”Pe vremea noastră nu exista bullying, terminați cu prostiile!”

De ce îi cocoloșiți atât de mult pe copii? O să crească niște neadaptați social. O să fie victime sigure când o să crească mai mari, când o să meargă singuri prin oraș și o să dea nas în nas cu alții care nu au stat într-un glob de cristal și știu să se descurce. Pe vremea noastră nu exista bullying.  Terminați cu prostiile. Chiar credeți toate tâmpeniile acestea occidentale? Lăsați copiii să aibă copilărie ca a noastră, în care ne băteam și noi un pic, dar ăla nu era bullying. Nuuuu…

Am auzit asta foarte des. Mi s-a spus și după ce am scris articolul despre bullying. Așa că am stat să-mi amintesc cum a fost fără bullying pe vremea noastră. Oare cum a fost? Oare cum… Oare… Ah, da, memoria încețoșată mi-a scos la suprafață o poveste. Evident, fără bullying, că noi nu am avut așa ceva.

Eram prin școala generală. Eu, clasa a cincea sau a șasea. Frățiorii mei cu doi, respectiv patru ani mai mici decât mine. Îl țin minte foarte bine pe băiatul acela. Aproape toți se temeau de el. Nimeni nu îndrăznea să-l contrazică. Era mai mare cu un an sau doi decât mine, iar porecla sa o să vă spună totul. I se spunea: Chipăruș. Îl știam de băiat rău și repede săritor la bătaie. Din fericire, de mine nu se lega. Poate pentru că nu stăteam în preajma lui.

Dar s-a legat de frățiori mei. Mai mici, mai fără putere, a început să le facă tot felul de glume. Să-i umilească în public. Chestia este că pe vremea aia nu aveam bullying. Nuuuu. De unde? Nu exista așa ceva. Era doar o joacă de copil. Profesorii îi treceau cu vederea poznele, deh, maică-sa nu mai știu pe unde lucra. Părinții aveau alte treburi, iar bullying nu exista. Cred că am mai zis asta. În fine. Ideea este că erai de unul singur în fața… bullyin… ăăă… copilăriei fără bullying. Dar bullying nu era, clar.

Era iarnă. Frațiorii mei mici erau la săniuș. Eu pe acasă. Unul dintre ei a venit plângând. ”M-a bătut Chipăruș”, ne-a spus. Cum nu exista bullying, totul a fost trecut la capitolul joacă de copii, în care adulții nu se pot implica. Așadar, m-am încălțat, m-am îmbrăcat și m-am dus după fratele meu mai mic la săniuș.

Inima îmi bubuia în piept. Știam ce avea să se întâmple. Urma să încerc să le iau apărarea ăstora mici, dar nu aveam nicio șansă. Voi deveni eu țintă. El e cu gașca. Gașca lui Chipăruș o să râdă, iar noi o să ne luăm porția de ”joacă de copil”, că pe vremea aia nu exista bullying. Asta în cel mai bun caz. În cel mai rău, o să ne dea vreo două scatoalce, iar gașca lui o să-l susțină… Mă rog, speram să nu ieșim prea șifonați și cam atât.

Doar că atunci când am ajuns și l-am văzut pe celălat frățior pe jos, cu capul gol, iar pe Chipăruș aruncându-i căciula cât colo, mi s-a întunecat în fața ochilor. Am făcut un pas și… Nu țin minte, cred că i-am zis ceva despre lăsat în pace, să nu se atingă. Treburi din astea, care nu sperie pe nimeni. Replica lui Chipăruș nu a fost de bullying pentru că, să nu uităm, nu aveam așa ceva pe vremea noastră. După ce m-a insultat, mi-a zis: ”fă urme” și s-a întâmplat exact ce prevedeam: m-a împins, iar un băiat din gașca lui, aflat în spatele meu, mi-a pus piedică. Am căzut. Așadar, prima variantă era out, iar scenariul cel mai dur se contura deja.

Atunci am făcut o chestie datorită sau din cauza căreia am devenit ”eroul” școlii pe vreo săptămână. M-am ridicat rapid în picioare și i-am expediat cât am putut de tare un pumn sub bărbie. Nu știu cât de puternic a fost uppercut-ul. Dar sigur a fost neașteptat. S-a auzit un ”Ah” general. Gașca lui a amuțit. Acum eram doar eu și Chipăruș. Era lupta noastră. Nimeni nu avea voie să se bage între noi. Știți voi, nu aveam bullying pe vremea noastră, era doar legea junglei, legea străzii, Sparta antică…

Lupta a fost amarnică. Eu eram ăla slab, mai mic, fără mari șanse. El era Alfa. Nici măcar eu nu aș fi pariat pe mine. Nu știu ce m-a mânat în luptă. Poate faptul că eram copil, pe atunci nu aveam bullying și trebuia să-mi salvez singur pielea. Dacă ieșeam nașpa din bătaia asta, nu aveam viață liniștită în continuare.

Ne-am încleștat. Eu mi-am pierdut geaca, el cizmele. Fără prea multe detalii, că nu le țin minte, pot să vă spun că la un moment dat m-am trezit peste Chipăruș, cărându-i pumni în spate. El era sub mine, chircit, pe gheață și… plângea. Nimeni nu intervenea, nimeni nu zicea nimic. Gașca lui se uita speriată la ce se întâmplă. Eu nu eram eu… Deci, nu mă opream. Norocul lui a fost că a trecut un moș prin preajmă, m-a apucat de guler și m-a ridicat. Abia atunci mi-am revenit.

Chipăruș stătea jos. Plângea. Eu mă uitam uluit în jur. Am pus capăt bullyingului la care erau supuși frații mei. Pardon, noi nu aveam bullying pe vremea noastră.

Nu mai aveam de ce să mă tem de Chipăruș, dar îmi era jenă de ce făcusem. Chit că a doua zi toți vorbeau doar despre asta, cu multe detalii puse de la ei, nu eram mândru de ce făcusem.

Chipăruș nu s-a atins de noi, de frățiorii mei, dar a continuat să nu facă bullying cu alții. Alții pentru care nu avea cine să se bată…

Ce voiam să vă zic? Noi nu aveam bullying. Noi am avut o copilărie ”fericită”, liniștită. Ceea ce nu spunem este că pentru această lipsă de bullying, pentru ”fericire” și liniște trebuia să lupți ca în junglă, cu pumnii și cu forța. Oare asta le dorim și copiilor noștri?

Comentarii Facebook

comments

Next ArticleCe faci când bona îți bate copilul? Îi pui poza pe FB...