Jurnaliști versus propagandiști și câteva cuvinte despre accesul presei în Parlamentul din România

sursa: inprofunzime.md

sursa: inprofunzime.md

L-am rugat pe un experimentat coleg jurnalist din România, un coleg care mănâncă politică dâmbovițeană pe pâine, să-mi spună părerea lui despre situația din parlamentul de la Chișinău. Despre cum vede el lucrurile. I-am explicat esența scandalului. Iar asta este simplă. Deputații din Republica Moldova nu vor să fie filmați de jurnaliști. Ei vor să fie filmați de sistemul lor, care să aleagă după bunul plac imaginile pe care să le furnizeze publicului. Acest flux de imagini se numește feed. Ca să știți, în România lucrurile stau altfel. Jurnaliștii au voie să filmeze ședințele publice ale Parlamentului. Au locuri special amenajate și… poftim, filmați. Nu puține au fost cazurile când deputații au fost prinși uitându-se la filme porno, votând unii în locul altora, dormind pe fotolii și tot așa. Este datoria presei să sancționeze aceste derapaje ale unor oameni pe care cetățenii îi plătesc să gândească legi. Iată ce mi-a zis colegul meu din presa de la București.

Politicienii nostri se comporta de parca parlamentul si parlamentarismul s-au nascut in jurul Chisinaului. Nu dragii mei! Nu! S-a nascut departe rau, si ca distanta, dar si ca timp. Concret: Londra, 1265. Acolo, DA, sunt deprinderi de politicieni veritabili, nu e nevoie sa stam cu ochii pe alesi. Dar la noi, Doamne, Dumnezeule! Asta ne-ar mai lipsi: sa nu putem sa le verificam activitatea celor pe care ii platim sa… ne conduca. Un feed sec, cu un regizor de montaj platiti sa nu vada anumite lucruri nu duc decat intr-o singura directie gresita. E drept, la Parlamentul European se practica. Dar si acolo e altceva.

Ideea nastrusnica le venise si sefilor Parlamentului de la Bucuresti. Si-au luat-o de nu s-au vazut, pe un principiu constitutional sec. La articolul 68 din Constitutia Romaniei scrie asa: “Şedinţele celor două Camere sunt publice!” Ori public, in cazul tarilor noastre ramase in coada istoriei din cauze bine stiute, inseamna ca fiecare – din orice catun – sa stie, spre exemplu, ca parlamentarii de la Bucuresti isi iau la revedere MIERCUREA cu “Week-end placut!”. Despre profesionalism, buna-credinta… dati-mi voie sa ma indoiesc…

Ceea ce ar trebui sa fie O ADUNARE de elite cu inteligenta si virtuti este O ADUNATURA de nulitati egoiste, puse pe ciordit.

Ah, ultima frază este bestială. Dacă jurnaliștii români pot spune asta despre politicienii din București, politicieni din care DNA-ul a rărit la greu în ultimii ani, oare ce pot spune jurnaliștii de la Chișinău despre politicienii de pe Bâc? Asta în condițiile în care la Chișinău hoțiile se fac la vedere. Moldova este un fel de sat fără câini. Deputații se simt deranjați când știu că jurnaliștii o să-i pândească mai mereu cu camerele chiar în parlament. Mă rog, unii jurnaliști, nu toți.

Eu pornesc de la ideea că jurnaliștii trebuie să aibă posibilitatea să filmeze cu propriile camere ședințele parlamentului. Să îi prezinte pe deputați poporului votant în toată splendoarea. Argumente de tipul nu avem unde să vă punem, sunteți prea mulți, nu avem ce să facem – nu țin. Sunt niște aberații, iar jurnaliștii care le-au îmbrățișat și le promovează nu sunt jurnaliști. Sunt niște nevertebrate care nu merită să-și spună ziariști. Întinați tot ce înseamnă această meserie.

Am plecat în 2006 din Republica Moldova. Lăsasem breasla împărțită în două. Într-o parte era presa subfinanțată, extrem de firavă și biciuită, care scria articole, reportaje critice la adresa puterii comuniste, dictatoriale. Am avut onoarea să fiu și eu din această categorie de jurnaliști. Vasile Ursu, primar al Chișinăului, m-a amenințat cu bătaia pentru reportajele mele. Pe vremea aceea, Dumnezeu să-l ierte, Constantin Tănase, marele Tănase, mi-a luat apărarea, a scris despre reportajele mele. Acum ziarul Timpul publică articole rușinoase și face cu ou și cu oțet societatea civilă, dar și o tânără care se plânge că a fost violată… Dar, fiecare cu păcatele lui.

În 2006, când am plecat, exista și o parte bogată a presei, cu salarii babane, cu tehnică performantă. Ei nu erau pedepsiți de instituțiile de forță. Ei erau susținuți de comuniști și mângâiați pe frunte. Astăzi presa de la Chișinău s-a întors la acele timpuri de tristă faimă. Jurnaliștii care pupă în fund puterea dictatorială, oligarhică sunt finanțați generos. Își permit să facă tot felul de site-uri fără nicio credibilitate. Niște lătrăi de serviciu. Paradoxal, dar jurnaliștii care au făcut carieră pe vremea lui Voronin acum îl slujesc cu abnegație pe Plahotniuc. Și sunt atât de mulți. Mi-e scârbă de ei, atât de scârbă… Mărturisesc, pe undeva îi înțeleg pe jurnaliștii care nu au de ales. Pe undeva înțeleg că trebuie să-și hrănească familiile și s-au angajat la oligarhi. Cu unii chiar vorbesc – ei sunt conștienți că fac propagandă, dar nu și-au vândut sufletul. Pe ei nu-i vezi pe facebook împroșcând cu noroi în puținii presari din Moldova care au rămas să critice puterea oligarhică. Pentru că, vă place ori ba, un jurnalist trebuie să fie în opoziție față de putere. Dacă nu ești în opoziție, dacă nu critici derapajele puterii nu mai ești jurnalist, ești propagandist!

Comentarii Facebook

comments

Next ArticleDecizia Curții Constituționale - între Cutia Pandorei și mărul otrăvit