De ce nu-mi schimb numele: din “Cojocari” în “Cojocaru”?

Mă numesc Cojocari, iar copiii mei tot Cojocari vor fi. Este decizia pe care am luat-o de ceva timp şi care mi se pare una corectă. Spun asta pentru că în ultimul timp tot mai mulţi deştepţi vor “să-mi deschidă ochii” şi mă îndeamnă să-mi schimb numele de familie în Cojocaru. De ce? Păi, pentru că trebuie să revin la un nume get beget românesc. Cică aş fi mult mai român dacă m-ar chema Cojocaru. Este ciudat, unii cred că numele îl face pe om. Fix ca în fabula lui Donici, în care gâştele vroiau să fie cinstite, ci nu mâncate, pentru că erau urmaşele acelor gâşte, care prin gălăgia făcută au salvat Roma – i-au trezit pe ostaşi în timp ce erau atacaţi pe ascuns. “Ca numai de fripture voi sunteti si bune./Lasati dar pe stramosi in pace,/Cu fapta e cinstit acel care o face”, sună morala lui Donici. Şi eu sunt de părere că omul îşi face numele. Oare cât de român este Ivan Patzaichin, celebrul canotator? Are un nume şi mai rusesc decât al meu, doar este rus lipovean. Şi el să-şi schimbe numele?

De ce nu-mi schimb numele din Cojocari în Cojocaru? Am o filozofie a mea, o teorie. S-o încep cu începutul. Acum vreo 70 de ani, când bunicul meu, Ion şi-a făcut acte noi, l-o fi întrebat vreun rus sovietic: “Kak tebea zavut?”. Nu ştiu câtă rusă vorbea bunicul, dar sigur l-a informat pe muscal că i se zice Ion Cojocaru. “Kak, kak?”, s-o fi uitat rusul mijit la ţăranul din faţa sa. “Neeet, tebea zavut Ivan Kajakari”. I-a trântit numele pe hârtie şi l-a trimis să-şi facă actele. De fapt şi de drept, bunicul meu s-a numit după asta Ivan Cojocari, desigur în acte, pentru că lumea îi zicea tot Ion. Numele mic l-a luat cu el în mormânt, cel de familie ni l-a transmis şi nouă, generaţiile de după. Ok, veţi spune domniile voastre, cititorii blogului cojocari.ro, de ce nu-ţi schimbi numele? De ce nu repari această crimă sovietică?

Păi, în primul rând, pentru că este o moştenire de la bunicu. În al doilea rând, sunt conştient de unde vine numele meu şi cine l-a schimbat. Da, este ca o cicatrice, dar prefer să nu-mi fac o operaţie plastică: să-i adaug un “u” în loc de “i”. Acest “i”, această cicatrice îmi reaminteşte cine sunt, de unde vin, ce li s-a întâmplat bunicilor mei. În rest, mă simt la fel de român ca toţi cei cu “u” în coadă. Aş’, dacă acum sunt la Bucureşti ar trebui să mă numesc “Cojocărescu”? Asta ca să mă integrez mai uşor. Ei bine, nu, eu îmi asum toată povestea mea, toate durerile mele – eu îmi asum basarabenitatea mea cu tot cu nume. Doar nu o să-i ceri unui chinez să-şi facă operaţie plastică pentru a-şi schimba ochii oblici, asta ca să arate că îmbrăţişează valorile europene şi se lasă de comunismul de acasă. Peste ani, când copiii mei mă vor întreba: “tati, de ce noi suntem Cojocari şi nu Cojocaru?”, o să le spun povestea străbunicului lor. Vor şti prin ce tragedii au trecut strămoşii, vor cunoaşte că acest “i” este o cicatrice, o chestie genetică pe care o vor transmite la rândul lor mai departe. Urmaşii mei nu vor uita drama românească, le las eu moştenire “i”-ul!

Comentarii Facebook

comments

Next ArticlePoate mergea un "fu..u'ţi", domnule preşedinte?