Le mulțumesc celor care nu au încredere în mine… m-au ajutat!

”N-o să poți”, ”nu e de tine”, ”abandonează, că te chinui aiurea”, ”tu nu ești făcut pentru asta”. Sunt o grămadă de ”binevoitori” care te ajută cu astfel de ”sfaturi”.

Chestia este că binevoitorii nu sunt neapărat rău intenționați. Pur și simplu, ajung să creadă că fiecare aparține locului și situației sale. De parcă societatea ar fi compusă din caste. Dacă vrei să-ți depășești condiția, să te muți în altă ”castă” le distrugi universul.

De regulă, acești oameni au o gândire extrem de limitată și îngrădită de cutia în care și-au băgat capul. Natura lor este de a sta cuminți la locul lor, iar când îi văd pe alții că vor să facă mai multe… li se activează ”bunăvoința”.

Cel mai trist și nasol este când un ”binevoitor” este o rudă, un prieten la care ții și părerea căruia cântărește mult în viziunea ta. Chiar ai putea crede că nu poți, că nu ești în stare, că mai bine nu te faci de râs… Dar acestea sunt excepțiile. De multe ori, ”binevoitorii” sunt niște cunoscuți care nu sunt confortabili că vrei mai mult de la viață.

Când am vrut să plec la liceu, la oraș, în defavoarea liceului de la sat, mi s-a spus ”mai bine la sat fruntaș, decât la oraș codaș”. Iar ruda aia a avut dreptate. Am fost codaș la oraș. Și a fost tare nașpa. Veneam de la țară, unde aproape că aveam zece pe linie… Iar prima notă la oraș a fost un 3. Dar am rezistat, am recuperat uriașul handicap care mă despărțea de colegi. Am fost codaș un an, după asta treaba a mers șnur. Nu am regretat alegerea și a fost greu, dar am vrut mai mult și a meritat.

La facultate am vrut să fac televiziune, dar mi s-a explicat că este prea mult pentru mine. Că nu e de nasul meu, că e concurență mare și nu am cum să reușesc pentru că ”nu te supăra, dar încă trebuie să crești, încă nu e de tine, toți începătorii vreți televiziune, dar tu scrie mai bine la ziar, e mai ușor”. A fost un sfat greu de digerat. Jurnalistul care îmi spunea astea avea experiență, părea că știe ce vorbește. A avut dreptate. Primele contacte cu televiziunea au fost dezastruoase. Eram praf. Nu știam să vorbesc, nu știam să comunic cu camera, eram cel mai nepriceput jurnalist de televiziune din univers. Asta în primul an sau în al doilea. Apoi am realizat că încep să mă descurc, că văd lucrurile altfel, că sunt mai curajos, că… pot.

Da, puteam, dar un ”binevoitor” m-a sfătuit să nu încerc prea multe. Să stau la locul meu. Să nu cred că pot pleca la București să fac jurnalism de televiziune. A avut dreptate. A fost dificil, crunt, nemaipomenit de greu… în primul și în al doilea an. Pe urmă am reușit să mă adaptez.

Am ajuns în situația paradoxală să le mulțumesc celor care nu au avut încredere în mine. Cei care m-au sfătuit să renunț, să nu mă bag, să stau la locul meu m-au ajutat mai mult decât își pot închipui. M-au motivat. Evident, am făcut-o pentru mine, nu am făcut-o pentru a demonstra ceva. Totuși, de fiecare dată când cineva îmi spune ”nu este pentru tine, mai bine renunță, nu o să poți, abandonează, tu nu ești făcut pentru asta” realizez că sunt pe drumul cel bun. Așadar, mulțumesc! 🙂

ps: Este extrem de important ca și copiii noștri să înțeleagă asta. Că nu toți care te sfătuiesc ”de bine” au dreptate. E bine să mergi înainte, să speri, să visezi, să crezi în tine, iar răsplata va fi pe măsură! Încerc să-i explic Nataliei și, deocamdată, văd că pricepe! 🙂

Comentarii Facebook

comments

Next ArticleAm fost la filmul Coco, de Pixar. Atenție, schelete și multă... emoție!