Eu, pixul

IMG_0023

M-am născut seara. Mama spune că pe la 7. Ar fi trebuit să mă nasc fetiță, așa sperau medicii. Și trebuia să mă nasc pe 8 martie, dar ceva m-a reținut. Eram primul copil. Eram băiat. ”Ce făceai, mamă, acum 32 de ani, pe 10 martie?”, am întrebat-o la telefon. Tocmai ce îmi urase cu glas molcom: ”tot ce ai în gând să reușești!”. Îmi spune la fel, în fiecare an, de 10 martie. ”Te nășteam pe tine!”, a râs mama. ”Ce făceai acum 32 de ani, pe 10 martie?”, l-am întrebat pe tata. Pe tonul său de Gheorghe Urschi mi-a zis: ”pe 10 martie? Eram beat!” Glumele tatei. Îl știu prea bine. Trebuie să fi fost pe sub un geam, riscând să răcească în acel martie geros… S-a lăsat de fumat pentru mama și nu l-am văzut niciodată cu țigara în gură.

32 de ani. Au trecut și m-am trezit adult. M-am născut seara. M-am născut primăvara. Se spune că asta le influențează viața oamenilor. Habar nu am în ce măsură m-a marcat pe mine. Cred mai mult în Prometeu decât în Zeus. Oi fi fost cel mai obișnuit copil din câți există în satele Moldovioarei. Grădiniță, sărăcie, muncă, chin, școală, despărțirea de tata care a plecat la muncă, întoarcerea tatei de la Moscova… De fapt, dacă privesc în urmă, a fost ceva diferit. Aici trebuie să-mi mulțumesc pentru duminicile, zilele de sărbătoare, nopțile în care am citit. Nu o făceam din vreo exaltare divină sau cine știe ce chemare intelectuală. Nu exista facebook, nu aveam calculatoare, televizorul era o cutie care dădea un film alb-negru din Crăciun în Paște. ”Distracția” de a citi am descoperit-o accidental. Am devenit un client fidel al bibliotecii sătești. Spre deosebire de colegii mei nu văzusem Rambo. Citisem cartea.

Ca la Stendhal. Ce alegi, Vitalie? Roșu, negru? Aș fi putut să mă fac preot. Aș fi putut să mă fac spion. Nu glumesc. Chiar am avut de ales între aceste două cariere. Dar soarta – aici Zeus a fost mai tare ca Prometeu – a vrut altceva. Am ales jurnalismul. M-am văzut făcând meseria asta în visele mele de adolescent acneic. Azi nu regret. Poate că aș fi fost un bun avocat. Poate că aș fi tratat bolnavi. Poate că eram un pompier care salvează oameni. Dar sunt jurnalist. Jurnalistu’, așa îmi ziceau unii colegi din facultate, viitori jurnaliști și ei. De ce? Vorbeam cu patimă despre meserie, despre jurnaliștii pe care îi respectam sau ba. Încă mai fac meseria asta din plăcere. Încă mi se face piele de găină când simt că am pus mâna pe un subiect tare. Găsesc motive ca să mă trezesc dimineața și să merg la muncă. Îmi plac multe la meseria de jurnalist, încă îmi plac. Când n-o mai fi… o să plec. Până atunci voi continua să le dau cu verbul în cap ”răilor”. Cred că un jurnalist trebuie să fie în opoziție. În opoziție față de cei care sunt la putere. Când nu o să mai fiu în opoziție nu o să mai fiu jurnalist.

La 32 de ani am cam tot ce îmi doream la 22. Nu știu dacă la 42 o să am tot ce îmi doresc la 32. Știu doar că viața mea este o carte. Sunt scriitorul propriei mele cărți. Din când în când Zeus îmi ia pixul din mână și adaugă personaje noi. Îi mulțumesc. Căci așa m-am trezit scriind alături de Maia și Natalia. Ele sunt cele mai frumoase, cele mai pline de viață capitole din cartea mea. Maia mă învață iertare și mărinimie. Natalia mă învață viața. Viața de la începuturi. Sunt un pix. Asta sunt. Când s-o termina cerneală sper să rămână o propoziție închegată pe care să o spună oamenii despre mine.

Comentarii Facebook

comments

Next ArticleNoua aristocrație moldovenească și sclavii. Cazul Mercedesul