Cum am devenit un părinte cicălitor?

– Natalia, înainte de a pleca, vreau să vorbim…

Am luat-o de mânuța ei micuță și am încercat să-i păstrez atenția. Când aude de discuții serioase își găsește alte chestii de făcut. Dar nu m-am lăsat.

– Natalia, vreau să-ți zic ceva important, că noi plecăm, nu o să te vedem aproape o lună și…
– Știu, știu, să fiu cuminte și ascultătoare, mi-a oprit începutul de discurs de tată.

Oare când am devenit părintele tipicar, grav, rigid, cicălitor, mult prea serios? De unde știe copilul că asta voiam să-i zic? Ce previzibil, plictisitor și sâcâitor am devenit. M-am transformat în părinții noștri. Când plecam undeva, ai mei îmi spuneau să stau cuminte, să fiu ascultător. De parcă de la vorbele lor deveneam cuminte, ascultător și atent. Eram copil. 🙂

Mi-am promis că io nu voi fi un astfel de părinte, că nu-mi voi tachina copiii și nu le voi cere întruna să fie cuminți. Se pare că a sosit momentul să mă țin de cuvânt.

– Nu, Natalia, nu asta am vrut să zic. Deci, să nu fii cuminte și ascultătoare…

Căpșorul blond s-a întors încet spre mine. M-a privit cu ochii ei mari și verzi. Nu înțelegea.

– Tati, tu glumești?, m-a întrebat intrigată.

Se uita la mine și chiar părea să mă vadă și audă. Altă dată, când îi vorbeam ”părintește”, mă privea, dar era vizibil că nu se gândea la ce ziceam io. Pe primul loc erau ocupațiile ei de copil, jocurile, prieteniile, desenele, vlogurile… Orice altceva, numai nu io, cu sfaturile mele plictisitoare pe care le știa pe de rost.

– Nu glumesc, Nati, voiam să-ți recomand să te bucuri de copilărie. Să te joci cum vrei, să fii tu însăți, să știi că ești în vacanță, liberă să te bucuri de viața ta de aci. Am încredere în tine…

Era prea mult și Natalia nu-i venea să creadă că nu sunt moralizator. Așa că a ascultat totul cu atenție și a dat din căpșor. Semn că începea să înțeleagă, dar nu era sigură că nu glumesc!

Ne-am îmbrățișat și… m-am dus să mă pregătesc. Eu plecam, ea rămânea la 1400 de kilometri distanță de mine.

Peste o oră am revenit cu aceeași idee.

– Natalia, te rog să fii ascultătoare, să faci tot ce ți se spune, bine?
– Tati, dar ai zis…
– Dar nu vorbeam cu tine, Natalia, vorbeam cu Bunica Natalia, am râs io.

A râs și ea, a râs și Bunica Natalia. Sfatul meu era de prisos. Pentru că bunicile, de regulă, sunt extrem de ascultătoare și sunt cele mai bune prietene ale nepoților. Nu ca părinții, niște cicălitori plicticoși. 🙂

Comentarii Facebook

comments

Next ArticleDespre fenomenul #măpișpeeldevot. De ce ies la proteste cei care s-au ”pișat”?