Cum l-a ajutat Aricică pe Nouraș să spele luna

De vineri, Aricică și-a făcut valiza. Ieri a vorbit pe WhatsApp cu prietena lui – Veve și s-au bucurat că îi desparte doar o zi de tabără. Azi Aricică s-a trezit cu febră și cu un… alt arici în gât.

Lacrimile i se scurgeau gârlă pe față. Cel mai mult de dezamăgire că s-a încumetat să răcească tocmai acum când trebuie să plece la tabără. Pleoapele i s-au făcut grele, iar tâmplele îi ardeau tot mai tare. A auzit ca prin ceață medicul care i-a spus mamei că totul va fi bine că e doar amigdalită…

Doar, o amigdalită…

– De ce stai supărat, Aricică? Hai urcă!
– Să urc? Ok, dar eu…
– Uite care e treaba. Dăm o fugă până pe cer, că am eu de lucru un pic, iar apoi ne jucăm în voie. Bine?
– Bine.

Aricică a urcat pe spatele nourașului zglobiu. Este prietenul lui, îl urmărește des când apare pe cer. Este cel mai micut din familia norilor, dar cel mai neastâmpărat.

– Ce mai faci, Aricică? Am văzut că esti prea trist și am zis să cobor să te întreb ce s-a întâmplat.
– Pai…
– Ai răcit și nu poți merge la tabără, știu. Și eu aș fi tare trist, dacă aș fi în locul tău. Dacă aș putea, aș lua răceala s-o port eu până te întorci tu din tabără, jur că aș lua-o.
– Draguț din partea ta. Ești un prieten adevărat. Dar, cred răceala n-o să vrea să plece de la mine. Știi ce arici am în gât? Cu niște țepi uriași. Mai mari decât ai mei. Când înghit, parcă m-ar zgâria pe gât o sută pisici cu niște gheare ascuțite-ascuțite.
– Dam… Și când te gândești cum se distrează toți la tabără, te apucă plânsul. Știu. Hai să mă ajuți să vărs un pic de ploiță și apoi mai vedem? Mergi?
– Desigur!
– Știi, Aricică, poate e mai bine că ai rămas acasă…
– De ce crezi asta, nourașule?
– Păi, eu am o poblemă pe care n-o pot rezolva fără tine.
– Ce s-a întâmplat?
– Uite care e treaba. N-ai observat că deja de câteva nopți nu apare luna? Că e beznă totală? Că poți să-ți scoți ochii când mergi seara pe drum?
– Cum să-ți spun… Noi aricii ne descurcăm… Dar, da m-am întrebat de ce nu e luna pe cer. Dar mama a zis…
– Luna s-a murdărit, Aricică. E atât de murdară, că nu se mai vede! Cel mai grav este că nimeni nu știe asta și nu are cine s-o spele. Nu vrei să urcăm noi doi s-o curătăm? Putem spăla și stelele, totodată. Ce zici?
– Dar, luna nu frige?
– Nuuuuu, luna nu e ca soarele. Ea nu are lumină proprie să te pârlească. Este luminată de soare și reflectă lumina ca o oglindă, la fel și stelele. Sunt niște oglinzi mai mici. Cioburi de oglinzi. La un moment dat au fost mai multe luni, dar s-au spart. Un frate de-al meu mai mare și mai neîndemânatic, nu le-a văzut pentru că erau murdare și a dat cu fulgerul în ele. De atunci, suntem atenți. Le spălăm cu grijă.
– La treabă atunci! Ce mai stăm?

Harnici, nevoie mare, cei doi au lustruit bine luna și au muncit la fiecare steluță de pe cer. Apoi s-au așezat sa-și tragă sufletul. S-au uitat în jur cât de luminoasă era noaptea și au zâmbit fericiți.

– Ce bine că ești prietenul meu, Aricică.
– Ce bine că ești prietenul meu, nourașule.

Comentarii Facebook

comments

Next ArticleCât de buni pot fi copiii?