Uăi moldoveni. Voi şi, nu ştiţi şi sărbătoari-i az? Az noi ni felişităm cu şeia şi nu avem, “cu limba, bre oamini buni”. Iaca, noi grăim ca şiubotili, ni-o zâs unu az. Da eu i-am râs în faţâ, uăi, îi zâc, şiubotili nu grăiesc, dacâ ar grăi, ar faşi-o mult mai ghini decât noi, moldovenii. Eu nu înţăleg, eu nu prişep, di şi avem noi zâua linghii. Uăi, eu aş vre sâ nu avem zâua linghii, dar sâ avem limbă. Dacâ vreţ, este ca şâ de zâua fumeii. Noi, moldovenii, respectăm fumeia numai de zâua ei, dar şâ atunşi pânâ când ni îmbatăm… Că dacâ ni îmbatăm, atunşi din “proasta drac’lui” n-o scoatim. Aşa-i şâ cu limba. Ni amintim di ea doar în zâua di 31 august. Ajiunjim în Piaţa Marii Adunări Naţâonali, bem o pivă şâ înşepim sâ cântăm “vladimirschii ţântral”. Uăi, dar n-ar şi mai ghini să sărbătorim zâua asta tot anu?

Sâ vă zâc sincer, nii nu-ni pasâ că tăţ moldovenii vorghesc cu acşent şâ cu arhaismi sau chiar regionalismi. Dacâ sfântu DEX confirmâ vorghile noastri, asta e. Îi ghini, cu alti cuvinti. Apu noi, moldovenii, grăim româna aşa cum putem, aşa cum s-o conservat aişea, pi bucata asta di pământ, iar şei cari ni iau pisti chişior să ni pupie întri chişioari. Eu aşa zâc. În schimb, fraţâlor, tari mă mai enervez când văd câ noi nu grăim limba românâ în dialect, arhaismi şâ regionalismi, dar cu rusismi. Ei, asta nu mai esti limbâ românâ. Asta esti o păsăreascâ şâ au dreptati şei care fac glumi pi sama noastrâ. N-ai cum sâ ti felişiţi “cu limba”, “cu sărbătoarea” şâ toati şelea! Nu vreu sâ dau alti exempli, câ li ştim cu tăţâi.

Da, noi moldovenii sântem complexaţ. Noi nu ştim sâ grâim ghini, dar nişi nu vrem. Şâ şi faşim, ni supărăm pi alţâi. Da asta nu-i corect. Trebu sâ ni supărăm pi noi. Eu vreu sâ vă spun una, câ dacâ îi duşi pi părinţâi mei în satili din judeţu Iaş, Suşeava şâ âi asculţ cum grăiesc cu sătenii di pi acolo, nu o sâ faşi diferenţa. Di şi? Pintru câ noi sântem tot români, grăim aşeiaş limbâ, numa câ în dialect. Părinţii mei grăiesc limba românâ corect, fără rusisme, fără “trupcă”, “velosiped” şâ “holodilnic”. Adicâ mult mai corect decât şei din Chişânău, cari ti prăpădeşti di râs când îi auzi cum sâ “pricălesc”, “ganesc” şâ “vaşe âs crutâi”. Vorghiţi corect limba română, chiar şâ în dialect! Celebraţi corect aceastâ zâ!

Moldovenii s-au inflamat: chiar este posibil? Chiar ne va conduce o femeie? Şi ce femeie, cea mai bună specialistă a ministerului de Externe, Natalia Gordienco. Pardon, am greşit. Trebuie să fie o altă Nataşă, doar nu o punem pe blonda sexoasă în fruntea statului. Ah da, este vorba de altă blondă: parcă se numeşte Natalia Snegur. Nu, iar am dat cu bâta-n baltă. Doar fiica primului preşedinte s-a măritat, şi-a schimbat numele. Cum îi zice acum? Gherman, Nataşa Gherman pentru prieteni, Natalia Mirceovna pentru subalterni, iar pentru presă, simplu, Natalia Gherman. Aşadar, doamna Natalia Mirceovna(nu sunt subalternul dânsei, dar aşa parcă sună mai de şef) ar putea ajunge primul preşedinte de sex feminin din marea istorie a micii ţări, Republica Moldovioara? Este posibil, ne dau asigurări politicienii de la Chişinău. Când vor zbura porcii, realizez eu - oare nu vedeţi că ideea aceasta cu femeia preşedinte nu este decât o încercare de a dilua discuţiile din popor despre ce naiba fac politicieni de nu reuşesc să aleagă şeful statului?

-

Dacă îmi permiteţi, eu am o idee mai de “Doamne ajută”. Dacă doamna Nataşa Mirceovna este o specialistă extraordinară, oare de ce nu o puneţi ministru de externe? Cu siguranţă ar face o treabă foarte bună, poate mai bună decât domnul Leancă. O să fac aici o mică paranteză. Nu am nimic împotriva domnului Leancă. Dimpotrivă, mi se pare cel mai aşezat şi mai deştept ministru din guvernul Filat. Totuşi, recent l-am prins cu musca pe căciuliţă. Spunea în luna octombrie, în 2010, că din primăvara lui 2011 moldovenii vor călători fără viză în Turcia. Suntem deja în toamna lui 2011, iar noi continuăm să plătim pentru vize. Domnule ministru, ce s-a întâmplat, v-aţi grăbit cu anunţul sau v-au aburit turcii?

-

Să închei paranteza cu domnul Leancă şi să trecem la preşedintele neales al Republicii Moldova. Pe cine punem în fotoliu? Este clar, doar o femeie ne-ar putea scoate din mizerie. Săracele femei din Moldova, au dus şi duc în continuare tot greul acestei ţări. Şi bătute, şi trimise la muncă să aducă bani, şi puse să facă ordine, mâncare, dar şi să aibă grijă de copii. De nu erau femeile, ţara asta nu mai exista, asta-i sigur. Deci pe cine, dacă doamna Nataşa Mirceovna nu se poate rupe de la externe? Îmi minte îmi vine un singur nume. Nu, fraţilor, nu mă gândesc la Lenuţa Burghilă. Nu de alta, dar este binecunoscut în toată lumea că avem femei frumoase, suple. Ce vor spune şefii de state cu care se va întâlni preşedintele Lenuţa? Că nu merităm prea multă atenţie, respectiv bani, dacă ne permitem să minţim despre frumuseţea femeilor noastre.

-

Ce aţi zice, dragilor, de Jasmin? Da, chiar cântăreaţa din Rusia care se va mărita cu milionarul moldovean - Ilan Shor. Nu strâmbaţi din nas, este posibil. Gândiţi-vă, dacă se mărită, atunci va lua şi numele get beget moldovenesc, Shor. Apoi, va avea cetăţenie moldovenească şi nu contează că există nişte restricţii în Constituţie. Constituţia poate fi schimbată, nu-i aşa? În această lege fundamentală a statului mai scrie că vorbim moldoveneşte, deci este clar, multe din articolele de acolo nu prea au mare valoare. Numai avantaje în alegerea doamnei Jasmin Shor preşedinte. Rusia va fi încântată, nu ne va supăra neam. Cu două cântece, doamna Shor îi va convinge pe muscali să scoată armata din Transnistria. Apoi, preşedintele cu nume de iasomie nu ne va fura bugetul, doar are atâtea milioane din afacerile soţului. Mai mult, dacă reuşeşte să câştige la Eurovision, doamna Jasmin Shor ne bagă lejer şi în Uniunea Europeană. Abia aştept nunta, pardon, alegerile!

M-am resemnat şi mă simt parcă mai uşurat. Sunt scârbit, dar uşurat de atâta resemnare: revenirea comuniştilor la putere în Moldova este tot mai posibilă. Şi nu sunt poveşti de speriat copiii sau partidele din AIE. Este o realitate sumbră, dar care ne aşteaptă după colţ. Nu vorbesc aici despre faptul că în ţară, membrii partidelor din AIE fraternizează cu partidul comuniştilor, nu vorbesc nici despre apropierea iminentă a termenelor pentru alegerea preşedintelui ţării. Să vorbească analiştii politici, nu le iau pâinea de la gură. Personal mi-e scârbă să mai zic ceva despre minunata coaliţie care păstoreşte ţara fix ca racul, broasca şi ştiuca. Să le fie de bine!

Un lucru, în schimb, mă scârbeşte mai rău decât apropiata revenire a PCRM: războaiele economice care se dau în culise între mai marii ţării, războaie care răzbat şi până la noi, muritorii de rând. Cine pune mâna pe Moldtelecom? Cine ne coace pâinea în Franzeluţa? Cine ne va zbura Air Moldova? Noi nu vedem, noi nu ştim, avem foarte puţine informaţii, dar ochii lacomi ard în întuneric, aţintiţi fiind asupra acestor companii aducătoare de cash-uţ. Ceea ce mai apare în presă când directorul Franzeluţei nu se lasă scos din cuptorul călduţ al companiei, când nuş’care deputaţi vor să reformeze telecomunicaţiile, iar alţii stau cu limba scoasă de un cot urlând la avioanele Air Moldova, este doar vârful aisbergului. Cu siguranţă, nu o să aflăm niciodată ce discuţii se poartă prin restaurantele din codrii Orheiului, ce şmenuri se fac la o ţigară pe holurile noului Parlament.

Şi când realizez că partea scufundată a aisbergului este atât de mare şi neagră, scârba mea ia proporţii cosmice. Pur şi simplu nu-i mai suport pe actualii politicieni, aproape la fel de tare ca şi pe foştii conducători ai Moldovei. Nu-mi vine să cred, dar încep să le dau dreptate moldovenilor, care spuneau cu mintea lor simplistă: “cei care o să vina la putere vor fi şi mai flămânzi, vor fura şi mai mult”. Uite că blestemul lor pare să se împlinească. Poftele dragilor politicieni şi a băieţilor deştepţi, ce-i înconjoară, sunt atât de mari încât ar ingurgita la dejun Poşta Moldovei, la prânz Moldtelecomul şi Franzeluţa, iar la cină s-ar uita cu jind spre Căile Ferate! În condiţiile acestea mi-e clar că revenirea la putere a comuniştilor nu ar fi cea mai mare catastrofă. Şi ştiţi de ce? Pentru că cea mai mare catastrofă se produce în aceste momente, moldovenii îşi pierde încrederea în tot şi în toate! Nu-i mai cred nici pe cei noi, nici pe cei vechi. Deziluzia de mână cu nepăsarea naşte monştri, domnilor. Pentru că dacă furia îl face pe om să clocotească, îi dă fiori, indiferenţa îi omoară sufletul. Aşadar, dragă AIE, nu omorâţi sufletul moldoveanului prin lăcomia voastră fără limite. Poate ajunge, a?

Ştiţi de ce a fost anulat show-ul aviatic promis pentru Ziua Independenţei? Pentru că aviaţia moldovenească a suferit o pierdere catastrofală. Singurul obiect zburător moldovenesc, un motodeltaplan de producţie rusească, s-a prăbuşit în România noaptea trecută când încerca să transporte ţigări de contrabandă. Desigur este o glumă cam acidă. În acelaşi timp, autorităţile moldoveneşti nu au explicat clar de ce au renunţat la aşa zisul show aviatic. “Problemele tehnice” sunt pentru fraieri, lămuririle spuse cu jumătate de gură par cusute cu aţă albă, iar noi putem fabula oricât de mult. Apropo, suntem cea mai săracă ţară din Europa, am întrecut demult Albania, deci o putem înlocui cu succes în bancurile care se spun despre armata acestei ţări. De pildă, de ce armata albaneză nu participă la exerciţiile NATO? Pentru că flota sa a pierdut jumătate din ambarcaţiuni: o luntre a rămas fără o vâslă. De ce Moldova nu poate participa la exerciţiile NATO? Pentru că soldaţii sunt în misiunea “praşa”, se luptă cu buruienile de pe câmpurile patriei.

-

Fără să fiu rău intenţionat sau prost dispus, mă întreb: cum este posibil să anunţi că vrei să faci show aviatic, să precizezi că este vorba de un singur avion, iar apoi să contramandezi totul. Pentru o ţară aflată în abisul sărăciei nu ne lipseşte deloc simţul umorului. Numai că uneori sărim calul. De data aceasta am ajuns de râsul curcilor. Este atât de penibil, încât mi se ridică părul măciucă. N-au găsit barem un biet avion ca să nu se facă de ruşine?! Aş vrea să zic, tipic moldovenesc, dar realizez că autorităţile noastre s-au întrecut pe sine de data aceasta la datul cu oiştea în gard. În ceea ce priveşte parada militară. Nu ştiu cum vi s-a părut, eu am urmărit-o live pe internet, dar nu m-a dat pe spate. Adică părea ok, însă doar atât: nu a ieşit deloc în evidenţă. Pare o copie palidă a paradei de la Tiraspol. Pe undeva este normal, din moment ce “regizorul” are mai mult ca sigur aceeaşi şcoală, rusească.

-

De aici încolo nu o să fiu deloc amuzant şi nici amuzat. Mulţi s-au întrecut să se felicite cu ocazia a 20 de ani de independenţă. Mi-aş felicita şi eu apropiaţii, m-aş bucura şi eu, dar nu ştiu cum, simt un gust amar în gură. Gustul unei noi trădări politice. Simţiţi cum se prefigurează? Toamna este la uşă, preşedintele nu este ales, banii sunt pe terminate, războaiele economico-politice i-au secătuit pe toţi, deci dă-le dracului de principii politice, pe cine punem în fruntea haitei? Una peste alta, Moldova are o micuţă istorie de 20 de ani plină de trădări. Snegur ne-a trădat şi l-a eliberat pe Smirnov, Lucinschi ne-a trădat şi l-a doborât pe Sturza, Roşca pur şi simplu a trădat, Voronin ne-a trădat şi s-a îmbogăţit peste măsură, Filat ne-a trădat şi a devenit Voronin, Chirtoacă trădează în fiecare zi Chişinăul permiţând mutilarea clădirilor istorice, Lupu nu mai ştie pe cine să trădeze, iar eu mi-am călcat pe inimă şi mi-am trădat principiul “pâinii”. Ştiţi voi, fie pâinea cât de rea… Noroc că nu am plecat departe, noroc că sunt oarecum tot acasă!

-

Moldova, pentru mine, nu înseamnă însă Chişinăul, înseamnă dealurile pe unde am copilărit, praful de pe uliţele satului astăzi aproape părăginit. Moldova este familia mea din nordul ţărişoarei. Moldova nu reprezintă politicienii, care habar nu au să conducă o ţară. Moldova este fântâna din care luam apă în fiecare zi, biblioteca din sat plină de cărţi în chirilică. Livezile pe jumătate tăiate, drumurile pe jumătate gropi, oamenii pe jumătate plecaţi. Asta este Moldova mea, iar Moldova mea, ştiu sigur, astăzi nu sărbătoreşte. De ce? Pentru că această Moldova a fost trădată în repetate rânduri, iar fiecare schimbare a fost urmată de o trădare. Astăzi este inertă la sărbători, dar şi schimbări. Vreţi în UE, mergem în UE, vreţi în CSI, hai şi acolo. Sărbătoriţi 20 de ani de independenţă? Bine, bine, sărbătoriţi la Chişinău, căci noi, în satul Cuizăuca, raionul Rezina mai avem nişte dealuri de prăşit. Independenţa nu ne dă să mâncăm. Noi nu ne întrebăm ce a făcut ţara pentru noi, noi ne facem singuri. O fi dur şi greu de înghiţit? Da, dar atunci când nu stai în aerul climatizat, răcoros, când nu urmăreşti ecranul calculatorului, televizorului, ci lungimea rândului de porumb, lucrurile se văd altfel. Nu ştiu cât de mult realizaţi acest lucru, însă independenţa Republicii Moldova se sărbătoreşte aproape în exclusivitate la oraş, în special la Chişinău. Satul moldovenesc are alte griji. În aceste condiţii vreau să vă zic totuşi, La Mulţi Ani, Moldovioară, oricare vei fi tu: urbană, rurală, din Spania, Italia, Franţa, Rusia! La Mulţi Ani, moldoveni şi aveţi mare grijă de voi, căci nimeni altcineva nu se gândeşte la problemele voastre!

Înainte să plec în concediu, în Turcia, am căutat pe internet informaţii cu privire la hotel, dar şi împrejurimile unde urma “să petrec” 7 zile. Este o boală profesională, să fiu tot timpul documentat. Aşadar, găsesc un site bun cu foarte multe comentarii, citesc descrierea hotelului, a mâncării, a serviciilor oferite şi a calităţii apei mărine. Sunt mulţumit de alegerea făcută. Mulţumit şi nerăbdător să plec odată. Când să închid site-ul, îmi sar în ochi câteva comentarii mai ciudate. Nişte englezi erau nemulţumiţi. Nu erau supăraţi de calitatea serviciilor sau a hotelului. Pe aceşti turişti îi agasaseră ruşii cu care au fost “colegi de odihnă”. Citez din memorie: “hotelul este unul bun, din păcate sunt prea mulţi ruşi”. Am fost un pic contrariat. Am crescut în Moldova, am avut prieteni ruşi, ştiu limba rusă, deci o să-mi fie bine. Cu ce i-au deranjat ruşii pe englezi? Cu siguranţă, mi-am zis, se va vorbi rusa, iar familia mea nu o să aibă bariere de comunicare. Cât de mult m-am înşelat?!

-

Aeroport, avion, aeroport, autobuz, hotelul Laphetos din Mavgat, Turcia. Somnoroşi, obosiţi după un drum de vreo 5 ore, ajungem la recepţia hotelului. De ajuns, am ajuns noi, dar nu prea reuşeam să vorbim cu angajaţii de acolo. Toată atenţia sărmanilor era captată de două rusoaice, care strigau în gura mare că aveau o problemă legată de nişte prosoape. Am ridicat nepăsători din umeri. Oricum, era prea devreme să ne facem griji, abia ajunseserăm, aşteptam să sărim în mare, să ne punem gura la cale. Nu i-am dat prea multă atenţie incidentului, dar trebuia: era primul semn că englezii avuseră dreptate.

-

Ruşi reprezentau vreo 80 la sută din totalul turiştilor din hotel. De fapt, proporţia era cred valabilă şi pentru toată zona Antalya. Aşa că, cei din hotel, dar şi vânzătorii bazarurilor din împrejurimi vorbeau o rusă primitivă, cât să te înţelegi. O să vă mire, dar în curând nu mi-a mai păsat că ştiu rusa. Mai mult, am refuzat să “gavaresc” ruseşte în hotel, dar şi oriunde în altă parte aş fi mers. De ce? Am observat că turcii te tratau mai rece, mai indiferent dacă le vorbeai pe limba lui Puşkin. Alta era atitudinea, însă, dacă îi dădeai cu “inglişul”. Dar nu-i condamn pe sărmanii turci. Când comandau băutură la bar, mâncare la tejghea, ruşii nu foloseau niciodată cuvintele magice: “vă rog” şi “mulţumesc”. Dacă te călcau pe picioare, te loveau din greşeală, te împingeau cu cotul “se ruşinau” să-şi ceară scuze. Nu ştiu de ce. Poate pentru a nu părea inferiori? Le-am găsit şi alte explicaţii. Am zis că este complicat să-ţi ceri iertare la tot pasul, mai ales când lumea se îmbulzeşte în faţa bufetului suedez. Nu era nicio problemă şi dacă cineva se lovea de mine în piscină. Aici era destul de aglomerat. În schimb, nu aveam explicaţii şi cu greu înţelegeam de ce ruşii se băgau în faţă când se forma o coadă? De ce se postau în faţa uşilor liftului şi nu catadicseau să lase loc celorlalţi să treacă? De ce vorbeau tare şi răstit de parcă hotelul era numai pentru ei? Apropo, n-am crezut că ruşii sunt capabili de furt! Eram la o tarabă, iar în faţa noastră o rusoaică a băgat între sâni… un săpun. A observat că am văzut-o şi ne-a şoptit, îndemnându-ne şugubăţ: “vazmi, on ni zametit”, adică “ia, el nu o să observe”. M-a şocat cât de mult îşi încărcau farfuriile de la bufetul suedez şi cât reuşeau să mănânce la final. Lăsau resturi cât raţia săptămânală pentru o familie din Etiopia. Vodca era aliment indispensabil. Era ciudat şi curios să-i vezi cum dis-de-dimineaţă îşi pregăteau păhărelele de vodcă. Păhărele pe care le dădeau gata în timp ce-şi consumau ouăle, pâinea prăjită, cafeaua. Mare meşteşug de beţie, ca să-l parafrazăm pe Creangă.

-

Dar eram în vacanţă, eram liber ca pasărea cerului, aveam o săptămână la dispoziţie, un teanc de cărţi necitite. Fericire! Încercam să nu bag în seamă lipsa de politeţe a unor needucaţi. M-am ţinut până în a 5-a zi. Atunci i-am zis un pic mai apăsat unei ţaţe, evident rusoaice, care se băgase în faţa tuturor, că se formase o coadă şi ar fi fost nemaipomenit să o respecte. Se uita la mine nedumerită, îi explicasem totul în engleză şi nu ştiu ce o fi înţeles. Totuşi că s-a conformat imediat. Deci, ştia că greşeşte, o făcuse intenţionat, aştepta doar ca cineva să o pună la punct aşa cum, probabil, se întâmplă de obicei în Rusia Mumă. Şi mai era un aspect foarte urât în comportamentului fraţilor slavi. Aspect care, pe mine cel puţin, mă enerva la culme: dacă se deranjau să se adreseze cuiva, fie conaţional, fie străin, fie angajat al hotelului, o făceau în rusă. Bre, nu eşti în ţara ta, nici măcar într-un stat care a fost odată în URSS. De ce ar trebui ca toată lumea să-ţi ştie limba? Se întâmpla cam în felul următor: el te întreba ceva, desigur în rusă, tu îi răspundeai în engleză, iar rusul tot ruseşte bodogănea. După mine este o lipsa crasă de respect. În aceste condiţii, vrând-nevrând gândul m-a dus la situaţia limbii române din Republica Moldova. Deci, de ce nu vor să ne înveţe ruşii limba? Da, este vina noastră, dar nu sută-n sută. Pur şi simplu aşa este construit rusul. Aşa vede el lucrurile. Aşa a fost creată cultura lui, mai curând incultura, să se impună prin limbă, felul de a fi.

-

La întoarcerea acasă am găsit pe internet emisiunea “Nasha Russia”, dacă sunteţi din Moldova cu siguranţă ştiţi despre ce vorbesc, în care cei doi protagonişti, ăla mic şi ăla blond, joacă rolul unor ruşi veniţi în vacanţă în Turcia. Genial. Copia perfectă a realităţii. Nu am râs însă nici un pic. Este o realitate crudă, dură şi cu care m-am confruntat. Nu cred că mai merg în Turcia anul viitor. Nu din cauza serviciilor. A fost în regulă. Motivul: sunt prea mulţi ruşi. Un coleg îmi zice: “păi, Vitalie, dar nu erai obişnuit cu ruşi în Moldova?” Eu îi explic că în Moldova sunt mai puţini şi nu îi vezi chiar zilnic, iar el îmi dă o replică fantastică: “măi Vitalie, în Moldova şi un rus este prea mult!”

Am revenit din mica mea vacanţa. Despre relaxare şi ce am păţit pe unde am fost - mai târziu. Nu de alta, dar arde în mine dorinţa de a vă povesti despre o situaţie incredibilă. Ceva după care rămâi, cum se zice prin Bucureşti, interzis. Mai jos aflaţi o experienţa amară desprinsă dintr-un caz real.

-

Este vorba de un elev - din motive lesne de înţeles îl botezăm X - care a câştigat acum 4 ani o bursă de studii în Bucureşti. Bursa este una obişnuită, se dă etnicilor români din afara României. În ultimul an de studii a dat un mare noroc peste eroul nostru. După lungi aşteptări a devenit cetăţean român. Adică, s-a văzut cu paşaport, buletin românesc. Asta, desigur, fără a renunţa la buletinul şi paşaportul moldovenesc. Nu a ascuns acest lucru, nu s-a ruşinat că, în sfârşit, i s-a făcut o mare dreptate istorică, iar atunci când lui, dar şi colegilor de clasă li s-au cerut copiile cărţilor de identitate pentru a fi admişi la examenul de BAC, a depus fotocopia buletinului românesc. Mare i-a fost însă surpriza când a fost chemat la secretariat şi i s-a cerut într-un mod nu tocmai politicos returnarea bursei primită din momentul obţinerii cetăţeniei româneşti, vreo 800 de euro. Motivul invocat de director: “păi, dacă vine vreun control şi ne întreabă de bani, va trebui să-i aducem de acasă. Eu nu aduc niciun cent de acasă, asta să vă fie clar!” Iar ca să-l forţeze pe elev să aducă “banii de acasă”, i-a reţinut diploma de BAC. Căci am uitat să vă spun, elevul nostru a trecut de cel mai greu “BAC din istorie”, după cum l-a botezat presa românească. Să dai BAC-ul care a lasat pe margine mai bine de 40 la sută dintre liceenii români, să treci prin milioane de emoţii, iar la final să nu-ţi vezi diploma? O situaţie incredibilă pe care moldoveanul ghinionist a trăit-o în realitate. Noroc că universităţile din România acceptă şi certificate semnate de liceu în locul diplomelor. Altfel nu s-ar fi putut înscrie la facultate.

-

În căutarea adevărului s-a adresat Inspectoratului Şcolar. N-a obţinut decât o ridicare din umeri. Funcţionarii de aici erau nedumeriţi: nu ştiau nici ce spune legea despre bursele elevilor moldoveni, care au obţinut cetăţenia românească, nici dacă un liceu poate reţine diploma de BAC după bunul plac al directorului. Aşa că l-au trimis la minister. Ministerul Educaţiei din România l-a lămurit tranşant: un elev din Republica Moldova, care obţine cetăţenie românească, pierde bursa. Cică asta spune legea care reglementează încadrarea la studii în România a etnicilor români din afara Ţării. Curios din fire, X a citit legea. Ba mai mult, a contactat şi un avocat. După umila sa părere, dar şi a avocatului, învingător într-un caz similar în instanţă, legea nu-i anulează dreptul la bursă. Explicaţia este simplă: deşi este cetăţean român, elevul nu-şi pierde calitatea de cetăţean moldovean, deci respectă întrutotul condiţiile.

-

Oricum, interpretarea ministerului Educaţiei este şi greşită, şi ilogică, şi imorală. Pe scurt, sistemul de învăţământ din România nu are de unde să ştie dacă un elev moldovean obţine cetăţenia românească decât în două cazuri: fie elevul “se autodenunţă”, fie un “prieten” îl toarnă. Iar toată această tevatură pentru că ministerul Administraţiei şi Internelor nu anunţă ministerul Educaţiei că elevii moldoveni au devenit peste noapte şi “elevi români”. Şi de ce ar face asta din moment ce bieţii elevi nu încalcă legea? Altfel zis, dacă elevul cu pricina este inspirat şi reuşeşte să ţină în secret că a devenit cetăţean român - sistemul de învăţământ nu are de unde să ştie. Dacă mergem pe această logică: statul îi forţează pe elevii moldoveni să-şi ascundă cetăţenia românească. Paradox sută la sută mioritic. Dacă minţi prin omisiune, nu eşti pedepsit de lege. Dacă spui adevărul, cum a fost şi cazul omului nostru, ţi-o iei pe coajă. Ei bine, o mai mare tâmpenie nu au reuşit nici măcar comuniştii lui Voronin. Când colo, chiar România îi ţine într-o zona neagră pe unii dintre cei care aşteaptă ani în şir să se vadă cu paşaportul roşu în buzunar.

-

Dar să revenim la elevul mult-pătimit din istorioara noastră. L-am lăsat să lupte cu funcţionarii de la ministerul Educaţiei chiar în momentul în care aceştia îi dădeau de înţeles că ar fi fost cazul să-şi ascundă cetăţenia românească. Din păcate, nu l-au lămurit dacă un liceu din România are dreptul să reţină o diplomă. Aşa că l-au trimis de unde a venit… fie la liceu, fie la inspectorat. Probabil, în locul lui aţi fi spus: “800 de euro nu-i chiar atât de mult. Îi plătim şi scăpăm de corvoadă”. Nu o fi mult poate pentru cineva care nu ştie ce înseamnă să munceşti de 800 de euro. În plus, devenise o chestiune de principiu, un fel de luptă pentru drepturile constituţionale. Aşa că X a mers la liceu, a aşteptat două ore să fie primit de director şi i-a spus extrem de politicos: “dacă nu-mi eliberaţi diploma merg în instanţă. Consider că mi se face o nedreptate, aveam dreptul în continuare la bursă ca cetăţean moldovean, calitate pe care nu mi-am pierdut-o nici acum.” Directorul nu şi-a putut ascunde surprinderea: “sunteţi în continuare cetăţean moldovean?” Sărmanul, nu ştia că moldovenii au dublă cetăţenie. S-a bazat pe o informaţie trunchiată şi i-a vorbit elevului de pe poziţii de forţă. N-a crezut că ar putea primi un răspuns decent şi destoinic. Vreţi - mă credeţi, vreţi - nu, dar la 15 minute după despărţirea de director, telefonul eroului nostru a sunat. Era anunţat că îşi poate ridica diploma.

-

Aşadar, după lungi dezbateri şi peregrinări ţinea în mână actul câştigat din ghearele unui sistem mult prea birocratic, incompetent şi… fricos. Da, fricos. Pentru că judecătorul, mai mult ca sigur, i-ar fi dat elevului X şi dreptate, şi despăgubiri financiare. În ceea ce vă priveşte, dragilor, avem o morală tristă sau mai curând un sfat: stimaţi tineri din Republica Moldova studenţi în România, niciodată, repet, niciodată nu anunţaţi liceul, universitatea că aţi obţinut cetăţenia românească. Riscaţi prea multe!

Dispar pentru o saptamana! Sa-mi duceţi dorul. Revin cu cateva articole interesante. Paaaa.

A devenit un membru al familiei, fără exagerare. L-am îndrăgit din prima clipă. Îl cheamă Kolea. Da, este un nume rusesc rar întâlnit în România şi ce dacă? Toţi mă întreabă: “dar de ce Kolea?” Răspunsul este atât de simplu, încât îi dezamăgesc. Micuţul a ajuns în casa noastră de sfântul Nicolae. Şi cum în satul meu avem o tradiţie: să le dăm nume animalelor după ziua în care s-au născut, am decis că Nicolae i se potriveşte de minune. Consiliul familiei a hotărât totuşi că ceva mai exotic nu i-ar strica. Aşa că se numeşte Kolea, tot un fel de Nicolae, dar mai din estul Europei.

-

Şi, vă ziceam, l-am îndrăgit nespus. Asta deşi este un mare neastâmpărat. Sus, jos, în stânga, iarăşi sus. Parcă ar bea cafea oră de oră. Mare zbânţuit. La un moment ni s-a părut cam singuratic şi trist. Aşa a apărut în casa noastră prietena de plastic a lui Kolea. Ca să-i necăjesc pe toţi mi-am permis chiar şi o glumă fără perdea. Zic, “este prietena gonflabilă a lui Kolea”. Şi ca să-mi confirme apropoul sexual, Kolea a început să-i dea târcoale. Zbanc, zdrang! Kolea intra în viteză în prietena lui, iar asta zding de pereţi. S-a zis cu liniştea noastră. Niciodată nu aş fi crezut că dragul de Kolea poate fi atât de gălăgios. Dacă i-aţi vedea ochii aia rotunzi, negri, boticul acela cu buze mari, mi-aţi da dreptate.

-

De câteva zile am o mare tristeţe. La doi ani de când vajnicul, mândrul şi zbânţuitul Kolea se afla în casa noastră - s-a liniştit brusc. Era atât de plin de viaţă, atât de vesel când colo… Mă uit acum la el şi nu înţeleg, ce-o fi având săracul? Se întoarce cu burta în sus şi stă aşa. Îl mai agităm noi, îi mai împingem cu degetul, se mişcă un pic mai vioi şi din nou stă - nu este cel de altădată. De aceea suntem trişti. Uite că i-am dedicat şi un post pe blog. Nu ştiam că există medicamente pentru Kolea. Ei bine, am găsit, i-am dat. Nu s-a schimbat nimic. Mai jos este Kolea în vremurile lui bune. Săracul, Kolea…

-

-

Încep prin a-mi cere scuze tuturor preşedinţilor de colhozuri din Moldovioara pentru că i-am comparat cu Ministrul Educaţiei, Şleahtiţchi. Vă rog să mă iertaţi, domnilor. Sunteţi adevăraţi aristocraţi, gentelmani pe lângă păstorul tuturor şcolilor din ţara asta năpăstuită de soartă şi de lideri incompetenţi. Vă spun sincer, stimaţi prieteni, mă enervează la culme prostia. Nu o pot suporta. Dar un om care persistă în prostie este dincolo de dispreţul meu. Pentru un astfel de individ nu am decât un singur comportament: dacă nu pleci din faţa mea, mă duc eu, poate nu te-oi mai vedea. Ca în bancul acela, se întâlnesc doi tipi pe o punte îngustă, ce trecea peste nişte noroi. Tipul 1 îl împinge pe tipul 2 şi-i zice: “dă-te la o parte, nu obişnuiesc să mă feresc din faţa proştilor!”  Cel împins îi aruncă din urmă: “dar eu obişnuiesc”.

-

Ei bine, vreau să fac o excepţie pentru domnul Şleahtiţchi. Nu mă feresc din faţa dânsului, ci stau să-i explic ca să-i fie clar. Să considerăm gestul un cadou pentru ziua de naştere a domniei sale, căci maşină de făcut bani nu am. O să-i spun ceea ce nu a ştiut nici atunci când de bună voie şi nesilit de nimeni ne-a lăsat fără Istoria Românilor, nici atunci când a persistat într-o întunecime intelectuală susţinându-şi decizia printr-o frază genială, genială în lumea celor cu un IQ ca al lui Bush Junior: “am şi eu partea mea de vină, poate nu am fost suficient de explicit”. În primul rând, un ministru care vine să spună că are o parte de vină o face într-o singură ipostază - de demisionar. Ministrul a greşit, şi-a lăsat cabinetul, dar şi-a păstrat onoarea. De aceea în lumea bună i se spune “demisie de onoare”. La noi, la moldoveni nu există noţiunea! În al doilea rând, stimabile ministru al Educaţiei, tot ce are legătură cu cuvintele: român, românesc în Republica Moldova trebuie tratat cu multă, multă atenţie. Este extrem de greu să eviţi implicarea politicului, nu fiţi naiv!

-

Dar dă-o’ncolo de politică. Nu asta mă interesează pe mine. Domnule ministru Şleahtiţchi, domnilor comunişti, domnilor deputaţi din AIE, dragi concetăţeni ruşi, dragi cetăţeni vorbitori de limbă română, cu toţii suntem al naibii de diferiţi, dar dacă avem ceva în comun, păi acest ceva este nemulţumirea. Pe toţi ne nemulţumeşte: românismul. Pentru ruşi, comunişti, o parte dintre vorbitorii de română/moldovenească, iar mai nou şi pentru ministrul Şleahtiţchi, este prea mult românism în Moldovioara. Pentru restul, însă, este prea puţin. Restul, ca să nu zic resturile, au luptat 8 ani de zile ca să se menţină un cuvinţel în denumirea Istoriei studiate prin şcoli: “Românilor”. Ştiţi de ce au luptat, domnule ministru? Pentru că îmbinările de cuvinte care conţin cuvântul “român” sunt foarte puţine în Moldovioară. Aşa că au devenit adevărate simboluri ale românismului. Mai curând sunt nişte redute. Dacă nu aţi înţeles, vă repet: “Istoria Românilor” =  redută. Asta aţi distrus prin decizia luată aiurea în tramvai, aţi făcut Moldovioara mai puţin românească. Îmi zicea cineva pe facebook că trebuie să fim toleranţi dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană. Că, vezi Doamne, nu putem să le impunem etniilor o istorie ce nu le aparţine. Noi nu le impunem nimic. Ei îşi asumă obligaţia, prin prezenţa lor pe acest pământ, să ne studieze limba, istoria. Asta pe lângă istoria lor, desigur. Ce-o fi atât de complicat?

-

Pe timpurile comuniştilor tot ce conţinea cuvintele “român”, “românesc”, “românilor” era un tabu. Pentru aceste cuvinte s-a stat la răcorică, s-a luat la bot. Cu ce, Doamne iartă-mă, l-a încurcat pe domnul ministru cuvântul “Românilor” din denumirea obiectului de studiu - Istoria? Cine i-a băgat sula’n coaste să schimbe ceva? Cine l-a impus să unească cele două istorii? Cine? Nimeni. De ce s-a grăbit să iasă ca un păduchel în frunte? Chiar aceasta era cea mai mare problema a şcolilor din Moldovioara? De ce nu s-a apucat să rezolve problema predării limbii române în Găgăuzia? Oare nu înţelege, domnul ministru, că în condiţiile Moldovioarei numele, ambalajul, este la fel de important ca şi conţinutul?! În fine, profesorii de istorie, elevii se obişnuiseră şi cu “Istoria Românilor”, şi cu “Istoria Universală”, iar “Istoria Românilor” îşi câştigase prin lupte aprige cu Stepaniucii comuniştilor un Status Quo solid. Dar nu se putea, fraţilor! A trebuit să vină un domn cu doctoratul luat la Moscova să strice toate socotelile şi să işte din nou vrajbă. Este trist că fratele meu mai mic nu o să mai înveţe la anul Istoria Românilor, ci o struţo-cămilă inventată de un doctor în psihologie, cu nume pur românesc, Mihail Şleahtiţchi. Nu-mi place s-o spun, dar dacă domnul premier, Vlad Filat a tot încercat să lipească borcanele sparte de ministrul educaţiei, nu se poate implica şi în acest caz? Cred sincer că şi-ar mai spăla din păcate dacă ar repara ultima boacănă, marca Şleahtiţchi!

Nu ştiu ce se întâmplă, dar e ceva putred în Moldova. Ceea ce nu au reuşit să facă comuniştii proruşi în 8 ani, au izbutit democraţii AIE, proeuropeni şi proromâni în 2. Bravo! Să vă fie cu noroc, domnilor deputaţi democraţi. Să trăiţi bine şi să nu mă mai chemaţi la vot, căci nu vin. Punct. Pe zi ce trece tot mai mult mă convingă că băieţii ăştia de la putere au alte scopuri decât cele declarate în campanii. Dar s-o luăm pe îndelete.

-

Filat, la întâlnirea cu băşcanul, scuze, başcanul, şi-a luat o foaie, un pix şi a notat cuvânt cu cuvânt ce reguli noi trebuie să implementeze în ţară. A scris pe foiţă tot ce i-a dictat rusul de la Comrat până i s-a terminat hârtia. “Nu am fost mulţumit de întâlnire”, ar fi zis după Formuzal. Logic, doar Filat nu a notat până la capăt, i-ar fi trebuit toată producţia de hârtie a Rusiei pentru a scrie tot ce visează noaptea rusul găgăuz. Nu înţeleg ce frica l-a cuprins deodată pe Filat. Nu înţeleg cum a putut ceda ca un băieţel în faţa unei neghiobii. Auzi tu, proştii aia de elevi, care nu au reuşit să dea bacalaureatul în Găgăuzia, vor avea aceleaşi drepturi ca elevii din, să zicem, Teleneşti. Groaznic. Cine i-a zis lui Filat să fie moale cu Formuzal l-a sfătuit greşti. Aici nu este vorba de nicio tensiune etnică, dragi consilieri guvernamentali. Sunt pur şi simplu nişte băşini de politician de provincie care se dă cocoş pe la Chişinău, ca după asta să se bată în piept în Comratul lui: “aţi văzut cum şi ce am făcut eu pentru Găgăuzia?!” Dacă domnii consilieri s-au gândit că Filat va câştiga voturi, iar au greşit. Găgăuzii sunt prin definiţie votanţi proruşi, deci comunişti. Nu contează ce le spune băşcanul, pardon, başcanul. Alegerea başcanului este o chestie de trib, de-a lor, practic - nişte lupte de gaşcă. Alegerile pe ţară sunt cu totul altceva. Eu sunt sigur, dacă Filat bătea cu pumnul în masă şi îi striga să se audă până la presă de după uşă: “ni dam ea vam ruskii iazâc”, adică “nu vă dau limba rusă”, era mult mai apreciat de moldoveni. Apropo, am o curiozitate personală, oare în ce limbă o fi vorbit primul ministru al Republicii Moldova cu başcanul Găgăuziei?

-

Şi cum cedarea în faţa găgăuzilor nu era suficientă, de curând, dragii noştri guvernanţi au pus capac tuturor năzuinţelor mele că dracul nu-i atât de negru. Ba este. Minunatul ministru al educaţiei, cu faţa lui de preşedinte de colhoz şi care nu a ştiut cum să gestioneze scandalul cu Găgăuzia, a declarat senin că dispare Istoria Românilor. Mi-a căzut maxilarul. Iniţial n-am vrut să cred. Am zis că înţeleg eu greşit. Ei bine, nu. Iar eu trăiesc aievea un coşmar: Istoria Românilor se suspendă. Drăcie. Şi cât au luptat profesorii, studenţii, elevii pentru această Istorie a Românilor. Cât ne-au băgat pe gât comuniştii Istoria Ingrată, pardon - Integrată. Cum au putut să scuipe în sufletul tuturor celor care au văzut în Istoria Românilor ultima redută românească din Republica Moldova? Când eram la Chişinău am făcut zeci de reportaje despre nemernicia asta a comuniştilor şi cum profesorii de istorie primeau cărţile, le băgau sub mese şi tot de pe manualele de Istorie a Românilor făceau orele. Când colo, naţi-o bună că ţi-am copt-o! Drept se spune: păzeşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă păzesc eu singur.

-

Ce să mai facem în această situaţie? Împotriva cui să protestezi? Împotriva AIE? Ce să scandăm: “AIE, AIE, noi vrem istorie!” Culmea, cine va susţine protestatarii, Ostapciuc, Stepaniuc şi toţi iucii comunişti? Eu nu mai înţeleg nimic. Cine este duşman? Cine este românofil? Cine ne este prieten? De unde să ne aşteptăm la următoarea lovitură? Când erau comuniştii la putere ştiam o treabă: ei sunt băieţii răi, ştiam de unde vine răul. Acum pericolul s-a disipat, s-a pitit şi apare din senin, fără să ştii din ce direcţie. Acum stăm năuciţi şi ne întrebăm, ce lovitură ne mai aşteaptă? Oficiem limba rusă? Introducem în şcoli limba moldovenească cu grafie chirilică? Poate aflăm că ne integrăm în Uniunea Rusia-Belarus. Păi să-şi schimbe numele atunci, în AIURB…

- Mergeţi acasă, doamnă. Din păcate noi nu vă mai putem ajuta. Cancerul este într-un stadiu mult prea avansat, îi spuse doctorul femeii.

- Cât mai am, întrebă cu glas stins sărmănica?

- Maxim două luni, dar niciodată nu se ştie în aceste cazuri, urmă răspunsul moale. Oricât de moale au sunat cuvintele, o sentinţă la moarte tot sentinţă la moarte este. Nu ştiu ce a simţit în acel moment medicul, nu ştiu cât de mult l-o fi afectat. Cunosc însă calvarul prin care a trecut femeia şi familia sa. Copii, soţ, rude şi prieteni - toţi au fost devastaţi. Într-o tradiţie seculară moldovenească la casa sărmanei condamnate de medic a început un fel de pelerinaj. În satele Moldovioarei dacă se află că eşti pe moarte, încep să vină să te vadă vecinii, rudele, prietenii, duşmanii, aproape toată localitatea.

-

La fel s-a întâmplat şi în acest caz. Oamenii îşi doreau să-şi ia într-un fel rămas bun. Deşi, vă daţi seama, nimeni nu spunea asta în voce tare. Cu cei mai apropiaţi se vărsau râuri de lacrimi. Cu cei mai depărtaţi se discutau nimicuri sociale, totul condimentat cu oftaturi din străfundul sufletului. O fi moldovenii rău intenţionaţi, prost crescuţi, ipocriţi, dar au o calitate mare - sunt foarte miloşi. Aşa se face că în scurt timp mai toate discuţiile satului începeau la fel: “săraca L., cum se topeşte din picioare! Aţi văzut cât de slabă este?” Iar răspunsul era de genul: “am văzut” sau “nu am văzut, dar o să mă duc s-o văd”. După o săptămână moartea nu şi-a făcut însă apariţia în casa cu pricina. Nici după două. Nici într-o lună, nici într-un an. Nu vă mai spun că între timp sătenii au schimbat deja de 10 ori tema predilectă a discuţiilor.

-

A trecut un an şi jumătate. Aceeaşi ţara - Moldova, acelaşi oraş - Chişinău, acelaşi cabinet medical, acelaşi doctor şi aceeaşi pacientă:

- Bună ziua, luaţi loc, spuse doctorul şi îşi aruncă ochii pe fişa din faţa sa. Citi câteva momente informaţiile de acolo, indescifrabile unui muritor de rând, după care îşi ridică privirea oarecum tulburat. Spuneţi-mi vă rog, dumneavoastră sunteţi pacienta din aceste hârtii?

- Da, îi răspunse sărmana femeie.

- Staţi un pic, zice repede doctorul. Chiar dumneavoastră sunteţi? De data aceasta mirarea fusese întipărită bine pe faţa bărbatului şi nici nu încercă măcar s-o ascundă în vreun fel.

- Da, chiar eu sunt, am vorbit acum un an şi jumătate, răspunse pacienta fără prea multă bucurie. În continuare se simţea rău, iar medicul care o trata era mirat că pronosticul nu i se adeverise. Rezistase un an şi jumătate, deşi el o trimisese cu mult timp în urmă pe lumea cealaltă.

-

Povestea este adevărata sută-n sută. Mi-a fost relatată recent de către cineva din Moldova. Am rămas şocat fără să pot reacţiona în vreun fel, pentru că şi eu o cunoşteam pe această femeie. Şi eu am fost s-o văd. Şi eu ştiam că urma să moară şi tare greu mi-a fost să-i văd lacrimile în ochi. Cel mai dificil mi-a fost să trec însă peste privirea soţului dânsei. Era privirea unui om care pierde pe cineva drag, dar nu poate face absolut nimic. Nici dacă şi-ar da viaţa nu ar schimba ceva. E o tortură insuportabilă, iar în ochii lui citeai lejer asta. Acum nu ştiu cum şi în ce mod s-a tratat femeia. Cert este că medicul este de o incompetenţă crasă, iar crima comisă de el nu are nume. Cum să trimiţi un om acasă, la moarte? Cum să condamni la suferinţă atâta lume? Cum să te miri că pacientul încă nu ţi-a murit? Iar după toate acestea, cum să te uiţi fără nicio remuşcare în oglindă?

-

Tata are o vorbă, dacă este să-i asculţi pe medici, moldovenii mor din două cauze: fie de inimă, fie de cancer. Şi nu pentru că aceste maladii chiar i-ar cosi pe toţi. Pur şi simplu doctorii nu mai stau să caute explicaţii, tratamente. Imediat după moarte le agaţă oamenilor un diagnostic şi s-au spălat pe mâini. Culmea, mai nou au început să facă asta şi înainte, când pacientul este încă în viaţă. Nu ştiu unde se tratează marii oameni ai statului, numit Republica Moldova - cu un mare of în mijloc dacă este să-i englezim numele, dar sunt sigur, dacă s-ar interna în spitalele din această ţărişoară la conducerea am fi avut doar politicieni până în 40 de ani. Nu ştiu de asemenea unde au plecat medicii din excelenta şcoală sovietică, presa moldovenească nu s-a interesat de acest subiect. Un lucru pare cert - moldovenii ştiu foarte bine de ce “SĂNĂTATEA ESTE MAI BUNĂ DECÂT TOATE!”

S-a întâmplat acum 6 ani şi jumătate. O zi de mai, o frumoasă şi însorită zi de 3 mai mi-a schimbat viaţa. Pe atunci nu ştiam acest lucru. Ceea ce ştiam era că îmi căzuse tronc fetiţa pe care o cunoscusem. Era firavă, gingaşă, ca o floare de primăvară. Avea părul strâns într-o codiţă micuţă, iar asta îi făcea capul foarte delicat. Era extrem de feminină, extrem de gingaşă, după cum am zis. Cel mai important, însă, erau ochii. Ochii aceea mari, albaştri, profunzi şi curioşi ca de copil. Ochi care păreau să nu se termine. Ulterior gluma mea, preferată şi de ea: jumătate din faţă, numai ochi. Nu ştiu cum s-au îndrăgostit alţii, dar eu ţin minte că văzând-o atât de delicată am vrut imediat s-o iau sub aripa mea protectoare. S-o apăr de greutăţi, bandiţi, sărăcie, să ştiu că zâmbeşte mai mult, mult mai mult decât e tristă.

Primul semn că iubeşti pe cineva este faptul că îţi place să-l pomeneşti în conversaţii, spune parcă Mirona, eroina Cellei Serghi. Eu ştiu care-i al doilea, să vrei să afli cât mai multe despre ea. Să o asculţi vorbind mult, mult. Aşa am aflat că un chip delicat ascunde o personalitate puternică, impresionantă. Ce este impresionant, veţi întreba? Faptul că îi place să înveţe şi să devină tot ceea ce îşi propune. Când am făcut cunoştinţă era studentă la filologie, care îşi încerca norocul în ale jurnalismului. Astăzi este JURNALISTĂ. A izbutit să-şi atingă un vis, totul prin muncă, talent. Munceşte în televiziune, poate aţi văzut-o, poate nu dacă sunteţi în Moldova. Contează mai puţin. Cert este că norocosul în toată această afacere sunt eu. Nu poate să nu tresalte orgoliul meu de bărbat care are o soţie şi frumoasă, şi deşteaptă, şi care mă iubeşte. Dacă n-aş fi în această ipostază, mi s-ar părea un clişeu din literatura, dar nu este. Trăiesc un vis şi de asta sunt fericit.

Apropo, am mai descoperit un semn că o iubesc. Faptul că îi văd numele peste tot. Ştiu tractoare, utilaje care se numesc Maya. Triburile Maya, zeci de localităţi din întreaga lume au fost numite, desigur, după ea. Ne-am cunoscut în Mai. Cel mai cunoscut cântec compus de moldoveni îi conţine numele. Cu siguranţă aţi auzit refrenul: Maya-hiii, Maya-hooo. Sunt obsedat? Nu, îndrăgostit. Urmarea logică a acestei iubiri a fost următoarea: fix cu un an în urmă, într-o extrem de fiebinte zi de 7 august noi am spus DA. Practic, am făcut ceea ce puteam să fac încă din prima zi când ne-am cunoscut. Aşadar, ce-i trebuie omului pentru fericire? Să iubească şi să fie iubit. Eu le am pe ambele. Nu bănuiam nici cu spatele acum un an, dar astăzi sunt extrem de fericit că pot să o prezint lumii: “faceţi cunoştinţă, Maia, soţia mea”.