Povestea unei mame

Textul de mai jos este scris de o mamă. O să se prezinte chiar ea. Eu o să vă spun doar cum a ajuns la mine. Îmi citește blogul și mi-a scris pe Facebook că ar vrea să-i mulțumească unui medic care a ajutat-o, dar nu știe cum s-o facă. Mi-a zis că în România există medici buni,  cu suflet mare, care trebuie menționați. Are perfectă dreptate! Medicii răi, corupți trebuie să-și plătească păcatele, dar să nu uităm de cei buni, cei care ne salvează și cărora le rămânem recunoscători pe viață… I-am zis să-și aștearnă povestea pe hârtie, iar eu i-o fac publică. Nu de alta, dar sunt convins: există atâția părinți în România care ar avea nevoie să-i citească povestea, să-i știe experiența și să spere. Să spere că va fi mai bine.

Mă numesc Ina Barbuş, am o fetiță de 13 ani. Pe 29 august 2016 am născut natural în Alba-Iulia al doilea copil. Pe perioada sarcinii am stat în străinătate și am fost monitorizată de medicii din afară. Dar voiam să ne întoarcem în țară, așa că am născut, cum ziceam, în Alba-Iulia. A fost, din păcate, o surpriză dureroasă…

La 15 minute după naștere, soțul meu a fost chemat la ușă să i se spună că ceva este în neregulă cu copilul, deși acesta a plans perfect și primise nota 9. Am auzit tot… Am auzit că bebelușul nostru trebuia sa meargă la Cluj pentru investigații urgente. Credeam că e o prostie, un mic blocaj. Deși eram lăuză, i-am rugat frumos pe medici să îmi aranjeze un loc în ambulanță. Au acceptat, am semnat hârtii și am plecat. Eu, pe scaunul asistentei, ea în picioare. Mi-am văzut copilul într-un incubator. Zâmbea cu ochii mari deschiși. Părea perfect și sănătos. Îmi venea să-l strâng în brațe.Am ajuns în Cluj. Aici ne aștepta omul pe care chiar Dumnezeu ni l-a scos în cale și care venise cu o zi înainte din vacanță. Doctorul Surd era de garda. Nu l-am ales noi, nu l-am platit noi (să nu uit să-l menționez și pe doctorul anestezist Babici).

Când doctorul Surd mi-a explicat ceva despre o malformație la sistemul digestiv, mă blocasem. În cap mi se învârtea doar acest cuvânt și mă gândeam ”ăștia nu știu nimic, copilul meu e sănătos”. Mi-au luat copilul și l-au dus. Această imagine mi-a rămas în cap pentru toată viața. Nu am plans, ci am urlat. Iar acești 2 medici(doctorul Surd și doctorul anestezist Babici)… au plâns cu mine, cu noi. Au găsit însă cuvintele care să mă liniștească și mi-au dat încrederea că va fi bine. Doctorul Surd mi-a zis: “mâine dimineață, înainte să dau tura, îl bag în operație”.

Cu toată bunăvoința medicilor, a trebuit să îndur haosul sistemului sanitar românesc. Urma să fiu internată în alt spital pentru că aș fi fost externată pe propria răspundere din maternitatea în care născusem. Durerea era mare. A urmat o noapte oribil, cu plâns gol, cu dorința de a nu mai fi, de a nu mai simți nimic. Nu v-am spus, dar născusem un băiat, pe Nicolae.

Doctorul Surd l-a operat pe copilul nostru de 2 ori. Prima operație a fost de reconstrucție a esofagului. Nu a fost o operație victorioasă – am aflat asta după 10 zile – din cauza lipsei unui aspirator permanent. O asistentă personală urma să-l aspire din oră în oră și erau doar 2 asistente la toți copiii de pe secție. A doua intervenție a fost o gastrostomie(o deschidere a stomacului), să poată stabiliza copilul și pentru a-l putea alimenta printr-un tub – îl are și astăzi în stomac.

Dar nu mai puteam rămâne în România. În septembrie 2016 am plecat în Germania, la Mainz. De ce am plecat, deși găsisem un medic atât de bun? Lipsa dotărilor din spitalelor noastre este de vină. În Germania, cu 30 de ani în urmă copiii cu atrezie(este vorba de astuparea, blocarea unui orificiu natural) mureau… La noi încă se moare…

Spitalul perdiatric din Cluj nu are un endoscop, ceea ce este foarte grav. Endoscopul este extrem de necesar pentru dilatarea esofagului. Dacă nu este folosit, esofagul se distruge, copilul nu mai poate mânca și… moare.

Acum suntem în grija profesorului Muensterer. Dânsul ne-a confirmat ca doctorul Surd a făcut tot ce s-a putut cu dotările spitalelor din România. L-a și invitat să facă împreună operația cea mai importantă, cea de reconstrucție a esofagului lui Nicușor. S-a întâmplat în noiembrie 2016.

Noi am fost externați în martie 2017. Am rămas în Germania. Oamenii s-au mobilizat aici și ne-au ajutat să închiriem un apartament, soțul meu să-și găsească un loc de muncă. Fiica noastră, sora mai mare a lui Nicușor învață aici, iar lupta continuă…

Nu știu ce mă făceam fără doctorul Surd. Disponibilitate 24/24, multă generozitate, respect infinit pentru durerea noastră. Fără plăți informale de tot felul(în afară de rugaciune, nu i-am dăruit nimic), un medic puternic în care am avut încredere și, nu în ultimul rând, un om curajos! Vorbesc de curajul de a-și arăta propriile emoții, chiar și lacrimi. Încă ne mai poartă de grijă. Scriu acest text pentru că vreau să-i mulțumesc.

ps: Cam atât… Nu știu dacă îmi scapă ceva… Nu știu dacă sunt neclarități… Ieri am ajuns acasă de la spital. Greu! Foarte, foarte greu… Sâmbătă am fost din nou în sala de operații. Copiii au o putere incredibilă. Iar noi… Noi, adulții, suntem la limita puterilor… Te dor toți mușchii, capul, tâmplele îți pulsează. Greu. Este foarte, foarte greu să îți simți copilul mirosind a sânge așa des…

Comentarii Facebook

comments

Next ArticleAm fost la ”Primul Crăciun”, un desen frumos despre nașterea lui Isus