GUEST POST! Despre proteste şi alegeri anticipate

Protest Chisinau

Articolul de mai jos este scris de un tip pe care îl respect foarte mult, un tip cu o judecată mai mult decât rațională – este sclipitoare. Din păcate, trăiește într-o țară în care oamenii pot avea probleme mari dacă își exprimă deschis gândurile și opiniile. Am promis că nu-i dau numele. Spun doar că raționamentele sale sunt corecte și de bun simț. Și mai spun că democrația înseamnă că ar putea câștiga cei care nu ne sunt pe plac. Din păcate, Moldova nu este o democrație, iar statul acesta este clădit pe furturi și minciună. Regulile se schimbă în funcție de cine este la putere. Iar corupția… Corupția este principala problemă a Republicii Moldova. Din perspectiva asta trebuie gândit tot. Nu, noi gândim geopolitic și ne mirăm mai târziu de ce se fură, de ce trăim prost, de ce mor oamenii din cauza corupției? Citiți ce spune omul. Un articol genial!

I. În ultimele zile, în Republica Moldova s-a întâmplat un lucru absolut inedit: tot mai mulţi cetăţeni, cu viziuni politice aparent ireconciliabile, s-au unit în jurul unui obiectiv foarte concret – înlăturarea regimului unipersonal al lui Vladimir Plahotniuc. Filozoful român Gabriel Liiceanu în cartea „Apel către lichele”, scria referitor la Ceauşescu şi revoluţia română din 1989 următoarele: „Drumul nostru a început prin ură. Niciodată poporul român n-a fost mai unit în aceşti ultimi ani, prin raportarea sa la un singur personaj”. La mai mult de un sfert de secol după decembrie 1989, un fenomen similar se produce şi în Republica Moldova. Societatea noastră, care se află de mai mulţi ani de zile în „tranşee”, fiind divizată pe criterii politice, geopolitice, etnice, lingvistice, ideologice, în acest moment se consolidează vizibil nu în faţa unui „pericol potenţial” (real sau imaginar), ci deja în faţa unui fapt împlinit şi anume cel al mafiotizării definitive, şi, respectiv, al ruinării instituţionale complete a Republicii Moldova.
Deşi această „unire” a protestelor stradale este una de conjunctură şi nu va fi, cu siguranţă, de lungă durată, importanţa fenomenului merită a fi analizată şi poate avea efecte benefice în sensul civilizării confruntărilor politice viitoare. Unitatea afişată în aceste zile de către lideri politici foarte diferiţi între ei dar şi de către protestatari, reprezintă, în primul rând, un semnal al disperării, iar instinctele politice ale cetăţenilor Republicii Moldova, fiind diferite, sunt canalizate actualmente într-un instinct comun de autoconservare, chiar de supravieţuire…

II. Se impun anumite clarificări referitoare la „coaliţia monstruoasă” din stradă şi frustrarea pe care aceasta o generează pentru unii intelectuali rafinaţi, sensibili dar şi pentru mulţi compatrioţi care trăiesc în afara ţării şi simt problemele Republicii Moldova la distanţă. Există o sumedenie de exemple în istoria altor ţări când împotriva unui pericol comun s-au solidarizat forţe politice absolut antagoniste. Aceste coalizări situaţionale, temporare se produc, de regulă, în faţa unor pericole reale grave, cum ar fi: stare de război, rezistenţa în faţa dictaturilor, mişcări de protest, etc. În astfel de cazuri, necesitatea înlăturării respectivului pericol transcede interesele unui anumit grup.

Un exemplu recent care îmi vine primul în gând este cazul Rusiei din decembrie 2011- februarie 2012, perioadă care a reprezentat apogeul protestelor împotriva regimului Putin. Atunci mişcarea de proteste a coalizat atât opoziţia democratică (Nemţov, Navalinîi, Kasparov, Rîjkov etc.), cât şi mişcări naţionaliste, radicale chiar, (reprezentate de Potkin-Belov, Udaliţov, etc). Drept rezultat al acelei răbufniri protestatare, datorită mobilizării unor forţe foarte diferite, dar numeroase, Kremlinul a făcut mai multe cedări în ceea ce priveşte democratizarea vieții politice, şi anume revenirea la alegerea directă a gubernatorilor din regiuni de către cetăţeni, simplificarea înregistrării partidelor, accesul opoziţiei la alegeri etc. Deşi Putin a reuşit să orchestreze „restaurarea” (revenirea la vechile practici) peste câţiva ani, totuşi, anume unificarea ad-hoc a forţelor antagoniste a asigurat acel succes, din păcate, temporar. Unele cuceriri democratice din acea perioadă au rămas valabile şi până în prezent.

Este important să conştientizăm un lucru absolut banal, dar ignorat de foarte mulţi observatori ai vieţii politice, şi anume, că politica mare nu presupune doar identificarea unei nişe sociale, electorale înguste, comfortabile şi autoizolarea pe acel „segment al eşichierului politic”, ignorând persoane cu alte viziuni. Activitatea politică poate însemna şi interacţiunea nu doar cu un public care îţi împărtăşeşte viziunile, ci şi cu oameni având idei diametral opuse. De asemenea, politica mai reprezintă şi un efort de consolidare a unei societăţi dezbinate. Din păcate, de cele mai multe ori, în Republica Moldova, discursul politic se limitează numai la propriul „bazin electoral”.
Este vizibil faptul că în ultimii ani, în special, foarte mulţi oameni instruiţi, adepţi şi promotori ai valorilor europene, deseori cad într-un fel de radicalism, intoleranţă faţă de proprii cetăţeni cu alte viziuni sau altă stare socială, calificându-i pe cei care gândesc altfel cu tot felul de insulte, cum ar fi „coloană a cincea”, „idioţi utili”, „trădători” etc.

Anume din aceste considerente, unificarea eforturilor pe moment, chiar cu adversari până mai ieri ireconciliabili, rezistenţa colectivă, poate avea ca efect, în primul rând, apropierea momentului de schimbare a regimului, iar în al doilea rând poate diminua în viitor clivajele existente, dar şi contribui la civilizarea discursului politic în societate.

III. Referitor la invocarea „pericolului alegerilor” fie ele şi anticipate, acest tip de discurs este unul chiar jignitor faţă de toţi cetăţenii Republicii Moldova şi reflectă o gândire totalitară a celor care alimentează asemenea stări de panică. Putem presupune că pentru cei care promovează acest tip de argumentare alegerile sunt bune doar dacă aceştia obţin rezultatul care le convine, în caz contrar ele devin „inadmisibile” şi „trebuie evitate cu orice preţ”. Urmând această logică foarte „democratică şi europeană”, dacă există o frică atât de mare faţă de voinţa populară liber exprimată – ce ar fi oare de tot să anulăm alegerile? Care e sensul să trăim într-o stare permanentă de frică faţă de „apocalipsa electorală”? Dacă e să urmăm această logică, este mult mai „comfortabil” să activezi într-o dictatură „stabilă” decât să accepţi imprevizibilitatea rezultatului unui scrutin electoral, nu-i aşa …?

În mod categoric şi eu împărtăşesc temerea venirii la putere a anumitor forţe politice declarate pro-ruse, însă aceste temeri nu pot justifica menţinerea cu orice preţ a acestui sistem ticăloşit şi tolerarea la nesfârşit a organizării „ingenioase” de alegeri în Republica Moldova prin metode pe care le cunoaştem: neînregistrarea concurenţilor electorali, eliminarea din cursa electorală cu 3 zile înainte de scrutin a unor partide cu şanse de accedere în parlament, instituţionalizarea furtului electoral prin acceptarea în campanie a unor partide cu denumire, abrevieri şi simboluri aproape identice cu cele existente şi, respectiv, deturnarea a zeci de mii de voturi, etc. Aceste precedente, care au fost tolerate şi nesancţionate de opinia publică în 2014, se întorc acum ca un bumerang împotriva alegătorilor cu viziuni pro europene. Primul exemplu este refuzul Ministerului Justiţiei de a înregistra modificările în statutul Partidului „Forţa Poporului” care ar urma să devină Partidul „Platforma Demnitate şi Adevăr”. Al doilea exemplu este apariţia unei noi Platforme Civice pentru „Dreptate și Adevăr”…

În ceea ce priveşte eventualele alegeri anticipate, consider că, în virtutea riscului real al victoriei forţelor pro-ruse sus amintite, există şanse mari că noile partide pro-europene, care sunt în proces de constituire, vor avea capacitatea, într-un viitor neîndepărtat, să reprezinte cât mai larg interesele alegătorilor dezamăgiţi şi chiar să îndeplinească „misiunea imposibilă”: cea de a învinge într-un scrutin electoral corect. Până la urmă, un rezultat electoral care ne-ar conveni depinde de capacitatea politicienilor şi a susţinătorilor acestora de a convinge alegătorii. E o aroganţă şi desconsiderare faţă de cetăţeni să declari din start că „…e clar ce forţe politice vor câştiga alegerile”, de parcă campania electorală nu ar avea nici un sens. E de înţeles şi frica patologică a actualelor partide din Parlament faţă de alegerile anticipate: acestea au pierdut aproape în totalitate susţinerea alegătorilor lor, dar asta este problema lor, nu a noastră, a cetăţenilor. Cu toate acestea, unele dintre partidele parlamentare ar mai avea, probabil, o ultimă şansă de a se reabilita în faţa cetăţenilor în cazul provocării anticipatelor.

Într-un moment de maximă tensiune, alegerile anticipate pot reprezenta o soluţie de stabilizare a situaţiei şi de diminuare a pericolului de escaladare. Să ne gândim pentru un moment că dacă Ianukovici ar fi demisionat în ianuarie 2014 (cu un an înainte de finalizarea mandatului său), aşa cum i-o cereau protestatarii şi organiza alegerile prezidenţiale anticipate, probabil că le-ar fi pierdut, însă, şi-ar fi putut continua şi astăzi activitatea în politica ucraineană. Fostul preşedinte ucrainean a preferat,însă, confruntarea cu propriul popor, şi cunoaştem care au fost urmările, unele dintre ele deosebit de tragice pentru Ucraina: a pierdut nu doar puterea, ci şi ţara, s-a ales cu alegeri prezidenţiale şi parlamentare anticipate, cu dispariţia celui mai mare partid pro prezidenţial (Partidul Regiunilor), a fugit în mod ruşinos din ţară, maidanul sângeros, război, mii de morţi, pierderea teritoriilor, etc.
Să ne amintim şi de alegerile anticipate din iulie 2009 în Republica Moldova – acestea au reuşit să stabilizeze situaţia în ţară şi nu invers.

În opinia mea, alegerile anticipate organizate corect, reprezintă calea cea mai democratică şi paşnică de rezolvare a conflictului actual, iar guvernarea ar putea să mai reducă din întrebuinţarea excesivă a sperietorii unor rezultate „dezastruoase” pentru partida pro-europeană.

În concluzie, „înfrăţirea protestelor stradale” este astăzi atât o necesitate practică, reprezentând la moment unica soluţie de a se opune capturării definitive a statului, cât şi un semnal al revenirii la normalitatea democratică.

Comentarii Facebook

comments

Next ArticleSărmanul bufon!