O bipedă…

Tocmai ce terminasem de negociat cu fetița mea, Natalia, că nu putem porni mașina fără ca ea să stea legată în centură, că pe lângă mine a trecut o… bipedă. Nu știu cum să o numesc altfel. Ființă sigur nu era, eventual o piatră. Mamă în niciun caz nu putea fi numită. Deci, o bipedă, punct.

M-a șocat nu atât tonul cu care i-a vorbit fetiței sale, cât ceea ce-i spunea. Frântura de monolog care a ajuns la urechile mele m-a făcut să tresar. Bipeda era supărată pe fetița sa, care ca mulți alți copii se opunea plecării acasă din parc. Așa că bipeda a asaltat-o psihologic într-un hal fără de hal.

”Sunt o dobitoacă. O dobitoacă sunt că te-am născut și te-am crescut. Să știi. Nu-mi vine să cred că am așa copil ca tine, care nu înțelege ce i se spune. Înainte vedeam alte femei care au crescut copii tâmpiți și nu le înțelegeam, acum îmi dau seama că nu au nicio vină…”, tot vorbea șoptit bipeda mergând semiaplecată către fetița sa. Părea că îi picură otravă în suflețel.

Am înlemnit și primul impuls a fost să mă duc, să o trag într-o parte ca să încerc să-i spun că greșește. Că este atât de greșit, atât de greșit să-i vorbească așa… Că o să crească un adult cu multe probleme. Că otrava o să i se întoarcă fix ca un bumerang. Am știut că nu are rost și am renunțat. Al doilea impuls a fost să pun mâna pe telefon și să sun la 112. Dar nu am făcut-o, nu era o violență verbală, fizică… Cum aș fi explicat eu: doamnă, am fost martorul unei violențe psihologice.

Acum mi-e milă de fetiță și am remușcări. Mă gândesc la ea ca la prizonierul unui monstru familial. Dacă explozia bipedei nu este un caz izolat, viața micuței este un coșmar. Trăiește în închisoarea unei familii care îi distruge suflețelul.

Chiar nu știam ce să fac în acel moment și… nu am făcut nimic. Voi ce ați fi făcut?

Comentarii Facebook

comments

Next ArticleSpeedy, motanul care călătorește pe un biciclist(video)