COJOCARI Vitalie

Rămăsesem cu o promisiune: să vă povestesc o păţanie care are legătură cu taxime-TRIŞTII din Bucureşti. Şi, cum nu vreau să mă prindă anul nou cu lucruri neterminate, mă voi ţine de cuvânt chiar acu’. Să începem cu începutul şi aveţi niţică răbdare, poate trageţi nişte învăţăminte preţioase din întâmplarea mea. Aşadar, într-una din zile mie şi dragei mele soţii ni s-a făcut chef de un film. Eram ambii după o zi obositoare de muncă şi aveam creierele stoarse, aşa că alegerea ne-a căzut pe ceva uşurel: “Cei trei muschetari”. Sincer, aveam o oarecare reţinere, nu-mi prea plac filmele în 3D. Sunt de modă veche şi prefer jocul actorilor în locul efectelor speciale obositoare pentru ochi. Filmul a fost însă okey, cu dialoguri bunicele, cu prestaţie actoricească plăcută. Pe scurt, o comedie americănească, dar parcă mai spălată. La final ambii am căzut de acord că a meritat efortul de a fi venit la cinema şi, relaxaţi, ne-am îndreptat spre ieşirea din mall.

-

Pentru cine ştie Bucureştiul, eram în Militari, la mallul AFI Palace Cotroceni. Zic, luăm repede un taxi şi o tundem acasă, căci şi mâine e o zi de muncă. În faţa mallului era un rând de maşini. Cercetez cu atenţie uşa unui taxi, observ un tarif omenesc, 1,39 lei pe km. Dar, când să urcăm în maşină, mă străfulgeră, ia să mă mai uit eu o dată pe portieră. Când colo, ce să văd? Firma, pe numele ei Arsenal, inventase o metodă, i-aş spune isteaţă dacă nu ar fi ilegală, de păcălire a clienţilor. Adică, scria cam aşa: A rsena l,3.9; cu precizarea că punctul dintre 3 şi 9 era imperceptibil. Voi ce pricepeţi de aici? Probabil ceea ce am înţeles şi eu în primă instanţă, că tariful este de 1.39. Ei bine, nu. Tariful este de 3.9, iar L-ul acela crea o confuzie care, evident, convine firmei de taxi. Îi spun şoferului, nu vă supăraţi, tariful este de 3.9? Îmi confirmă cu un zâmbet cinic. Vă mulţumim, dar vom mergem cu alt taxi. Cum vreţi, fu răspunsul tipului.

-

Îi zic soţiei, fuuu, ce era să ne-o furăm! Ce bine că mi-a sunat clopoţelul din cap. Între timp găsisem un alt taxi. De data asta avea tariful fără “iepuraşi”. Numai că, atunci când am deschis uşa să-l întreb dacă este liber, mi-a răspuns de m-a lăsat mască. Zice, bă, dar ţie unde îţi trebuie? Iniţial am crezut că mă cunoaşte şi de aceea m-a abordat familiar. Pe urmă însă mi-am dat seamă că printre cunoscuţii mei nu are nimeni o faţă atât de respingătoare încât să-mi doresc s-o sparg dintr-o lovitură. Oricum, am înghiţit afrontul şi i-am răspuns politicos, de parcă în faţa mea stătea chiar Papa de la Roma, dar nu un jeg de om. Zic, la Dristor. Marş bă de aici, că nu am chef să merg în direcţia aceea. Asta ar fi scos-o din sărite până şi pe Maica Tereza, însă nu ştiţi câtă tărie de caracter am eu. Aşa că i-am spus civilizat, politicos că nu are dreptul să refuze clienţi, doar este în serviciul public şi că ar fi bine să vorbească un pic mai frumos. Deşi nici gând nu aveam să-l mai ocup după manifestarea comportamentului său puţin zis necioplit, n-am vrut să aibă impresia că îşi poate permite orice.

-

Am închis portiera, n-am trântit-o şi nici n-am zis nimic în plus. Nu de alta, dar jegul înjura de mama focului în maşină. Era o seară prea relaxată ca să o stric printr-o ceartă cu un nesimţit. Dar când să ne depărtăm de taxi, să mai tragem un loz, poate aveam noroc să dăm peste cineva care nu încearcă să ne fure şi are 7 ani de acasă - taximetristul, adică jegul înjurător, coboară din maşină. Veni ţintă spre mine cu vădita intenţie de a începe o bătaie. Psihologii spun că atunci când ne simţim în pericol, în momentul în care, de pildă, suntem atacaţi, ca să ne protejăm psihicul, creierul nostru dedublează personalitatea. În condiţii de stres maxim ţi se pare ireal ce se întâmplă. Obişnuim să zicem în aceste cazuri “parcă nu mi se întâmpla mie”. Ei bine, toată scena mi se părea că am urmărit-o dintr-o parte. Iată ce am văzut. Un tânăr bărbat, cu soţia în spatele său, era atacat de un taximetrist. Nu o să vă vină să credeţi, dar totul are şi o componentă hazlie. Tânărul, adică eu, era mult mai înalt decât jegul. Deşi, să ştiţi, nu m-am considerat niciodată înalt. Am 1,78 m, însă pe lângă jeg m-am simţit ca un Goliat. Evident, micuţul nu era nici de departe David. Aşadar, atacatorul a încercat să sară ca să-l prindă de gât pe tânăr, numai că acesta a făcut un pas în urmă, şi l-a împins pe micuţul jeg. Nici nu l-a împins tare. Oricum, jeguţul era să cadă. Cam atât de la persoana a treia.

-

Imediat am luat decizia să sun la poliţie: doare eram cel atacat deşi vorbisem politicos. Cu mâna întinsă, ca neghiobul pitic să nu se poată apropia, i-am zis că îl reclam. Dânsul a avut bunăvoinţa de a-mi permite să sun la poliţie, nu înainte, desigur, de a mă trimite la nişte adrese mult prea personale ca să le expun aici. Sun la 112. Alo, vreau să-mi faceţi legătura la poliţie. Poliţia: da, ce s-a întâmplat? Eu: am fost atacat de un taximetrist, care e acum în faţa mea şi mă şi înjură, ce-mi recomandaţi să fac? Tanti de la celălalt capăt al linie îmi răspunde impasibilă, rămâneţi acolo, vă trimit un echipaj. În numai 5 secunde jegul nan s-a urcat în taxi şi dus a fost. Poliţia a venit în 20 de minute. Am stat acolo şi am îngheţat ca un ţurţure până să apară. Grav este că între timp m-au mai încolţit câţiva taximetrişti supăraţi, hai, dom’le, dar ce ţi-a făcut? Şi ce dacă a vrut să te ia de gât? Trebuie să suni pentru asta la Poliţie? A, zic eu, dumneavoastră aţi fost martor, aţi văzut ce s-a întâmplat? Nuuu, da de unde, au ridicat din umeri colegii jegului. Noi abia am sosit, nu ştim ce s-a întâmplat. Păi, de unde ştiţi că a vrut să mă ia de gât, întreb eu? N-am văzut nimic, nu ştim ce s-a întâmplat, au continuat refrenul. Nici n-au terminat de zis că au urcat în maşini şi au uşchit-o. În doar 10 secunde toată parcarea de taxi era goală.

-

În sfârşit vine şi cavaleria, apărătorii ordinii publice, doi poliţişti. Le explic ce s-a întâmplat clănţănind din dinţi şi de frig, şi de supărare că m-au ţinut atâta. Mai bine plecam acasă. Aveţi locuri vătămate? Fu întrebarea şocantă a poliţistului. Nu, n-a prea avut cum să mă otânjească, le spun şi le repet povestea de la capăt. În timp ce le înşiram faptele am zărit un licăr de dezamăgire în ochii lor. Mi-au şi zis direct: “Era bine să fi avut vreun ochi tumefiat, hainele sfâşiate, gâtul roşu.” Aşa, au continuat ei, nu avem ce să-i facem deşi avem numărul de înmatriculare al maşinii şi ştim cine e. Am rămas interzis! Am aflat în cele ce urmează că tot ce puteam face era să mergem la poliţie şi, pe lângă declaraţia dată şi semnată deja pe loc, trebuia să mai depun o plângere. Atenţie, poliţia nici aşa nu ar fi avut ce să-i facă. Între timp frigul a făcut ca simţul cetăţenesc, corectitudinea mea să se micşoreze. A scăzut atât de mult în intensitate, încât le-am mulţumit poliţiştilor pentru efort şi le-am spus că ne mai gândim dacă o să depunem o plângere inutilă.

-

În sfârşit, după aproape 2 ore de la terminarea filmului am plecat şi noi de la mall. Pe lângă bagajul cinefil, ne-am umplut de experienţa de viaţă. Morala păţaniei: majoritatea taximetriştilor din Bucureşti sunt nişte jeguri. Doi, niciodată nu veniţi cu păreri proprii în discuţiile cu jegurile de taximetrişti. Trei, dacă iese totuşi scandal, lăsaţi-l să vă cresteze cu briceagul sau măcar lăsaţi-l să vă apuce zdravăn de gât, asta ca să lase urme atât de necesare poliţiştilor români pentru o anchetă demnă de FBI! Glumesc, evident trebuie să evitaţi scandalul - oricum dumneavoastră o să fiţi cel vinovat, chiar dacă aţi fost corect. Patru şi cel mai important, fraţilor, faceţi mai bine comanda prin telefon din timp ori luaţi-vă maşină!