Micuții înjurători

Zilele trecute mă uitam la doi copii mai bondocuți care încercau să joace fotbal în parc. Loveau mingea prin iarbă cu picioarele dolofănele, dar mai mult se încurcau. La început părea vesel și, într-adevăr, copii se distreau. Doar că după câteva minute de dat aiurea în minge s-au cam săturat. Și atunci a început treaba care inițial m-a amuzat. Copiii s-au pus pe înjurat mingea și faptul că nu reușesc să dea cu inimă în ea.

Dacă la fotbal nu se pricepeau, că erau micuți, să fi avut vreo 5 ani, la înjurat erau deja meșteri. Se vede că au avut sursă inspirațională în imediata lor apropiere. Altfel cum știau atât de bine unele înjurături? Nu o să le repet aici din motive lesne de înțeles. Totuși, am rămas cu o întrebare. Când susțineau că-și bagă o chestie în altă chestie ce ar fi aparținut mamei mingii, oare ce imagini aveau în cap. Nu de alta, dar la 5 ani este greu să-ți închipui în detaliu un proces precum cel descris plastic de cei doi puștiulică. Concluzia mea a fost că acești mici viitori foști fotbaliști repetau ceva ce au învățat pe de rost de la cineva apropiat.

Dar să lăsăm gluma la o parte. Poate că e haios să vezi două mogâldețe care înjură ca niște vânzători de țigări de contrabandă din piața Obor, numai că situația este tristă. Într-o societate bolnavă, agresivă, cu accente dure, așa cum este societatea românească, este un pic cam greșit să-ți expui copilul la înjurături. Un pic cam mult! Știu părinți care se laudă și îl îndeamnă pe copil să înjure. Nu știu ce-o fi frumos în asta. Poate doar faptul că părintele care își îndeamnă copilul să înjure, azi va fi înjurat, iar mâine… bătut. Unele lucruri încep cu o ”banală” înjurătură…

Comentarii Facebook

comments

Next ArticleSufletul nu se vede dacă este ascuns sub un strat mare de grăsime