Încrederea în forțele proprii se educă

”Ce-ai pățit, sărmănelul de tine?” Din celălalt capăt al parcului, o mamă fugea mâncând pământul spre odorașul ei. Era ca Usain Bolt alergând după un nou record mondial la atletism. ”Sărmănelul” se întinse pe jos. Alergase împreună cu niște copii și căzuse. În loc să se ridice și să-și vadă de alergat, stătea jos. Cineva trebuia să-l ridice.

Maică-sa a venit, l-a scuturat, l-a ridicat, a bătut pământul ”vinovat” de acea căzătură ușoară și l-a lăsat din nou să alerge. Evident, la următoarea căzătură, iarăși ușoară, copilul a așteptat din nou să vină mami din celălalt capăt al locului de joacă să-l ridice și să certe pământul.

Mă uitam distrat la scenă. Femeia se chinuia prea mult. Era o mamă grijulie, bine intenționată, dar… cam prea bine intenționată. Oare ce se întâmpla în subconștientul copilului în acel moment? ”Pământul este de vinovat că am căzut. Nu trebuie să-mi asum vreo vină. Dacă mai cad, are cine să mă ridice, nu este problema mea. Important este că trebuie să plâng tare, să mă audă. Mă rog, eu nu plâng de durere, plâng pentru a fi din nou servit.”

Păi, dacă de mici le servim din astea, ce se va întâmpla când vor ajunge mari și vor avea căzături mult mai grave? Mami va alerga din celălalt capăt al Bucureștiului pentru a rezolva problema cu iubita/iubitul, pentru a-l pune la respect pe șeful mult prea exigent? Copilul trebuie învățat să se ridice singur, să știe că are un sprijin la părinți, dar să fie conștient și de forțele proprii. Părerea mea. Altfel, cred că îi creăm un dezavantaj. Dezavantajul de a aștepta ajutor din altă parte. A fi dependent mereu de alții e foarte periculos.

Sunt ușor amuzat de următoarea situație. Merg cu Creața cu Ochii Verzi, aceasta se îndepărtează de mine, că e pe role, pe bicicletă sau pe troti și cade, buf, pe asfalt. Căderea nu este gravă, că altfel ar umple parcul cu plânsete. Am început deja să-mi dau seama de intensitatea căzăturilor ei și încerc să intervin doar când e cazul. De ce vă ziceam că sunt amuzat? Pentru că se întâmplă să fie un adult prin preajmă și, evident, prima tendință este să încerce să o ridice. Natalia se uită la el cu ochii mari, verzi și extrem de surprinsă le zice: ”nuuuu, mă ridic eu!”

O las să se descurce singură cât de mult poate pentru a-și testa puterile. O las să se ridice singură dacă nu este grav, deși, recunosc, tare îmi vine să mă duc la ea, să o ridic în brațe, să o mângâi, să-i alin căzătura și să-i dau două sau trei picioare pământului ăluia care a făcut-o să cadă. 🙂

Comentarii Facebook

comments

Next ArticleÎn biserică