Cum am scăpat di acșentul moldovinesc?

paris

Încep prin a vă spune că îmi place acșentul moldovenesc. Este în natura mea. E frumos și dulșe. Cu toate acestea a trebuit să scap de el. De ce? Simplu. Sunt jurnalist, reporter de televiziune. Limba română nu are nicio problemă cu acșentul meu. Ar fi ciudat, însă, să sun un ministru și să mă prezint: ”alio, buna zâua. Mă chiamî Vitali Cojocari, vrau sî vă întreb dispri cutari chestie…” Cine m-ar mai băga în seamă? Cine m-ar lua în serios? Și apoi, cum ar fi să vă spun la televizor: oleacî, lecuiești ș.a.

Pe de altă parte, acșentul di la Moldova, să știți, e la modă în București. Mai ales dacă este acșent di pisti Prut. Carla’s Dreams, Pavel Stratan, Cătălin Josan sunt doar niște exemple de artiști care nu au renunțat la acșent și bine au făcut. Li se potrivește de minune, iar lumea îi iubește nebunește. Spun asta pentru cei care, poate, simt un fel de presiune sau au un disconfort psihologic în legătură cu accentul lor. Să nu vă simțiți mai prejos, de mâna a doua. Accentul te definește. Poate fi chiar o mândrie. Din ce spun unii care pretind că ar ști mai multe decât noi despre Eminescu, se pare că și acesta vorbea cu un puternic accent moldovenesc. Cel mai mare poet al națiunii? Da? Atunci să ne păstrăm accentul, zic.

Dacă nu te-am convins și chiar vrei să știi cum am redus din pronunțatul meu acșent moldovinesc, hai să-ți zic niscaiva secrete. Totul se bazează pe muncă și exercițiu. În primul rând, pix, pietricele în gură și citit. Asta mi-a ajutat limba să fie mai vioaie, nu molcomă și moldovenească.

În al doilea rând, când citeam cărți, manuale, literatură, păi, citeam în voce tare, de îi alienam pe cei din jur. Exercițiul acesta m-a ajutat să pronunț catralioane de cuvinte corect. Îți intri într-un ritm al vorbirii și apoi ți-e mai ușor să-l păstrezi.

Am înregistrat buletine de știri, prezentatori/prezentatoare, dicția cărora mi se părea că este corectă și așa cum mi-o doresc. Am copiat textele citite de ei, apoi am încercat să pronunț cuvânt cu cuvânt tot ce ziceau, dar mai ales cum ziceau. Mă înregistram apoi pe mine, să văd dacă reușeam. Reluam exercițiul până credeam că e bine. Am făcut exercițiul acesta aproape în fiecare seară timp de vreo jumătate de an.

Apoi ascultam oamenii care vorbeau corect și bine. Îi ascultam și încercam să-i imit. Prin imitație reușeam să-mi elimin din accent.

Am urmat niște cursuri cu o profă de dicție. Fără să minimalizez importanța acestor cursuri, mă voi limita la a spune că profa nu mi-a găsit prea multe lacune ce țin de accent. Când am ajuns la ea eram deja bine pus la punct cu l-ul nostru moale și e-ul nostru înmuiat. Făcusem toată treaba complicată, rămăsese doar să mă ajute la intonație și chestii de, să-i zicem, stilistică.

Aceste lucruri le-am făcut să scap de accent. Și dovada că am reușit stau întrebările pe care le primesc des: ”tu chiar ești din Republica Moldova? Dar nu se simte pic de accent.”

Ce să vă spun? Nu am renunțat complet la acșent. Am un releu în cap, conectez ce fel de acșent vreau. Acasă, cu familia îl folosesc pe cel moldovenesc, chiar dacă mi se reproșează deja că nu mai am accentul de moldovean sadea și că ”m-am românizat”. Este efectul lunilor de ”chin”. Nu poți să scapi de ceva doar temporar. Acesta este reversul medaliei. Ca să știți și să nu vă plângeți că nu v-am spus. Acum, mai departe, spor la chinuit. Acșentul nu este o chestie gravă. Dacă vorbiți cu accent, dar corect gramatical este perfect. Apropo, cineva spunea că moldovenii sunt românii care vorbesc cel mai corect limba română. Mă rog, nu bag mâna în foc…

Comentarii Facebook

comments

Next ArticleCod roșu de egoism!