Tatăl meu, un guru al parentigului! Sau cum să ai încredere totală în copilul tău?

img_20160822_182159

Câtă încredere să ai în copii? Până unde merge prietenia cu propriul tău copil? Nu știu. ”Gurii” în parenting, care susțin că au descoperit granița și pot spune cu exactitate, ne mint. Sunt sigur. Eu cred într-un echilibru. Poți fi prietenul propriului copil, dar până la o limită. Depinde unde punem acea limită ca relația să meargă, astfel că părintele să încărunțească mai târziu, iar copilul să crească echilibrat și frumos.

Chiar cred în echilibru. Nu-i cred însă pe părinții care spun că sunt prietenii cei mai buni ai copiilor lor. Așa că au încredere totală. Da, teoretic, copilul poate să-ți spună orice. Ar trebui să-ți spună. Dar cum nu există oameni perfecți, nu există nici părinți perfecți. Deci copilul o să aibă nevoie de prieteni cu care să vorbească lucruri pe care nu o să ți le spună niciodată. Asta este firea lucrurilor. În plus, mă întreb, dacă părintele este cel mai bun prieten al copilului, cel mai bun prieten al copilului ce este? Și încă o întrebare. Dacă părintele este cel mai bun prieten al copilului, copilul mai are nevoie de cel mai bun prieten? Substituția asta îl afectează pe copil? Rămâne fără prieteni?

Cred mai curând că încrederea în copii merge mână în mână cu responsabilizarea copilului. Cum să responsabilizezi copilul? Păi, presupun că trebuie să-l lași să se chinuie să-și lege șireturile, să-l lași să se spele pe dinți, să-i permiți să se chinuie să urce pe un scaun să-și ia haina de pe raft. Probabil că așa se educă responsabilitatea. Pentru că vei avea mult mai multă încredere într-un copil responsabil, care știe ce are de făcut și își asumă să facă lucruri. Așa cred eu.

Am crescut într-o familie în care am fost extrem, dar extrem de responsabil. Aveam atâtea responsabilități, încât părinții mei nu aveau timp să fie cei mai buni prieteni ai mei. 🙂 Responsabilitatea de a face curat în toată casa. Responsabilitatea de a hrăni catralioane de păsări, turme de oi și vaci. Responsabilitatea de a prăși hectare întregi de ”păpușoi”. Pentru necunoscători, acestea sunt responsabilitățile copiilor de la țară. Pe atunci credeam că am părinți exigenți, care îmi limitează drepturile copilăriei consfințite de CEDO, adică să nu am responsabilități. Asta până am ajuns la vârsta la care a început să-mi ”miroase a catrință”. Atunci m-am cerut la discotecă. Spre surprinderea mea, tata a spus simplu: ”du-te!”

Știți ce a fost ciudat? Că ”du-te” nu a venit la pachet cu regulile parentingului modern: ”să vii până la 12”, ”fumatul ucide”, ”băutura te face neom”. Eram suficient de responsabilizat. Am venit devreme și în prima, și în a doua, și în a treia seară fără să mi se spună. Ce-i drept, băutura îmi place, dar sub formă de compoturi. Iar de fumat, ce să zic? Am fumat pasiv suficient de mult. Nu trebuia să mai dau bani pe țigări! O singură dată am venit pe la 4 dimineață. Țin minte foarte bine că tata s-a trezit, s-a uitat la mine și m-a întrebat mirat: ”așa de târziu ai venit?” Voiam să se desfacă pământul sub mine. Dar nu a fost nevoie. M-am culcat și m-am trezit la 6, că aveam responsabilitatea de a o duce pe Florica, vaca noastră cu capul alb, la cireadă. De atunci, nu am mai întârziat niciodată prea mult. V-am zis, am fost un copil responsabil, în care părinții au avut încredere totală. Cum au reușit dacă nu au fost la niciun curs de parenting?

Comentarii Facebook

comments

Next ArticleNu vreau mașina timpului. Vreau mașina de înghețare a timpului