Cerșetoarea din Italia

Plimbarea pe străzile pietruite ale orașului vechi s-a dovedit a fi extrem de interesantă, dar obositoare. Când deja nu ne mai simțeam picioarele, am găsit o terasă salvatoare. Ne-am prăbușit pe scaune și am comandat ceva de băut să ne stingem setea. Soarele Italiei era sus pe cer, dar nu ne topea canicular. Era o zi superbă, noi în vacanță, încercând să ne pierdem pe ulițele înguste ale orașului din Nordul Italiei. Nimic nu ne strica buna dispoziție și atmosfera de vacanță.

La terasă ne uitam la oameni, tineri sau bătrâni, care se perindau prin fața noastră. Mergeau fără grabă, liniștiți, calmi. Ce să zic? O atmosferă idilică, care îți calmează nervii și vrei să-ți imprimi pe retină pentru tot restul anului acest moment superb. Asta ca să ne destindă în momentele aglomerate din Bucureștiul aflat mereu într-o grabă plină de stres. Așadar, eram cu nervii calmi și nimic nu anunța momentul următor.

Din spatele nostru a apărut ea. Am tresărit puțin când s-a apropiat și a cerut ceva în italiană. Nu era greu să-ți dai seama ce vrea pentru că a întins mâna în care zornăia câteva monede. Cerșea. Femeia nu avea niciun handicap, nu spunea nicio poveste despre vreo boală cu care luptă… Pur și simplu, cerșea. Sper să nu greșesc în abordare, dar principiul după care mă conduc de regulă este să nu dau bani în astfel de situații. Cerșetoria este un business uriaș, profitabil, în care grosul banilor nu rămân la cerșetor, ci se duc mai sus, la niște indivizi care îi folosesc pe oameni. Mi-e milă de ei, dar nu vreau să încurajez fenomenul, așa că de regulă nu le dau bani. Iertată să-mi fie duritatea…

Am fluturat din cap că nu. Femeia s-a uitat la noi cu scârbă, s-a întors în călcâi și a dat să plece, dar nu înainte de a ne arunca peste umăr, de data asta românește, nu în italiană: ”săracilor, nici să aveți!” Nu ne-a auzit discutând între noi, așa că nu știa că vorbim românește. Dar ce contează? Eram niște ”clienți” neserioși, care îi sabotam jobul. Câteva momente am stat perplex, dar mi-am amintit că face parte din peisajul italian și am râs. Asta e… Am regretat un singur lucru, că nu am chemat-o imediat înapoi să-i dăm un leu românesc doar ca să văd ce față face când realizează că i-am înțeles urarea. Deși, la ce tupeu au unii, nu cred că ar deranja-o prea tare. I-am făcut o poză de la spate, o vedeți sus. Nu am vrut să o fotografiez cu fața, că nu am de ce să o fac de râs. Poate că în țară este un om respectat, cu casă frumoasă, copii cuminți, mașină scumpă…

Comentarii Facebook

comments

Next ArticleAventurile Creței cu Ochii Verzi la un concurs de Miss. Poze