Doi copii au murit, noi ne certăm…

Cei care practică alpinismul spun, cu foarte puține excepții, că un copil nu are ce căuta pe munte să facă alpinism de performanță la vârstă fragedă. Mai sus aveți o părere care pare să fie bine argumentată.

Înțeleg de aici, dar și de la alți ghizi, că pericolul este infinit mai mare pe munte decât, să zicem, pe terenul de fotbal. Muntele nu ar avea cartonașe roșii… Asta spun experții și e bine ca ei să vorbească!

Dacă specialiștii, alpiniștii, ghizii vin cu argumente, spun lucrurilor pe nume și nu se erijează în procurori. ”Păreriștii” aduc acuzații, argumente subțiri, în schimb, sunt niște procurori mai răi ca la DNA. Este obositoare atitudinea asta, pe bune. Atâta virulență și ceartă pe niște lucruri la care nu te pricepi. Ok, crezi că părintele acela trebuie să stea în închisoare. Dar de ce să-l ataci pe unul care nu este de acord cu tine. În regulă, consideri că fără efort și dăruire la limita pericolului de moarte nu există performanță, dar de ce să-i faci albie de porci pe cei care nu îți împărtășesc viziunea? E ok să ne expunem pe marginea subiectului, dar nițică decență ar fi binevenită.

În tot acest talmeș-balmeș, lumea a uitat de tragedie. Doi copii frumoși s-au prăpădit. Este trist, însă ai senzația că asiști la o înmormântare la care s-a adunat toată România, dar nu să-i plângă pe micuți, ci să se certe, să urle, să se jignească. Înțeleg dorința de a afla adevărul, de a pedepsi vinovatul, dar de aici până la ceea ce se întâmplă la noi e cale lungă.

Instituțiile statului o să se ocupe de caz. O să ne spună cine a greșit. Ar fi bine să avem și o anchetă a Protecției Copilului și niște explicații de la ei, de ce nu s-au autosesizat până acum? Dacă a fost cazul… Apropo, foarte important, să vedem ce facem mai departe ca astfel de tragedii să nu se repete. Una peste alta, aș vrea să nu se cadă în extrema cealaltă. Adică să nu mai acceptăm copii sportivi, care vor să facă performanță. Pentru că fotbal nu mai avem, gimnastică la fel. Copiii nu vor să facă sport. Extremele sunt periculoase. Unii fac sport periculos cu copiii, alții nu fac deloc. Treaba asta este așa de complicată, iar noi urlăm unii la alții.

Situația tragică a celor doi copii amintește de două filme. Manchester by the Sea, pentru care Casey Affleck a luat Oscar, cel mai bun actor principal. Vreți să simțiți a mia parte din durearea unui tată care își vede copilul mort din vina sa? Urmăriți filmul. Casey a reușit să transmită sentimentul de durere și de vinovăție. Acum spoilere! ”Eroul” principal și-a văzut copiii morți pentru că a lăsat deschis căminul – scânteile au aprins casa, așa că și-a mărurisit vina la poliție. Că a consumat droguri, că era beat. Dar când a realizat că scapă nepedepsit, a vrut să se sinucidă cu pistolul unui polițist. Nu a reușit, așa că ulterior ”s-a îngropat” de viu. A devenit un viu mort care nu poate scăpa de vina ce îl apasă. Așa soartă… Mai bine mori.

Al doilea film legat de acest caz trist este despre nebunia părinților, care uită: copiii trebuie să aibă copilărie, iar omul este un animal social. Captain Fantastic este bun în acest sens. Este mai bun decât o carte de psihologie. Un tată își izolează familia într-un crâng, la munte, unde copiii săi învață, citesc filosofie, sunt buni atleți, dar… inadaptați sociali. Filmul îți dă de gândit. Ambele filme îți dau de gândit. Minunat este că aceste producții cinematografice nu sunt moraliste. Nu sunt ca facebook-ul românesc.

Comentarii Facebook

comments

Next ArticleUnde se termină ce vrea părintele și unde începe ce vrea copilul?