă gândisem la asta. Fiind un moldovean printre mulţi români, mă simt poate ca o cioară albă, un tip diferit, nicidecum inferior. De altfel, am explicat asta într-un articol de mai jos: că trebuie să ne asumăm basarabenitatea; că trebuie, la urma-urmei, să realizăm care ne sunt rădăcinile româneşti şi că, oricum, nu putem schimba istoria noastră, personală. “Da, înţeleg asta, dar de ce râd de noi, de ce ne numesc ruşi? Eu nu sunt rusoaică. Am fost într-o tabără, eram mică. Ei bine, pe vremea aceea încă mai credeam în patriotism, unire… Experienţa nu a fost, însă, una fericită. Românii nu erau binevoitori cu noi, ne priveau de sus”, şi-a explicat în continuare nemulţumirea şi am simţit un regret în voce.

Iniţial m-am gândit că este treaba ei, dar şi al tuturor celor care suferă un complex de inferioritate faţă de “fraţii români”. Dacă nu aţi ştiut, există aşa ceva la Chişinău. M-a convins ulterior un cetăţean român get beget că nu aveam dreptate. Mi-a confirmat că a sesizat şi el, unii români care vin în Republica Moldova chiar îi tratează pe moldoveni ca pe nişte fraţi mai mici, respectiv, inferiori. Am stat strâmb şi am gândit drept. Ieşirea lui Andrei Gheorghe este tare grăitoare în acest sens. Apoi mi-am amintit cum veneam de la Chişinău cu avionul, iar nişte neni, oameni de afaceri după haine - făceau mişto de ce văzuseră prin Moldova. Mi s-au părut ciudaţi, dar nu le dădusem importanţă. Respectivii, să fi avut vreo 50 de ani, vorbeau foarte animat despre “acşentul moldovenilor” şi râdeau de tot felul de expresii, gen: “gâlşeavă pi şer” sau “pălitură de osândă”. De ce i-am reţinut? Păreau inteligenţi, iar astfel de glume banale nu erau pentru ei.

Nu vreau să generalizez, nu vreau să credeţi că românii care ajung în Moldova se îmbolnăvesc de boala superiorităţii faţă de “populaţia aborigenă”. Cunosc nişte tipe şi tipi extraordinari, care, cum să zic, s-au integrat excelent în societatea moldovenească. Cu mult bun simţ, cu tact, generozitate şi atenţie au construit relaţii foarte frumoase şi bune cu basarabenii români. Numai că, nu ştiu de ce, dar aceşti oameni stau în umbră. Despre ei nu se ştie. În schimb, o bună vizibilitate au toţi scofâlcii care bagă zânzanie şi se cred superiori. Exemple: cineva a venit să facă jurnalism la Chişinău şi îi numea pe moldoveni “fraţii mai proşti”. Altcineva a trăit o jumătate de an în Moldova şi a revenit la Bucureşti cu concluzia declarată sus şi tare că “moldovenii sunt murdari”. Murdari, în sensul de igienă. Un alt tip era ferm convins că toţi cei care conduc ţara sunt ruşi, iar numele oficial al Moldovei este, atenţie, Moldavia.

Îmi pare rău pentru aceste pietre aruncate în grădina unei relaţii care se reconstruieşte de 20 de ani. Este o prostie să consideri că eşti superior, doar pentru că spui “un pic” şi nu “oleacă”. Apoi, să vă întreb, dragi români, unii dintre voi mai aşteptaţi să fiţi plăcuţi de moldoveni deşi aveţi o atitudine de năpârcă? Este ciudat, dar ruşii din Rusia, nu cei de-ai locului, sunt mai puţin dispreţuitori când ajung la Chişinău. Una peste alta, şi moldovenii au partea lor de vină. Nu cunosc bine limba româna, dar nici nu vor s-o înveţe şi îşi autoimpun complexul de inferioritate. Mă repet, trebuie doar să realizeze că sunt diferiţi, nicidecum tâmpiţi.

Deşi sunt departe de Moldova, de Chişinău, cunosc foarte bine ce se întâmplă acolo. Internetul, această minune a vremurilor noastre, îmi este de mare folos când doresc să ştiu ce întâmplă “acasă”. Ceea ce nu pot, însă, este să aflu “noutăţile” din sufletele oamenilor. Ştirile, declaraţiile politicienilor, reportajele pe care mi-e dat să le văd, nu redau sau redau puţin, sentimentele cetăţenilor. Asta îmi lipseşte mult. Aşa că, atunci când merg acasă iau pulsul, doar Moldova trece printr-o perioadă extrem de importantă. Schimbările politice, sociale au un efect extraordinar asupra vieţii oamenilor, care trăiesc un amalgam ciudat de sentimente.

În primul rând, frica. O frică, aş zice, normală. Este firesc să se teamă de nou, de lucrurile în schimbare. Chiar dacă stau într-un rahat, măcar au parte de un rahat stabil. Problema este că noul le poate aduce tuturor un şi mai mare rahat. Da, aici este riscul, iar asta îi înfricoşează rău pe mulţi. Desigur, noul poate aduce mult visata prosperitate. Cine garantează, însă? Politicienii? Nu mă faceţi să râd. Pe de altă parte, teama sporeşte însutit când intuim că ruşilor nu le face plăcere să ne ştie cu faţa spre Europa, cu spatele spre ei. Abia aşteaptă să ne înfigă cuţitul gazului, al vinului, al energiei electrice. Aşadar, cum să nu te temi? Iarnă este abia la jumătate, facturile vin şi vin, iar discuţiile despre scumpirea gazului îngheaţă sufletele moldovenilor. În prezent, nicio temă nu este mai populară în Republica Moldova decât: “uuuu, se scumpesc gazele”. 

Lehamitea este încă un sentiment pe care îl trăiesc moldovenii în prezent. Adică, un fel de disperare amestecată cu necunoaşterea. Oamenii sunt disperaţi - de fiecare dată li s-a promis, gata, vor avea o viaţă bună, nu s-a întâmplat nimic, iar acum nu ştiu, nu cunosc ieşirea şi nici pe cei care i-ar scoate din treaba asta împuţită. De ce s-ar mai zbate, din moment ce totul este în zadar? “Îmi bag piciorul în ea de viaţă. O trăiesc aşa cum pot. Nu merită să te lupţi. Torentul este prea puternic şi o să te ducă aiurea, numai nu unde vrei tu”, pe scurt, aceasta este o concepţie destul de întâlnită, ca o Mioriţa a timpurilor moderne, dar cu sute de mii de ciobănaşi moldoveni. Păcat, pentru că indiferenţa ori lehamitea înseamnă, de fapt, moartea sufletului. Şi dacă frica mobilizează, stârneşte furie, anxietate, dezbateri, lehamitea distruge. În urma ei nu rămâne nimic.

Şi egoismul moldovenilor înfloreşte. “Eu şi familia mea s-o duc bine, în rest, nu-mi pasă” - această atitudine urâtă este vizibilă, dar în ce mod? Chiar dacă unii au case frumoase, în care străluceşte de curăţenie şi civilizaţie, pe străzi, moldoveanul tot moldovean rămâne. Drumurile sunt sparte, gunoiul este aruncat alandala. Vrei să primeşti o mână de ajutor? Da, dar numai dacă mă inviţi să dăm pe gât o carafă de vin ori să ingurgităm un grătărel. Mulţi se bucură la necazurile altora şi se supără când află că vecinului îi merge bine. Rânza moldovenilor, un organ mult dimensionat, a născut celebrul proverb: “să moară capra vecinului”. În fine, dacă la alte popoare, egoismul este o expresie a proprietăţii inviolabile, la noi, este definiţia perfectă a invidiei urâte şi anoste.

Cât o fi de straniu, dar printre atâtea sentimente sumbre, în sufletul moldovenilor şi-a făcut loc şi speranţa. Cred că este singura chestie pe care, mai nou, încep să o trăiască cei dintre Nistru şi Prut. Am văzut-o. Există. Are un suflu abia perceptibil, o gingăşie mai degrabă firavă şi un viitor incert. Nimeni nu ştie cât va rezista, dacă va rezista. O poate omorâ orişice urgie. Sper să reziste, totuşi. Este singura luminiţă din acest întuneric. Ce o întreţine? Faptul că partidele democrate sunt împreună, încă. Faptul că Europa ne va ajuta, gâdilindu-şi orgoliul de a fi învins Rusia, fie şi într-o ţară puţin importantă. Faptul că este unica şansă, de prin 2001 încoace, pe care ne-o dă istoria să intrăm în rândul lumii. Acum partea proastă. Totul atârnă de un firicel de aţă. Depinde de moldoveni, de politicieni să nu-l rupă. Dar aşa se întâmplă cu speranţele, sunt efemere.

Oamenii cu puţină carte îşi pun puţine întrebări. La cele care par complicate au răspunsuri mai mult decât simple, aş zice tranşante. Identitatea populaţiei din Republica Moldova, o necunoscută, o dilemă? Nicidecum, vor spune foarte mulţi: “noi suntem… moldoveni”. Şi atunci, de ce de 20 de ani se tot bate apa în piuă prin ziare, televizor, dezbateri cu această identitate? Inteligenţa populară va explica simplu: ”pentru că voi, ăştia, cu facultăţi şi care ştiţi trei neologisme în cruce, nu vă puteţi aprecia”. A aprecia, a ajuns în Moldova un cuvânt la modă. A te aprecia înseamnă a te decide, a te hotărâ, a te determina. Vine din rusă, ca multe dintre cuvintele care vor să spună ceva “cultural” şi este o calchiere de la “aprediliti”. Apropo, a vorbi “cultural” este tot o calchiere la modă. S-a format de la rusismul “culturno”, adică ”civilizat”. Moldovenii se odihnesc cultural, mănâncă cultural, se ceartă cultural. Des o să-i auzi: “uăi, şii mai cultural”.

Aşadar, aprediliţi până la ultimul fir de păr, mulţi afirmă destul de cultural: suntem moldoveni şi punctum. Totuşi, cine crede că îi blamez pentru asta, greşeşte amarnic. Eu îi înţeleg. Unele lucruri chiar sunt complicate. Persoanele care văd lumea în alb şi negru au o problemă atunci când recurg la procedeul de despicare a firului în patru, în încercarea de a lămuri chestiuni dificile. Pe cine blamez cu adevărat? Păi, pe intelectuali. S-au îndepărtat atât de mult de oamenii simpli, încât şi-au pierdut rolul de locomotivă a societăţii. Cu poporul trebuie să ai răbdare, să duci multă muncă de lămurire. Este normal ca el să vrea mai întâi pe limbă şi după aia limbă. Problema este că omului nu i s-a explicat: una alteia nu încurcă, dimpotrivă… Niciodată nu o să ai ce să pui pe limbă dacă nu ai o limbă. Este o axiomă. Faptul că ţi se aruncă fărâmituri de la o masă bogată şi te mulţumeşti cu ceea ce pică, este o eroare care sporeşte întunericul.

Deci, cum să-i explici omului, că anume culturalizarea duce la civilizare? Cum să ajungă şi la creierul moldoveanului, faptul că ştiindu-şi bine limba, oricum ar numi-o, va ajunge mai bogat, mai respectat? De ce nu înţelege omul, că numai cartea, educaţia, şcoala va putea să-l salveze din întunericul minţii, al sărăciei? Iată care sunt, pe moment, provocările intelectualilor. Mai întâi, trebuie să ardă aceste etape şi abia atunci poporul va fi capabil să discute despre identitate. Asta, dacă între timp se va fi deşteptat.

Cetăţenii din Republica Moldova sunt mai mult români sau mai mult ruşi? Întrebarea are altă conotaţie, una puţin naţionalistă. S-ar putea să vă şochez, dragilor, dar, în acest caz, conotaţia este de-a dreptul… sexuală. Dacă, noi, basarabenii, suntem mai mult ruşi se pare că avem alt apetit pentru zbenguielile din dormitor, decât dacă am fi mai mult români. Na, că v-am băgat în ceaţă. Hai, deci, s-o luăm pe îndelete. Ups, am zis “s-o luăm”? N-am spus-o cu nici un gând ascuns.

Ideea este că Republica Moldova este o ţară mult prea mică şi puţin importantă, iar mulţi habar nu au unde se află pe hartă. În consecinţă, nu a fost băgată în seamă nici de cunoscuta companie de medicamente Pfizer, care a avut curiozitatea să afle cât de des fac sex reprezentanţii diferitor ţări? I-au întrebat pe japonezi, greci, unguri, ruşi, români etc, însă nu s-au chinuit să afle cum stau moldovenii la capitolul relaţiilor orizontale. Păcat. Chiar ar fi fost interesant să aflăm dacă, cel puţin în cazul sexului, nu ne lăsam bătuţi de alţii. Şi cum nu avem posibilitatea să ştim rezultatele studiului în cazul nostru, trebuie să alegem: ce suntem în pat, ruşi sau români? Numai aşa ne putem face un fel de părere. Nu prea exactă, dar decât nimic…

Românii fac sex. Asta-i sigur şi fără sondaje. Cercetarea ne spune că în cazul bărbaţilor, frecvenţa contactelor sexuale este de 12,4 pe lună. Pentru acele cititoare care roşesc la cuvântul “sex”, reformulez, bărbaţii fac dragoste de 12,4 ori pe lună. Tot în cadrul sondajului, româncele contrazic partea masculină a populaţiei şi spun că ele se giugiulesc în aşternuturi doar de 10,9 ori pe lună. Aşadar, avem o contradicţie, o diferenţă de 1,5 unităţi între ceea ce spun bărbaţii şi femeile. Explicaţiile, ori sunt mincinoşi bărbaţii români şi prea pudice femeile, ori unii bărbaţi fac sex… între ei. O deducţie logica - fără supărări!

Să trecem şi la fraţii ruşi. Acelaşi studiu ne arată că fac sex de 12,7 ori pe lună - rusoaicele, bărbaţii de 11,2 ori. Foarte interesant. Aici situaţia se inversează: ori bărbaţii sunt pudibonzi, ori unele femei lesbi sau mincionoase. Nu ştim exact. Cert este că votca nu ar trebui consumată în cantităţi industrială, stimaţi ruşi. Aşadar, dragi moldoveni, vă întreb, ce vreţi să fiţi, ruşi ori români din punct de vedere sexual? Gândiţi-vă bine, pentru că eu nu vreau să mă pronunţ. Mi se pare că orice aş zice voi greşi. Totuşi, dacă ne gândim la ce femei frumoase avem şi la câtă carne vie exportăm pe piaţa sexului din întreaga lume, ar trebui să fim buni la aşa ceva.

Pe de altă parte, un blog ce aparţine unei moldovence, un blog pe care nu se mai scrie nimic, din păcate, a pus un diagnostic dur modului în care iubesc bărbaţii din Moldova. Un diagnostic aproape ca o condamnare: “moldovenii nu sunt buni la pat“. Este părerea femeii. De fapt, un fel de protest împotriva lipsei de cunoştinţe sexuale, împotriva lipsei igienei personale la bărbaţii din Moldova. Mda, în caz că-i aşa, nu poţi decât să le compătimeşti pe săracele „fumei”. Una peste alta, dacă poporul situat între Nistru şi Prut este la coadă din punct de vedere economic, stă prost la capitolul internet, filme, educaţie, sănătate, de ce ar fi bun la sex? Nu cumva nu suntem nici ruşi şi nici români în pat? Oare, nu cumva, nu suntem decât… moldoveni?

N-am fost tocmai din vară în Moldova. A trecut aproape o jumătate de an. Mult. Duminică sunt la Chişinău şi cam atât am a spune în cel mai scurt post al meu publicat pe acest blog.

Un drag prieten îmi trimite acest link: http://prime.md/ro/news/salutare-natiune-101482/  şi mă întreabă, citez: “ai văzut cum nagleşte Andrei Gheorghe?” Nu văzusem, dar cum întrebarea venea de la un drag prieten am mers la minutul indicat, 21. Eram curios să aflu ce a mai comis Gheorghe… sau Andrei? Dacă ştie cineva prenumele prezentatorului să-mi spună şi mie. În sfârşit, am ajuns la momentul respectiv şi am fost martorul unei scene în care încrâncenarea, tupeul şi lipsa de respect şi-au dat mâna într-o scenă foarte urâtă. Protagonişti, cine să fie? Andrei Gheorghe şi Ninela Caramfil. Este cineva care nu ştie cine sunt respectivii? Cei care îi cunosc, citesc mai departe, ceilalţi pot să se dea deştepţi. Recomand totuşi un search pe google.

Pe scurt, se discuta aprins dacă are cineva dreptul să ne spună ce fel de muzică să ascultăm. Ninela Caranfil a sărit în apărarea prietenei sale, Maria Sarabaş. Ultima susţinea că da, “doar tineretul ascultă acum iuhuhuuu, repertoriu de nunţi, petreceri”. Ei bine, argumentul actriţei Caranfil era că, un profesionist, un mare artist ca Maria Sarabaş, are tot dreptul din lume să ne indice muzica de calitate, pentru că a cântat toată viaţa, iar Andrei Gheorghe, de pildă, nu are nici studii, nici experienţă în domeniu. Asta i-a dat foc lui Andrei sau Gheorghe. Ca un adevărat bărbat, un macho plin de forţă masculină, s-a impus cu verbul tăios în faţa firavei actriţe. Mai întâi i-a spus că are cădere să se dea cu părerea: este profesor, şi doctor în … filologie. În plus, are experienţă în muzică. Apoi a adăugat: “doamnă, eu vă întreb din punct de vedere al logicii dacă are dreptul cineva să ne spună ce să ascultăm, citim, urmărim?”A fost, cred, unicul moment lucid al prezentatorului. În secunda doi parcă s-a rupt din lanţ. I-a reproşat Ninelei Caranfil o cunoaştere proastă a limbii române şi a punctat că dânsul o vorbeşte mult mai bine, iar asta este valabil şi în cazul limbii ruse. Ce legătură avea cu discuţia?

Nici doamna nu a stat cu mâinile în sân şi, în stilul patriotismului plin de patos caracteristic multora de la Chişinău, a invocat presiunea secolelor de rusificare, acuzându-l pe prezentator că a venit în Moldova să-şi bată joc de intelectuali. Ciudată logică au unii: de parcă Grigore Vieru nu a creat şi nu a trăit în Moldova comunistă… Dar să ne întoarcem la dezbatere, deoarece este momentul în care Andrei Gheorghe îşi încordează muşchii şi loveşte sub centură o doamnă: “dumneavoastră sunteţi intelectual, doamnă?” Furioasă, Ninela Caranfil cere să nu fie ironizată, să nu fie “strâmbată”, se ridică de pe scaun şi pleacă din studio.

Să pice cortina. Spectatorii sunt muţi. Eu sunt chiar stupefiat. Înainte de a cădea pradă sentimentelor, vreau să apreciez la rece: Andrei Gheorghe are dreptate când spune că nimeni nu are dreptul să ne spună ce să citim, urmărim, ascultăm. Problema lui este că nu ştie să fie subtil, inteligent, şarmant, atent atunci când este cazul. Adoptă stilul elefantului în magazinul cu sticlărie. Poţi să iei la mişto în halul acesta o doamnă respectabilă? Cu siguranţă, nu. Pe primul loc într-o dezbatere nu este victoria, ci respectul. Asta cred eu. Cu siguranţă, însă, Andrei Gheorghe nu a mizat prea mult pe respect în show. Este un veritabil animal de televiziune. Ştie să aducă audienţă şi a făcut lucruri mult mai de rating la viaţa sa. Dar să umilească o femeie? Mi se pare cam mult. Ce a câştigat până la urmă? Ratingul? Poate, dar la Chişinău, are o importanţă extrem de redusă în înfulecarea publicităţii. A câştigat o victorie într-o dezbatere? Ce chestie efemeră!

Dar să nu uit să-i răspund dragului prieten. Da, D., nagleşte. Are dreptate, dar nagleşte, adică îşi ia nasul la purtare, devine impertinent, necuviincios. Cine ştie cât de mult vor aprecia cei de la Prime aceste trăsături? Cu siguranţa, Andrei Gheorghe este un om al furtunilor interioare. Dar oare Moldova este pregătită pentru un asemenea tip de emisiune, acidă, dură, cu lovituri mai mult sau mai puţin curate? Timpul ne va spune. Vremea, nu ziarul.

ps: Ciudat, dar n-am găsit absolut nimic pe internet referitor la acest “incident”. Oare nu am avut dreptate, pe moldoveni nu-i interesează, iar ratingul este minuscul? Ciudat.

În momentul în care scriam articolul de mai jos, aveam în minte o singură persoană care s-a acoperit de toată jena posibilă în Republica Moldova. Credeam că nimeni, cel puţin săptămâna aceasta, nu o să fie mai penibil decât, ta-da-dam, domnul George Damian. Ceea ce a publicat recent în ziarul Timpul ar trebui să-l ţină cam o lună în casă. De ruşine, nu de alta. S-a grăbit, însă, domnul Vlad Filat să-l însoţească pe piedestalul penibililor şi al dătătorilor în bară. În ordine cronologică vom începe cu acest respectabil, până acum, domn Damian.

Să facem prezentările de rigoare: George Damian - un tânăr jurnalist, cu master şi facultate, ce locuieşte la Bucureşti şi scrie inclusiv pentru ziarul Timpul. Până aici nimic detestabil. Mai mult, opiniile distinsului erau destul de pertinente. Pertinenţă care s-a terminat ca un zbor frânt la ultimul articol în care compară presa din România cu… ţiganii. Să compare, are opinii şi libertate de expresie, veţi spune. Da, dar libertatea de expresie a domnului Damian trece în rasism, xenofobie chiar. Sincer, atâta ură faţă de o etnie n-am întâlnit demultişor. Iată ce zice: „Ţiganii nu pot trăi independent de alte comunităţi, ei trebuie să ofere servicii sau să trăiască pe spinarea altora, modelul lor economic nu este bazat pe producţie – vânzare ci pe exploatarea producţiei altora. Astfel că atunci când au ajuns în Transnistria, unde Ion Antonescu vroia să-i colonizeze permanent, ţiganii din România au murit de foame. Au existat câteva masacre ale ţiganilor – însă mare parte din ei au murit pentru că nu avea din ce să trăiască. Ce puteau să facă? Să-şi vândă flori între ei sau să se fure reciproc?” Aşadar, nici nu mai contează că George Damian a avut intenţia de a înfiera furtul intelectual des întâlnit în presa din România. Asta, din moment ce susţine că ziariştii sunt trândavi ca şi ţiganii, care, bizar, ar fi murit în Transnistria de… lene. Domnule Damian sunteţi un rasist. Ceea ce spuneţi nu vă face deloc faţă.

Şi eu îi urăsc pe leneşi, paraziţi, dar, spre deosebire de dumneavoastră, sunt absolut conştient că aceştia există printre ţigani, la fel cum există şi printre români, români basarabeni, ruşi, americani. Nu puteţi arunca anatema asupra unei etnii. Aveţi puţină decenţă, vă rog! Chiar atât de mult vreţi să şocaţi opinia publică doar pentru a vă simţi băgat în seamă? Ştiţi ce aţi făcut? Aţi dat o palmă zdravănă ziarului care vă preia articolele. Staţi să vedeţi cum vor reacţiona organizaţiile ce militează pentru egalitatea în drepturi. Domnule Tănase, de data asta nu este vina dumneavoastră directă, dar blazonul Timpului s-a ales cu încă o pată. Abia aţi reuşit să ieşiţi dintr-o contră puţin plăcută cu nişte tineri şi s-ar putea să vă pomeniţi cu un scandal mai mare. Unul ce ţine de rasism, maestre. Le daţi apă la moară celor care vă numesc fascişti, rasişti. Acum chiar au despre ce cârcoti comuniştii.

În ceea ce vă priveşte, stimate domn Damian, o să vă spun nişte lucruri simple despre această parte ruşinoasă a istoriei Românilor: deportarea ţiganilor. Nu sunt istoric, dar cunosc relativ binişor povestea. Rromii au ajuns în Transnistria mai mult forţat. Au fost dislocaţi aici şi, practic, abandonaţi. Nu li s-a dat mâncare, nu li s-au oferit condiţii de trai. Dumneavoastră vă aşteptaţi să cultive pământul şi să-şi procure singuri hrana ? De acord, dar până la roadă ce să mănânce, vânt? Gândiţi atât de inuman, încât mă întreb, cum se face că articolul dumneavoastră mai este încă pe site şi nimeni nu a schiţat nici măcar un gest de protest? Poate pedeapsa cea mai mare pentru dumneavoastră nu va fi admonestarea ieşirii rasiste, dar faptul că nimeni nu o să vă bage în seamă. Ceea ce este de 10 ori mai jenant pentru un ziarist. În consecinţă, asta vă urez!

Cât de penibilitatea domnului Filat, totul este clar. A reacţionat ca un mare boier, deranjat de una dintre slugi. Nici nu trebuiau cuvinte, domnule Filat. Privirea dumneavoastră spunea totul în momentul în care aţi aruncat-o spre respectivul ins. Cine ştie ce vroia să facă, sireacul? Poate intenţiona să vă ajute. Cu siguranţă îşi făcea meseria. L-aţi nimicit din ochi şi în loc să rezolvaţi problema, în loc să-l chemaţi lângă dumneavoastră şi să-i explicaţi calm să vă lasă în pace, l-aţi alungat cât colo. S-a văzut cu ochiul liber că aţi avut o zvâcnire de dictator. Ştiu, puterea este un drog care ia uşor minţile. Un bărbat, însă, trebuie să reziste. O să preiau din folclorul domnului Damian un proverb rasist: “dă-i ţiganului putere şi primul pe care o să-l spânzure, va fi tatăl său”. Poate nu sunteţi de vină dumneavoastră. Poate aţi avut o zi proastă, consilierii v-au lăsat baltă în faţa unei armate de jurnalişti şi, colac peste pupăză, aţi fost hărţuit de un angajat zelos. Chiar şi aşa, trebuia să vă reţineţi.

De altfel, mulţi mi-au sărit în cap la episodul în care povesteam cum am stat pe întuneric, fără să pot intra la întâlnirea domnului Filat cu studenţii basarabeni de la Bucureşti. Am simţit atunci că nu mi-a înţeles nimeni demersul. Nu mă deranjase că am stat păzit de dârzii bodyguarzi ai premierului. Nu. Am fost agasat de faptul că prea s-a înconjurat de paznici, consilieri, purtători de cuvânt, femei de serviciu sau, pur şi simplu, băieţi. Aşa pierdeţi contactul cu oamenii, stimate domn Filat. Vă îngrădiţi prea mult, iar asta nu este bine. Vă mai amintiţi legenda cu împăratul roman care avea un om lângă el ce îi şoptea că era muritor? Cred că ar fi cazul să vă extindeţi personalul cu încă un angajat. Nu credeţi?