Povestea inelului găsit: ”My precious!”

Bag mâna în buzunarul gecii groase, de iarnă și scot de acolo… un inel.

E un inel alb, finuț, de damă, cu niște pietre bătute pe el. Nu știu cât de scump o fi. Pare de valoare. Îl cântăresc în mână, mă uit la cifrele gravate pe interior. Caut pe google ce reprezintă, aha, deci este din argint.

Dar ce caută în buzunarul meu? Cum a ajuns acolo?

Stau să mă gândesc și mă chinuie acest gând misterios. Nu-l cumpărasem, de asta sunt sigur. Mi l-a pus cineva? Cine naiba să-mi pună un inel de argint în buzunar? Și cum să ajungă în buzunarul interior al gecii? Nu, este exclus să-l vâre cineva acolo.

Doamne ferește, Alzheimerul pândește în colțurile cele mai întunecate ale creierului și nu știu eu?

Apoi mă lovește. Stai, că știu de unde îl am. Eram la Consiliul General, se întâmpla chiar înainte de Anul Nou. L-am văzut pe jos și mi-am dat seama că l-o fi pierdut cineva. L-am pus în buzunar cu gândul că o găsesc pe proprietară și… am uitat. M-am luat cu sărbătorile, apoi cu munca, până când, într-o zi(acum o săptămână) am băgat mâna în buzunar și l-am scos.

Eram ca Smigel privind inelul: ”My precious!” Pentru câteva momente m-am uitat cu admirație la el. Dar ce aș face cu el? La ce naiba să-mi folosească un inel de damă? Mă și vedeam cu părul căzut, ascuns într-o grotă, slab de tot, uscat și verde la față: ”My precioooous!”

Bucuros că mi-am amintit cum a ajuns în buzunarul meu și că nu este vreo conjurație ciudată împotriva mea, am decis să aflu al cui este. Na. Altă dilemă.

M-am gândit că nu are cum să fie al vreunei consiliere generale. Nu poate fi al primarului general. De ce? Simplu, îl găsisem în zona presei de la Consiliul General. Cel mai probabil vreo colegă jurnalistă îl scăpase. Așadar, am purces la căutare și… întrebând de colegi, am găsit posesoarea.

Ieri i l-am dat…

Azi mă gândesc la el: ”My precious!” 🙂

Comentarii Facebook

comments

Next ArticleS-a descălțat de încălțămintea murdară și... a intrat în magazin